CNEAZUL DE TAURIDA REGE AL DACIEI

– Vin de multe ori în acest loc! Îmi aminteşte de tinereţe, atunci când aici totul arăta altfel, iar eu făceam foamea, ca student la litere şi mă simţeam fericit fiindcă mai mereu eram îndrăgostit şi convins că viaţa mea va fi un una plină de întâmplări minunate pe care aveam să le povestesc unor nepoţi cuminţi, inteligenţi şi foarte ascultători. Mde, cum nimic din toate astea nu s-a întâmplat, iar acum spun poveşti unor moşnegi ca mine, îmi dau seama că fericirea tine-reţii are ca suport doar imaginaţia noastră, convingerea naivă că vom fi nişte învingători, dar şi inocenţa acelei vârste când speranţele sunt adesea confundate cu împlinirile unui ipotetic viitor. Şi este bine aşa deoarece dacă am fi realişti şi lucizi tendinţele suicidare ne-ar arunca în cele mai negre depresii. Este foarte bine să fii tânăr şi prost! Ai parte numai de succese şi bucurii!

Ne aflam în parcul din faţa Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr.T. Popa, pe o bancă, privind spre monumetul, refăcut de curând, al Unirii.

Adevărul prozaic este că fusesem la Rectorul Universităţii ca să-i punem o pilă unui nepot de soră al doctorului Rudeanu, un derbedeu care jucase la Bingo banii de taxe pe care îi luase de la maică-sa, şi aia, o nebună care nu concepea ca odrasla să nu ajungă medic precum fratele ei. Bietul doctor, un om cu minte şi cu frica lui Dumnezeu, înspăimântat de răgetele soră-sii şi ameninţările cu fuga în Occident a loazei, a venit la conu’ Alecu, cel care-i fusese pe vremuri profesor actualului Rector al Universităţii şi l-a rugat să-l ajute fiindcă nu mai rezistă presiunilor familiale şi dacă dă greş o şterge el în Australia să-l mănânce cangurii.

Era desigur o glumă cu specific medical, aşa că am râs şi am pornit să rezolvăm proble-ma. În fond el este prietenul nostru şi nici nu am ţinut cont de sugestia cât se poate de realistă a colonelului precum că o bătaie administrată profesionist golanului ar fi fost rezolvarea optimă.

Aşadar, conu’ Alecu vorbise cu rectorul, acesta, om şi el, a promis că va interveni ca idiotul să nu fie exmatriculat, cu condiţia ca să plătească taxele până la sfârşitul anului. Prin ur-mare, acum ne puteam odihni cu satisfacţia că adusesem pacea şi armonia în familia doctorului.

– Uite, ne aflăm în centrul unor monumente istorice despre care mulţimea aceasta de tineri plini de vise şi speranţe care forfoteşte zi şi noapte în acest loc, pun pariu că habar nu are! În faţa noastră, statuia Unirii, o lucrare cu o istorie zbuciumată, iar Olga Sturza cea care a sculptat această operă de artă a avut parte de toată ingratitudinea socială suficientă pentru a zdrobi viaţa unui om!

– Din păcate, am auzit şi unele comentarii denigratorii la adresa acestui monument…

– Da, am participat şi eu la o conferinţă unde se discuta despre amplasarea ei, fiindcă după cum ştii, în 1927 când a fost inaugurată în prezenţa reginei şi a două principese se afla acolo unde este acum statuia lui Mihai Eminescu.

Cum după venirea la putere comuniştii nu prea puteau să se contreze cu stăpânii de atunci ai ţării, ruşii, iar acestora nu le convenea deloc faptul că lucrarea aducea în discuţie teritoriile răpite ale Basarabiei sau Bucovinei, în 1947 statuia a fost pur şi simplu sfărâmată. Abia în 1994 s-a pus în discuţie refacerea ei, iar sculptorul Constantin Crengăniş a primit comanda în urma unui concurs. Nu putem exclude din acest act susţinerea financiară şi morală de care ne-am bucurat prin intervenţia directă a lui Dimitrie Sturdza, un urmaş direct al prinţesei Olga.

Noul amplasament era centrul acestei pieţe numită din acel an Piaţa Unirii. Inaugurarea şi sfinţirea s-au făcut în anul 1999, dar, imediat, în deplină concordanţă cu spiritul nostru cârcotaş, au început să apară în presă tot felul de articole care numeau monumentul:  Monstruozitatea de la Medicină sau rahatul de culoare roz, iar personajul care simboliza Patria mamă era asemănat cu un pompier. În acelaşi articol, o altă persoană a denigrat meritele artistice ale Olgăi Sturdza.

Am aflat că în spatele acestor porcării se aflau de fapt nişte sculptori contemporani supăraţi că nu fuseseră ei aleşi să refacă monumentul. Vechea nostră meteahnă de a scuipa tot ce nu putem linge.

– Eii, dar o altă clădire se află în dreptul privirilor noastre, iar istoria ei este una cu totul deosebită. Uite, actualul Muzeu de Istorie Naturală, o denumire cam ciudată după părerea mea, este o fostă casă Sturdza, mai bine zis a vornicului Costachi, mai cunoscută acum sub denumirea de casă Roset, construită pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi cumpărată în 1840 de un grup de membri ai Societăţii de Medici şi Naturalişti printre care Gheorghe Asachi, Costachi Negri, Constantin Sturza, Iacob Czihac sau Mihail Zotta. Şi deşi această clădire a devenit primul muzeu de acest gen din Principate, iată, acum arată de parcă ar fi un depozit de lemne ori vreun adăpost antiaerian rămas, ca printr-o minune, întreg după un bombardament năpraznic.

Mda, mă uit destul de mâhit la clădirea asta unde istoria acestei ţări s-a schimbat atunci, în ianuarie 1859, când deputaţii din Partida Naţională, adunaţi în sala numită: a elefantului, au ales drept candidat la domnie pe colonelul Alexandru Ioan Cuza deşi se mai aflau acolo şi nume mult mai „grele” precum Petru Mavrogheni, Constantin Roset Teţcanu ori Nicolae Suţu. Ar fi meritat o mai mare atenţie până şi elefantul Gaba cel care, venit cu un circ la Iaşi, a murit aici şi a fost achiziţionat, contra sumei de 135 de galbeni pentru muzeu de către Domnitorul Mihai Sturza. Poate ar fi bine să ne gândim la faptul că bietul Gaba are, uite, o mai mare trecere prin veacuri decât mulţimea de primari care l-au neglijat de-a lungul timpului. Dar ştim că nu gânditul ne dă afară din casă…

Eh, ca să uităm de amărăciune uite, în dreapta noastră, Clădirea Institutului de Anatomie, realizată la iniţiativa profesorului Aristide Peride, întemeietorul şcolii de anatomie ieşene. Proiectul acesta în stil neoclasic a fost conceput de arhitectul Ştefan Emilian pe la 1894, iar scena de pe fronton a fost sculptată de Wladimir Heghel, un artist al vremurilor care are mai multe lucrări la Iaşi, şi se numeşte Lecţia de anatomie.

Mă bucură faptul că iată, o clădire care are peste o sută de ani se află în perfectă stare de funcţionare, ba mai mult, poate deveni şi depozitara unor opere de artă foarte valoroase precum ecorşeul lui Brâncuşi.

Dar ca să-ţi spun sincer, ţi-am vorbit despre toate acestea doar pentru a ajunge la clădirea Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr.T. Popa aflată pe vechiul amplasament al palatului construit de hatmanul Costache Ghica pe la milocul secolului al XVIII-lea şi înconjurat la acea vreme cu ziduri masive. Hatmanul s-a mutat mai apoi în casele socrului său Iordache Cantacuzino Deleanu din Copou şi a vândut palatul vistiernicului Balş de la care a ajuns la hatmanul Alecu Rosetti Roznovanu, fratele vestitului Nicolae Roznovanu stăpânului palatului de la Uliţa Mare, actuala primărie. Nevasta lui Alecu, după moartea acestuia, a decis că nu mai are trebuinţă de palat şi l-a vândut Ministerului Instrucţiunii Publice pentru a înfiinţa aici Universitatea, deschisă la 26 octombrie 1860. Era prima universitate din România, cu învăţământ superior modern, care mai apoi avea să poarte gloriosul nume al domnitorului care a înfiinţat-o, Alexandru Ioan Cuza.

Dar cel mai interesant lucru este că în acest palat a locuit mai bine de doi ani, până în 1791 cneazul Potemkin. Şi despre el îţi voi spune mai multe fiindcă nimeni nu prea vorbeşte despre planurile lui cu privire la provinciile româneşti. Să nu crezi că nu ştiu şi altele despre acest om cu totul deosebit, despre care s-au spus o mulţime de lucruri, cele mai multe dintre ele picanterii cu referire la viaţa sa amoroasă. Astea-s bune însă pentru revistele citite la coafor de doamnele romanţioase şi nu ne interesează.

Da! Cneazul de Taurida era un bărbat falnic, din toate punctele de vedere, extrem de bogat, însă, mai presus de orice, inteligent, cult, un bun strateg militar şi o minte sclipitoare de politician. La noi, în Iaşi, ajusese după unul din nenumăratele războaie ruso-turce, acela din 1787-1792 când Imperiul Otoman a încercat să-şi recapete teritoriile ocupate în războiul an-terior (1768-1774), mai ales Crimeea. Ruşii au fost, în acest ultim război, aliaţi cu austriecii, dar nu din vreo dragoste frăţească, deşi împăratul Leopold al II-lea Habsburgul şi ţarina Ecaterina a II-a erau rude. Nici vorbă! Ambii urmăreau de fapt să smulgă cât mai multe teritorii de la turci, dar, mai ales să-şi construiască apărarea unul faţă de celălalt, fiindcă se detestau reciproc şi ştiau că în viitorul nu prea îndepărtat se vor înfrunta militar pentru aceeaşi ţintă. Teritorii! Rusia avea privirea aţintită asupra principatului Transilvaniei, iar Austria urmărea Polonia, cea care fusese deja împărţită între ruşi şi prusaci. Deci aliaţii de acum erau de fapt viitorii duşmani, dar până atunci jefuiau „omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman.

– Transilvania? Urmăreau oare ruşii la vremea aceea cucerirea Transilvaniei!? N-am mai auzi până cum una ca asta!

– Păi, îţi spuneam eu că nimeni nu vorbeşte despre aspectele mai spinoase ale relaţiilor noastre cu ruşii începând cu secolul al XVIII-lea! Dar, dacă vom intra puţin în amănunte, îţi vei da imediat sema cum stăteau lucrurile la nivel strategic!

Cucerirea Crimeei a deschis Rusiei calea spre întreaga Marea Neagră, unul din obiectivele majore ale politicii lui Petru cel Mare, dar pe care el nu l-a putut realiza, deşi era să-şi piardă şi viaţa într-una din încercări, cea de la Stănileşti din 1711. Marele arhitect al acestui succes a fost Potemkin cel care, îmbinând diplomaţia cu forţa a făcut acest cadou minunat dragei sale ţarine, Ecaterina a II-a.

– Aici apare şi povestea aceea cu „satele lui Potemkin” atât de cunoscută ca farsă?

– Da! Numai că nu era deloc o farsă. După cucerirea peninsulei, unde era o sărăcie la fel de disperantă precum în Dobrogea noastră, Potemkin a invitat-o pe ţarină să facă o vizită în aceste ţinuturi mai ales că tătarii, rămăşiţele deloc turcofile ale glorioasei Hoarde de Aur, erau acum cât se poate de rusofili. Pe parcusul traseului proaspătul cneaz de Taurida, adică al Crimeei, dar şi al ţinuturilor adiacente, a montat panouri uriaşe cu picturi ale unor sate prospere şi fericite. Să nu credem că ţarina era vreo tâmpită care accepta acest gen de minciună. Nu! Potemkin i-a spus că aşa vor arăta satele, în viitor, sub glorioasa ei domnie şi, în bună parte, a avut dreptate întrucât el a construit sau dezvoltat mai multe oraşe în peninsulă printre care şi Sevastopolul devenit astfel principalul port la Marea Neagră, cel care adăpostea şi Flota de Război a ruşilor.

De altfel ţarina a fost încântată de perspective, iar dacă noi credem acum că ei călătoreau doar aşa, ei doi într-o trăsură, ne înşelăm. Călătoria în Crimeea trebuia să fie şi o demonstraţie de forţă, bogăţie, splendoare şi fast pentru a impresiona pe noii vasali ai imperiului. Cortegiul era format din sute de trăsuri, două regimente de cavalerie, mii de slujbaşi, marii nobili de la curte, ambasadori şi feldmareşali, în fine tot ce ne putem închipui pentru a demonstra noilor veniţi forţa imperiului ţarist. Şi, crede-mă, aveau cu certitudine această ştiinţă a imagologiei, plus fonduri uriaşe pentru a o realiza. Ca să nu mai vorbim de faptul că peninsula rămăsese pe timpul vasalităţii otomane într-o totală paragină. Poate că pe acest drum cei doi, ţarina şi cneazul, au făcut şi planul pentru cucerirea teritoriului fostei Dacii. Vei înţelege mai târziu de ce spun Dacia şi nu doar Ţările Române.

Cert este că semnele unor asemenea intenţii apăruseră cu ceva vreme înainte, iar austriecii şi-au dat seama ce-i aştepta din partea ruşilor. Pentru că planul în sine era de o dezarmantă simplitate şi este aplicat şi acum cu acelaşi succes. Când este vizată o regiune geografică pentru a fi înglobată unui imperiu, chiar dacă ea face parte dintr-o ţară sau un alt imperiu, se activează focarele de conflict îngheţate, se destabilizează sistemul politic şi economic, apoi apar forţele autohtone vândute sau inconştiente însă foarte revendicative, acelea care provoacă tot felul de conflicte cu ordinea legală. Puterea intervine pentru a reinstaura ordinea, la început prin unele măsuri paşnice, dar cum conflictul nu încetează se trece la măsuri ferme, iar populaţia îngrozită de „sălbăticia represiunilor” cere ajutorul „fraţilor” care se află de mai multă vreme masaţi la graniţă. „Fraţii” intervin, restabilesc ca prin minune ordinea, „luptătorii” pentru dreptate, democraţie, libertate, prosperitate, drepturile omului, viitorul copiilor şi alte prostii sunt puşi în fruntea treburilor, poporul aclamă fericit că a scăpat, deşi nu ştie din ce, iar noii cuceritori, „fraţii” adică, devin stăpânii de drept ai teritoriilor pe care şi le-au dorit.

Cum pentru cucerirea Ţărilor Române, imperialii ruşi nu-şi prea făceau probleme, dată fiind slăbiciunea evidentă a turcilor, au privit în profunzime pentru a reface unitatea vechii Dacii. O primă lovitură în acest sens, produsă în 1784 s-a numit Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Ea părea o revoltă a românilor din Transilvania împotrivea constrângerilor feudale ale iobagilor de toate naţiile, dar mai ales împotriva discriminării românilor în propria lor ţară. Răscoala, deşi înnecată în sânge, a arătat slăbiciunea Imperiului Austriac, dar şi faptul că puterea nobilor maghiari era suficient de mare pentru a fi luată în seamă. Prin urmare, imperialii austrieci care aveau în spate alte două puteri duşmane, Franţa şi Prusia, vor porni acţiuni diplomatice pentru fidelizarea ungurilor, dar vor fi nevoiţi să se alieze cu ruşii sperând că aşa le vor abate atenţia. Nu-i cunoşteau îndeajuns pe ruşi care una spun, alta gândesc şi cu totul alta fac!

Fireşte că, pe acest fond de interese, Austria va reuşi să obţină Bucovina în anul 1777, iar ruşii intră în Ţările Române ca la ei acasă şi se comportă cum ştiau ei mai bine. Jafuri, silnicii şi dezordine. Asta în condiţiile în care provinciile erau sub suzeranitate turcă adică, în ultimă instanţă, ar fi trebuit apărate de armatele turceşti.

Cneazul Potemkin se instalează în 1789 la Iaşi în funcţia de comandant al armatelor ruseşti dislocate aici, aparent, în vederea ducerii tratativelor de pace cu turcii, iar suborbonatul său, generalul Ruminaţev, face cam acelaşi lucru la Bucureşti.

Şi în aceşti ani se întâmplă un lucru aparent miraculos. Asta doar dacă nu eşti destul de atent la nunaţele politice! Fastul uimitor al curţii lui Potemkin depăşeşte cu mult imaginaţia trândavă a boierilor moldoveni rămaşi tributari lenevelii fără leac, dar şi comploturilor de tip fanariot.

Balurile date de cneaz intră în legende, opulenţa sfidătoare a bogăţiei sale hipnotizează şi lumea mlaştinii orientale se dezmorţeşte. Primele sunt femeile care ies din cutumele vieţii turceşti şi devin peste noapte adevărate doamne occidentale. Se spulberă averi pentru a se schimba moda şi felul de trai. Cneazul îşi vinde proprietăţile din Rusia, iar bogăţiile şi le aduce în Iaşi. Se poartă ca un adevărat stăpân răsplătindu-şi cu dărnicie prietenii. Are amante nenumărate şi, în afară de cele cinci nepoate, femei de o frumuseţe remarcabilă, o mai aduce în patul său şi pe vestita Sofia, o grecoaică din Stambul care se prezenta a fi din neamul Comnenilor, devenită de două ori contesă prin căsătorie, bogată şi răsfăţată de toată suflarea bărbătească a celor două provincii şi nu numai. Ce-i drept, uimise o lume, inclusiv în Franţa, cu uriaşele ei disponibilităţi. Inclusiv cele intelectuale!

Planul cneazului funcţiona perfect! Avea de partea sa clasa decidenţilor politici din Ţările Române, sfida Turcia care era incapabilă de ripostă, promitea, cu dovezi, o nouă viaţă pentru tot norodul şi se intitula, spre fericirea tuturor,  Regele Daciei. Atenţie! Al Daciei! Avea desigur tot sprijinul Ţarinei şi întreaga ei încredere. De fapt ea girase şi actele de vânzare-cumpărare ale averilor cnezului, cele din Rusia.

Doar că destinul avea alte planuri, iar în faţa lor, noi oamenii, oricât de puternici părem, suntem de fapt neputincioşi. În luna octombrie a anului 1791 excesele din viaţa cneazului îşi spuneau cuvântul. Potemkin era grav bolnav! Inima ficatul şi rinichii îi făceau probleme. Marele cneaz, bărbatul care părea o adevărată forţă a naturii, cel pe care Ecaterina îl numea cu tandreţe: moi golubi, porumbelul meu, era doar umbra celui care fusese cu ani în urmă.

În luna octombrie a anului 1791 a ajuns la convingerea că Iaşul devenise mult prea obositor pentru el şi a plecat spre Nistru, la Nicolaev, unde avea un palat construit în stil mai oriental, cu încăperi joase şi răcoroase, cu terase spre malul râului, într-un cadru natural cu multă verdeaţă şi linişte. Aşa cum cereau canoanele funcţiei sale, cortegiul plecat din Iaşi cuprindea câteva zeci de trăsuri, multe căruţe cu mobile, covoare, în fine, tot ce era nevoie pentru a face confortabilă noua locuinţă, un regiment de cazaci, dar şi o curte din care nu lipseau două din amantele sale: Sofia şi una dintre nepoatele sale cneaghina Braniţkaia. Nu ajunge însă prea departe. Pe teritoriul Basarabiei, undeva pe lângă Ungheni, în actuala localitate Rădenii Vechi se simte foarte rău şi cere să fie scos din trăsură. Este dus pe un fel de movilă şi aşezat pe nişte pături sub un cort făcut din suliţele cazacilor. Se spune că acolo ar fi murit, privind liniştit în jurul său, în braţele contesei Sofia. Ulterior aici a fost ridicat de către cneaghina Braniţkaia un obelisc comemorativ. Era un stâlp simplu, din lemn, care avea alături o piatră sculptată în formă de scut cu inscripţia: „Pe locul acesta a încetat din viaţă cneazul Grigori Alexandrovici Potiomkin de Taurida. Octombrie 5, 1791…”. Mai tîrziu, când acesta a putrezit şi s-a ruinat, în locul lui a fost ridicat (pe la mijlocul sec. XIX) un obelisc din piatră de calcar cu înălţimea de 13 metri.

Trupul său a fost adus la Iaşi, iar mai apoi trimis la Petersburg. La Mânăstirea Golia, unde venea la slujba de duminică, în locul unde Potemkin îşi avea propria strană este păstrată şi acum o tablă neagră care prezintă, cu caractere slave, toate titlurile pe care le avea principele. Totodată, aici au fost depuse, se povesteşte că în trei vase de argint, viscerele cneazului. Cert este că acestea nu au fost găsite niciodată.

– Coane Alecule, te văd parcă puţin nostalgic! Păi, crezi că schimbarea stăpânirii turceşti şi austriece cu cea rusească ar fi fost un lucru bun?

– Dragul meu, la scara istoriei conceptul de bun sau rău are o cu totul altă înţelegere. Total diferită de cea a omului simplu. Cert este că perioada de dominaţie a ruşilor în Ţările Române a fost un fel de renaştere comparabilă chiar cu cea din vest produsă cu vreo trei secole înainte. Lumea noastră înţepenită în cutume orientale s-a deschis către occident, culmea, mai întâi prin influenţa orientală rusească, dar care se schimbase foarte mult de la Petru cel Mare. Iar dacă planurile ţarinei şi ale lui Potemkin ar fi fost îndeplinite, acest spaţiu urgisit ar fi avut cu un secol mai devreme conştiinţa unui singur popor.

Da, jugul rusesc nu ar fi fost cu nimic mai uşor decât cel turcesc sau austriac, dar ar fi însemnat mult mai mult. Şi anume, întemeierea unei organizări statale unitare pe teritoriul fostei Dacii. Să nu uităm însă nici că evenimentele din anii următori, precum revoluţiile numite burghezo-democratice de la 1821, Regulamentul Organic de la 1831, revoluţiile de la 1848, unirea din 1859, dar şi independenţa din 1877 îşi au rădăcinile în această efemeră perioadă de prezenţă a cneazului Potemkin la Iaşi. Şi îţi voi mai spune un lucru cam greu de admis pentru istoricii noştri. Anexarea Basarabiei de către ruşi, cea din 1812, s-a făcut şi cu consimţământul, mai mult sau mai puţin tacit, al boierilor moldoveni. După anexare mulţi s-au mutat la Peter-sburg, au căpătat favoruri şi moşii de la ţari, au avut funcţii înalte în aparatul administrativ al provinciei şi s-au arătat foarte devotaţi imperiului. Situaţia nu s-a schimbat nici mai târziu când marii boieri moldoveni s-au înrudit cu nobili ruşi, au avut interese comune şi de cele mai multe ori se aflau pe de aceeaşi parte a baricadei. Iar dacă vom observa cu atenţie, chiar şi în zilele noastre se manifestă acest gen de rusofilie şi nu trebuie să ne facem griji că ea nu este observată de acei care trebuie să facă asta. Este, iar actualele manifestări de unire cu fraţii de peste Prut sunt bine dirijate de ei şi nu urmăresc bucuria reunirii noastre între vechile graniţe ale Moldovei străbune, ci cu totul alte interese.

– Ştii ceva coane Alecule? Mă cam ia groaza de la poveştile astea cu ruşi! Aşa că, mai bine hai să mergem la masă că uite, s-a cam făcut ora prânzului…

– Mdeh, ai şi tu dreptate, mai ales că oamenii indiferent de vârstă, cultură sau religie nu sunt deloc bucuroşi atunci când trebuie să audă lucruri care nu le convin. Aşa că, o masă bună fiind un lucru absolut convenabil tuturor, să le dăm naibii de istorii şi interpretări, fiindcă tot ce vom avea de trăit, fie că o fi bine sau mai puţin bine, vom trăi, indiferent de insignifianta vrere a noastră a oamenilor…

Mihai Batog-Bujeniță

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Batog-Bujeniță: CNEAZUL DE TAURIDA REGE AL DACIEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 aprilie 2025