Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 20202, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

 

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, se mută în teritorii minuscule şi se întoarce abia după cucerirea fostului habitat de către migratori posesori ai unei culturi de culegători, care însă vor avea, ulterior, o contribuţie majoră la definirea personalităţii celor cuceriţi. Cât despre scriere, suntem de acord că este mult mai comod să afirmi că ea nu a existat, decât să te complici cu încercări de a afla tainele lăsate sub această formă de vechile civilizaţii. Că doar nu avem, precum Champollion sau Viorica Enăchiuc timp şi chef de muncă două-trei decenii ca să ajungem la un rezultat. Şi de ce?

De aceea, personal, consider că marea dezbatere, cea de fond, a prezentei lucrării este problematica extrem de spinoasă a limbii vorbite de neamurile traco-daco-getice şi scrierea acestora. Asta şi pentru că aceeaşi istoriografie didactică induce ideea foarte comodă, enunţată anterior, că aceste neamuri nu aveau scriere, iar graiul (cuvânt declarat de DEX ca fiind de origine bulgară, adică a unei populaţii care se stabileşte în sudul Dunării în sec. al VI-lea, iar istoria lor antică a fost marcată de prezența tracilor) este un continuu împrumut de la populaţiile aflate în contact mai mult sau mai puţin nemijlocit (ex. cuvinte aflate în sanscrită!).

De fapt această problematică, abordată pe larg în lucrare, depăşeşte cu mult nivelul unei simple examinări sau prezentări şi se constituie într-o cercetare amplă foarte bine augmentată iconografic, dar şi cu argumente ştiinţific, analizată în profunzime atât temporal cât şi cultural spre disperarea celor care au hotărât că scrisul (la modul absolut!) s-a inventat în Sumer şi de acolo s-a răspândit în toată lumea transformându-se din cuneiform (cu adevărat invenţie sumeriană!) în hieroglifele egiptene sau kanji-urile japoneze (de exemplu). Teorii de tot râsul care ne fac să suspinăm sau chiar să lăcrimăm, aşa cum se întâmplă întotdeauna când politicul se infiltrează în cultură.

Îmi doresc sincer ca această lucrare de anvergură să ajungă sub ochii tuturor celor care predau istoria pe diferite niveluri de instruire şcolară, deoarece chiar dacă va rămâne parţial necitită sau chiar ignorată, consider va fi suficientă de penetrantă pentru a ridica interogaţii. Şi acest fapt, în timp, se va dovedi benefic pentru noi toţi cei care am călcat vreodată desculţi pe acest pământ plin de taine şi misterioase energii, cel despre care tot autorul spune că:

Pământul este o fiinţă vie. Unii cercetători afirmă că reglarea echilibrului ecologic printr-un proces de homeostazie se datorează amplasării armonioase a unor monumente cu caracter religios în zonele de focar, ca nişte ace de acupunctură…

Mihai Batog-Bujeniţă

 

 

Facebooktwitterby feather