Irezistibilă invitaţia pe care Bianca Marcovici ţi-o adresează, aceea de a sta de vorbă, cu un expreso în faţă, pe o ipotetică&imaginară terasă din Haifa. Irezistibilă din două puncte de vedere. Poeta şi prozatoarea care te-a invitat este un personaj fermecător, inteligent, cult şi plin de spirit, un analist fin şi profund al realităţilor înconjurătoare, dar şi un om care a avut şansa de a vedea mai mult din această lume în toată complexitatea ei, de cele mai multe ori copleşitoare şi chiar neliniştitoare. În al doilea rând, te afli în Haifa, oraşul cu o istorie cât să umple mai multe rafturi de bibliotecă, la poalele muntelui devenit un simbol al libertăţii pentru mulţi dintre cei care au ajuns în Israel în ultimele şase decenii. Iar despre frumuseţea acestui oraş în care trăieşte şi activează o importantă comunitate intelectuală de creatori şi cunoscători ai limbii române nici nu mai trebuie să vorbim. O fac, mult mai bine, în numele nostru, al tuturor, faptele.

Dar despre ce am putea conversa într-un asemenea mirific context?

Cel mai bine, aşa cum ne propune şi Bianca Marcovici în acest volum intitulat: Espresso dublu la Haifa, despre lumea în care trăim, cea care, aparent, nu are nici un fel de ascunzişuri sau taine, dar privită prin ochii poetei se dovedeşte a fi plină de mistere sau lucruri ce ar trebui lămurite. O face încă din prima poezie: Patria, un concept de adâncă spiritualitate şi care, consideră ea, trebuie scos din vorbăria fără rost în care a fost folosit până la epuizare de politicieni, cei care l-au şi golit de sens, folosindu-l doar ca mijloc de influenţare, conform intereselor, a emoţionalului public. „Patria e limba în care/ visezi şi scrii, e cernoziomul/adăugat în doze mici,/ compartimentarea inimii… Patria e orizontul pe care l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/ iar acum e casa în care trăieşti imprevizibilul,/ iubeşti! Patria e poezia,/ lumina ochilor copiilor noştri, în veci!” Atât de cald şi de omenesc! Dar şi atât de greu de înţeles după secole de minciuni sforăitoare!

Parcă nici nu mai ştiai că acest cuvânt este atât de simplu şi de cuprinzător, atât de aproape de tine încât chiar dacă o lacrimă ţi se furişează în colţul ochiului ştii că-şi are rostul şi menirea ei. Ai prilejul să simţi, poate pentru prima oară, ce este patria şi chiar să-ţi dai seama că până acum ai învăţat despre ea numai cuvinte fără acoperire.  Dar de ce este aşa? Îţi răspunde tot poeta: „Veştile monopolizează presa/ manipulează, trebuie să citeşti printre rânduri,/ să descifrezi viaţa celebrităţilor,/ să te ascunzi după deget,/ să-ţi acordezi vioara mereu/să nu distonezi” (Cortinele brocate)

Departe de imaginea poetului aflat în turnul de fildeş, o invenţie răutăcioasă a unora care nu înţeleg poezia şi nici condiţia poetului adevărat, Bianca Marcovici dovedeşte în multe din versurile sale un caracter puternic ancorat în realităţi, un ochi critic şi o fermitate remarcabilă în aprecierea adevărului: „câte un fascicol ne luminează/ conul de umbră/ şi noi surâdem când evadăm din noi”. (Conul de umbră). Sau: „în turnul meu, fildeşul s-a scumpit enorm,/cimitirul elefanţilor e deja îngrădit/mi-e frică de hoți,/sunt mulţi, Doamne!/care vor să smulgă fildeşul pe viu,” (Turnul de fildeş)

Şi pentru că tot vorbeam de frumuseţea oraşului străjuit de muntele Carmel, să vedem cum este el acum, în inima unui contemporan lucid cel care ştie să privească partea nevăzută a lucrurilor şi care are şi curajul de a ne spune cu sinceritate dar şi multă tristeţe ce vede: „Jurnale de război, din adăposturi şi saloane/ De pe drumuri şi servicii obligatorii,/ de dincolo şi de la noi,/ de oriunde unde nu suntem iubiţi/politica defăimării lui Paganini!/… Haifa sub bombe… necontinuare, absurdul…/ Miroși aerul priveşti Muntele Carmel şi identifici fumul şi focul provocat/ De katiuşe, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/ Urechile-mi ţiuie de fiecare dată/ Orice zgomot mă scoală de pe scaun, mă aruncă în abis/” (Transmisie directă)

Se întunecă partea idilică a locului şi putem chiar să ne întrebăm: o fi oare bine că Bianca ne spune aceste adevăruri dureroase? Ar fi fost oare mai rezonabilă varianta unei tăceri convenabile pentru noi cei de astăzi, dar mai ales pentru cei de mâine? Sunt convins că nu, măcar pentru faptul că poetul este considerat dintotdeauna glasul cetăţii iar vocea lui, singura care va străbate veacurile, nu are dreptul să mintă nici măcar prin omisiune! Şi observăm, vorbind despre versurile ei, că „turnul de fildeş” al autoarei este pământul fierbinte pe care calcă, lupta cotidiană pentru demnitatea oamenilor din întreaga lume, pentru a nu mai fugi cu copiii în braţe pe scările adăpostului antiaerian, pentru ca muntele Carmel să nu mai fie acoperit de norii exploziilor, pentru ca nepoţii noştri, ai tuturor, să nu se mai teamă, pentru ca…

Adică ori „turnul ei de fildeş” este încă himeric la fel cam ca toate visele noastre, ale trăitorilor pe această planetă încă nefericită, ori ea îşi găseşte sursa de inspiraţie în realităţile înconjurătoare, în ceea ce numim viaţă de zi cu zi. Sau poate ambele şi atunci Bianca Marcovici nu mai este doar glasul cetăţii ci al omenirii. Risipindu-se ea, aşa cum fac poeţii adevăraţi, cu generozitate şi fără răsplată, pentru ca noi să putem călca pe drumul luminii ascuns încă privirilor profane.

„Ca să ne păstrăm/ dragostea târzie/trebuie să ne dozăm forţele/ ca şi cum am degusta un vin vechi/ să-i simţim tăria în cerul gurii/ cu ochii întredeschişi/ să-i vedem bănuţul clătinându-se/ şi cercul gradelor legănându-se/ca un hamac sofisticat”. (Vinul roşu)

Acest volum publicat de Editura Familia în anul 2015 şi prezentat în ediţie bilingvă are, ca adaos de valoare, traducerea lui Tomy Sigler (ZL), un fin cunoscător al celor două limbi, făcându-l astfel abordabil cititorului care nu cunoaşte limba română dar care este interesat de creaţia literară cu rădăcini în această cultură. Voi aminti şi postfaţa doamnei Grete Tartler, ea însăşi muziciană precum autoarea, prin urmare ataşată ritmului aproape alchimic al versurilor, desluşitoare perfectă a subînţelesurilor care se relevă numai prin ascultarea lor precum o incantaţie liturgică.

Este un alt gest de minunată risipire al poetei, unul din acelea asemănătoare recitării poemelor antice pe malurile mării pentru ca vorbele să fie duse în cele patru zări, iar sunetul lor, chiar dacă necunoscut urechii, să încânte sufletul şi să ne facă mai buni. Am convingerea că Bianca Marcovici reuşeşte şi de această dată!

––––––––––––-

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Iaşi, 3 martie 2016

by

Referinţă Bibliografică

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: PESTE TIMP ZBOARĂ DOAR CUVÂNTUL/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 martie 2016