Nu ştiu cum se face, dar când vine vorba, întâmplător sau nu, despre I.L.Caragiale, vorbăria nu face o imediată trimitere la complexa lui personalitate literară, manifestată în calitate de: dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic şi gazetar român, aşa cum este ea percepută, în fapt, de către istoria şi critica literară românească, care-l aşează cu preţuire în rândurile celor mai importanţi scriitori români, ci la una mai degrabă popular încetăţenită de-a lungul timpului, cunoscută îndeobşte sub apelativul de … „nenea Iancu”, cel cu… „o scrisoare pierdută”. Dacă „nenea Iancu” este asocierea întruchipării proprii a autorului într-unul dintre personajele „momentelor şi schiţelor” sale, acela a „unui bucureştean însetat, aflat mereu în căutarea unui amic spre a face politică la o bere şi un mizilic”, asocierea „scrisorii pierdute” este cea a succesului piesei cu acelaşi nume, pe care  Caragiale l-a repurtat chiar de la premiera acesteia, din 13 noiembrie 1884, la Teatrul Naţional din Bucureşti, fiind o savuroasă comedie de moravuri sociale şi politice, ce demasca fără menajamente  farsa alegerilor vremii sale, continuată şi-n ziua de astăzi, cu aceleaşi păcate şi steriotipii politice. Uzitarea împreunată sau separată ale celor două denumiri asociate numelui său reprezintă poate cea mai elocventă dovadă a actualităţii operei lui Caragiale, mai ales şi acum când, iată, pe răbojul timpului se marchează cu majuscule cei 170 de ani de la naşterea sa.

George Călinescu, socotit unul dintre cei mai reprezentativi istorici şi critici literari români, îl aşează pe I.L. Caragiale pe piedestalul celui mai mare dramaturg român din toate timpurile, chiar dacă opera sa dramatică are la activ doar nouă piese de teatru. În lucrarea sa de referinţă „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, G.Călinescu îi acordă vieţii şi operei literare a lui Caragiale o abordare largă, cuprinsă în capitolul „MARI PROZATORI” şi întinsă de-a lungul celor şaisprezece pagini (p.431 – p.447) rezervate observaţiilor critice ale acestuia,  prezentându-l în chip definitoriu drept „naturalistul nostru prin excelenţă”; denumire pe care o susţine cu autoritatea-i recunoscută prin infailibile „judecăţi de valoare”, spicuite aleator:

–  „Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constând în <caragialism>, adică într-o manieră proprie de a vorbi.”

– ”Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent — pare îngăduitor față de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situații absurde, grotești, demontând mecanismele sufletești și reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.”

–  „Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului și o continuă singur. Replicile personajelor trăiesc singure cu o pură viață verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil și ne reprezintă inanalizabil, deșteptând simțul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conștiință după ce ne-am familiarizat cu ele.”

Iată cum vedea şi Titu Maiorescu, creatorul şi criticul “formelor fără fond” al Junimii, „Comediile domnului I.L.Caragiale”, în articolul său publicat în 1885, ce va fi folosit drept prefaţă la volumul “Teatru”, editat de I.L.Caragiale în 1899:

– „Literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos. Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”

Să conchidem, deci, puterea trăitoare peste ani şi ani a scrierilor de duh caragialist lăsate drept moştenire de suflet de … nenea Iancu. Şi ce bogaţi ne putem simţi, astfel!

În acelaşi timp, urmând cu sfinţenie tradiţiile româneşti împământenite, se cuvine la ceas aniversar să-i depănăm cu luare aminte firul biografic, împletit cu migala detaliilor de către numeroşii săi exegeţi şi întărit uneori de chiar autorul însuşi, pentru a-i putea desprinde lesne, atât originea şi sinusoiditatea vieţii, cât şi, mai ales, drumul parcurs întru dobândirea ilustrei sale personalităţi scriitoriceşti.

După actualul calendar gregorian, Ion Luca Caragiale s-a născut la 13 februarie 1852, în satul Haimanale (care-i poartă azi numele) de lângă Ploieşti, fiind primul fiu al familiei Caragiale,  Luca Ştefan – tatăl, fiul lui Ştefan Caraialis, bucătar în suita lui Caragea vodă şi Ecaterina Chiriac – mama, fiică a negustorului grec Luca Chiriac Karaboas. Cum se va vedea mai târziu, I.L.Caragiale „a făcut toată viaţa caz de originile sale umile.” În realitate, tatăl său Luca avea rang de pitar şi administra „numeroase moşii din judeţul Prahova şi din cele apropiate”, iar fraţii săi, Costache şi Iorgu Caragiale „făceau parte din elita teatrului românesc de începuturi; Costache fiind primul director al Teatrului Naţional, înfiinţat la Bucureşti în 1852.” De asemenea, „din familia extinsă a mamei sale făceau parte negustori greci putred de bogaţi, precum Ecaterina Mamolo.”

La vremea învăţăturii, în 1859, face primul an cu părintele Marinache de la Biserica „Sf.Gheorghe” din Ploieşti, iar până în 1864, face clasele primare II – V la Şcoala Domnească din Ploieşti, „unde l-a avut învăţător pe ardeleanul Bazil Drăgoşescu, pe care-l va menţiona în schiţa memorialistică După 5o de ani.” Următoarele trei clase, până în 1867, le face la Gimnaziul „Sf.Petru şi Pavel”din Ploieşti, iar în 1858 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti. „Fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor şi şef de trupă teatrală la Bucureşti”, solicită şi obţine încuviinţarea tatălui său de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, acolo unde celălalt unchi, Costache Caragiale, „preda la clasa de declamaţie şi mimică.” Însă, în 1870, survenind moartea tatălui său, „este nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luăndu-şi cu seriozitate obligaţiile unui bun şef de familie, în calitate de copist la Tribunalul Prahova” şi, apoi, în 1871, propus de Mihail Pascaly, de sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot atunci îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, tânărul poet ce a debutat în Familia lui Iosif Vulcan, aflat şi acesta sufleor şi copist în trupa lui Iorgu; „întâlnire ce va fi una marcantă pentru istoria literaturii”.

Timp de un an, cât a fost angajatul teatrului, Caragiale a deprins (autodidact) toate cele de trebuinţă unui viitor dramaturg: compoziţia intrigii, importanţa decorului şi a costumelor, elemente de dicţie şi mimică, tempoul şi autenticitatea acţiunii.

La vârsta „când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă”, Caragiale se va confesa surprinzător: „Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific.” Mai târziu, într-o scrisoare către Vlahuţă, va mărturisi: „am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat.”

Debutul literar al lui Caragiale este plasat de „sursele biografice” în octombrie 1873, „când ziarul Telegraful îi publică rubrica de anecdote: Curiozităţi”. Tot de atunci începe să colaboreze la revista Ghimpele, publicând sub pseudonimele  Car şi Policar numeroase cronici apreciate prin „vivacitatea şi verva lor de bună calitate”. În octombrie 1874, îi apare în Revista contemporană poemul Versuri, semnat cu numele său întreg.

În 1877, anul Războiului pentru Independenţă, îl aflăm pe Caragiale editor al revistei de umor, format de buzunar, Claponul, dar şi conducător al ziarului Naţiunea Română. Tot pe atunci scrie în România liberă foiletonul: Cercetare critică asupra teatrului românesc. Timp de trei ani, între 1878 – 1881, devine colaborator al ziarului Timpul, fiind coleg de redacţie cu M.Eminescu şi I.Slavici, la îndemnul cărora începe să frecventeze şedinţele bucureştene ale Junimii, conduse de Titu Maiorescu, unde-şi citeşte din scrierile sale. Mai mult, în 1879, la Iaşi, citeşte la Junimea, rămasă în grija lui Iacob Negruzzi, piesa O noapte furtunoasă, care va fi publicată imediat în Convorbiri literare şi tot acolo va fi publicată, în 1880, piesa într-un singur act: Conu Leonida faţă cu reacţiunea. La fel a procedat cu piesa în patru acte, O scrisoare pierdută, pe care a creat-o în perioada revizoratului său şcolar (1881-84) şi pe care a citit-o în 6/19 oct. 1884, în prezenţa lui Titu Maiorescu, sosit la Iaşi cu prilejul şedinţei aniversare a Junimii. Cum s-a menţionat, peste o săptămână, la 13/25 oct.1884, aceasta s-a jucat în „premieră absolută” la Teatrul Naţional din Bucureşti, în prezenţa Reginei, „înregisrând un succes extraordinar”, după cum s-a comentat în presa vremii.

La 12 martie 1885 s-a născut Mateiu, fiul dobândit din relaţia sa cu Maria Constantinescu, funcţionară la Regie, pe care tatăl îl recunoaşte şi îl declară la oficiul stării civile, ocupându-se apoi îndeaproape de educaţia viitorului scriitor. În ciuda legendei rătăcirilor sale sentimentate, între care şi presupusa seducere a Veronicăi Micle, după căsătoria sa, din ianuarie 1889, cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, „scriitorul se dovedeşte un straşnic familist, extrem de afectuos, un tată cu principii morale inflexibile, preocupat de viitorul copiilor săi şi de viitorul lor profesional”.

Din această căsătorie au rezultat mai întâi două fete, Ioana şi Agatha, care s-au pierdut timpuriu, în 1891, din cauza difteriei, dar şi alţi doi copii, Ecaterina şi Luca Ion, denumiţi astfel după părinţii săi; cei doi fii, Mateiu şi Luca Ion, înscriindu-şi mai târziu numele propriu în „dinastia” scriitoricească deschisă de celebrul lor tată.

Impresionat de stingerea prematură, din 15 iunie 1889, a lui Mihai Eminescu, Caragiale scrie şi publică articolul În Nirvana: „Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit; el s-a întors în Nirvana – atît de frumos cîntată, atît de mult dorită – pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”

În 1888, Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, îi oferă lui Caragiale, la cei 36 de ani ai acestuia, postul de director al   Caragiale şi fiul Mateiu  Teatrului Naţional. Din păcate, după o stagiune „sabotată de unele ziare bucureştene” este nevoit să demisioneze în 1889, „deşi dovedise evidente resurse de organizator”.  

Cu toate că prin numeroasele sale scrieri literare şi gazetăreşti I.L.Caragiale dobândise o valoroasă recunoaştere scriitoricească, în 1891, Academia Română nu-i acordă cuvenitul premiu pentru volumul său Teatru, „sub pretextul că piesele sale nu dădeau dovadă de suficient patriotism(!)”

În 1890 compune ultima sa piesă, Năpasta, singura sa dramă, cea care, după premiera  din 3 februarie 1890, într-o distribuţie actoricească de excepţie: C.I.Notarra (Ion), Aristizza Romanescu (Anca), Gr.Manolescu (Dragomir) şi Costin Mărculescu (Gheorghe), a primit cronici defavorabile şi mai apoi, în 1891, chiar şi o …acuzaţie de plagiat”, semnată cu pseudonimul de … „Caion”. Ajuns în instanţă, scandalul de presă a fost anihilat de celebra pledoarie a lui Delavrancea, ce a infirmat cu elocinţă plagiatul.  Întristat peste măsură, Caragiale rupe, în 1892, relaţiile cu Titu Maiorescu şi Junimea, „care nu l-au susţinut îndeajuns”, blamându-i în conferinţa: „Gaşte şi gâşte literare”, pe care o susţine la Ateneu, urmată ulterior şi de o alta, intitulată: „Prostie şi inteligenţă”.

Este perioada în care I.L.Caragiale, pentru a-şi spori puţinele sale venituri pentru întreţinerea familiei, înfiinţează în ianuarie 1893 revista umoristică Moftul român, pe care o va şi ilustra cu caricaturi şi în care îşi va publica până în 1902, când revista îşi încetează apariţia, cele mai valoroase dintre dintre momentele şi schiţele sale. De altfel, în 1901, a editat volumul „Momente”, refuzat şi acesta de la Premiul Academiei.

Urmând exemplul criticului C.Dobrogeanu Gherea, „antrepenor de succes al restaurantului din gara Ploieşti”, Caragiale, „sătul de puţinătatea câştigurilor din gazetărie”, se hotărăşte să intre şi el …în berărie, precum menţionează Doris Mironescu. Astfel, în 1901, deschide pe Calea Victoriei berăria Gambrinus, mutată ulterior la parterul Hotelului Cişmigiu, „frecventată de ziarişti, scriitori, politicieni şi artişti”. De aici scriitorul îşi va „recruta” modele pentru scrierile sale umoristice. Curajos, mai deschide alte berării pe strazile: Gabroveni, Şelari, Piaţa Teatrului şi una la Buzău, „din păcate, fără prea mult succes”. Pentru aceste investiţii Caragiale a folosit mica renta anuală moştenită după moartea din 1885 a bogatei sale mătuşi după mamă, Ecaterina Mamolo, sau „Momuloaia” (cum îi spunea el), stabilită arbitrar până la finalul procesului de partaj, care a durat vreme de 20 de ani.

Împlinindu-se, la 23 februarie 1901, un sfert de veac de activitate literară a lui I.L.Caragiale, un grup de prieteni i-au organizat un banchet omagial, prezidat de către Petre Grădişteanu, devenit „naţional” prin participarea numeroasă a scriitorilor, artiştilor, gazetarilor şi oamenilor politici din toată ţara, între care: Delavrancea, C.Mille, Tache Ionescu, Al.Ciurcu, Iancu Brezianu, care au şi cuvântat. Cu acest prilej a fost editat şi un număr unic de revistă, cu opt pagini, intitulat: CARAGIALE, având pe coperţi un desen de N.S.Petrescu şi o caricatură de C.Jiquidi, iar în interior proză şi poezii ale prietenilor săi.   Pentru consemnarea evenimentului Caragiale şi-a pus semnătura şi data pe cea mai bună dintre fotografiile sale.

În 1905, „intrând în posesia moştenirii ce i se cuvenea de drept”, Caragiale, alege de bună voie, calea exilului în Germania, „fixându-şi, în elegantul cartier Wilmersdorf din sudul capitalei germane, un loc frumos şi curat, cu o climă agreabilă şi cu acces la toate avantajele civilizaţiei, unde să locuiască împreună cu familia sa”. Aici, petrece cu prietenii, face haz de „caraghioslâcurile presei române”, pe care o primea regulat şi corespondează cu prietenii săi din ţară. În anul „răscoalelor” din România scrie  şi publică la Viena pamfletul „1907 – din primăvară până-n toamnă”, un adevărat rechizitoriu al statului român de atunci: „Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.”

Să recunoaştem, dar, actualitatea de peste veac a …zicerii lui nenea Iancu!

În februarie 1912, Caragiale refuză invitaţiile venirii în ţară pentru a participa la aniversarea sa de 60 de ani, neplăcându-i … „festivismele”. Chiar şi în lipsă, este sărbătorit şi considerat, deopotrivă, de către teatrele, scriitorii şi revistele literare româneşti şi nu numai, „cel mai mare scriitor român în viaţă!”

Bolnav fiind de arterioscleroză, în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, I.L.Caragiale moare subit, fiind înmormântat acolo, în prezenţa lui Gherea, Delavrancea şi Vlahuţă. La insistenţa prietenilor din ţară, după cinci luni, osemintele sale ajung la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, are loc slujba prohodirii sale la Biserica „Sf.Gheorghe”, după care cortegiul funerar de mii de persoane a făcut ocol prin faţa Teatrului Naţional şi apoi a fost înmormântat cu onoruri la Cimitirul Bellu. Se vor împlini 110 ani de atunci…

Pentru posteritate, să reţinem cuvintele lui Delavrancea rostite la acel moment pios: „Caragiale a fost cel mai mare român din cîţi au ţinut un condei în mînă şi o torţă aprinsă în cealaltă mînă. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată.”

Târziu de tot, abia în 1948, recunoscându-i ilustra personalitate, Academia Română îi acordă lui Ion Luca Caragiale, reparatoriu, calitatea de… membru post-mortem.

La 170 de ani de la naştere şi 110 ani de la veşnicia lui „nenea Iancu” Caragiale, sub semnul preţuirii şi recunoştinţei sale, nouă, românilor, câţi mai suntem şi câţi vom mai fi, ne revine datoria sfântă a păstrării  pe mai departe a crezului său nepieritor: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.”

Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI CABA: Despre „nenea Iancu” şi „Scrisoarea lui (ne)pierdută” I.L.Caragiale – 170 de ani de la naştere/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 februarie 2022