O istorie ieşeană ce se continuă de 130 de ani:

 Liceul Internat „C.Negruzzi”

La 3 octombrie 1895 şi-a deschis larg porţile sale primitoare şi au început primele cursuri ale Liceului Internat, o nouă şi mult dorită instituţie de învăţământ preuniversitar, ce primea chiar de la data înfiinţării sale statutul special de „liceu- model” al oraşului Iaşi şi al întregii Românii. De la acest moment de căpătâi al fiinţării sale, Liceul Internat, ce avea să primească pe frontispiciul său, în 1899, ilustrul nume al eruditului cărturar Constantin (Costache) Negruzzi, devenit, din 2005, Colegiul Naţional „C.Negruzzi” Iaşi, se împlinesc, pe răbojul timpului nestatornic, la 3 octombrie 2025,  130 de ani ai existenţei şi misiunii sale de formare pentru viaţă a „generaţilor după generaţii” de absolvenţi „internatişti – negruzzişti”.

Pentru Dulcele Târg al Ieşilor, inaugurarea din 3 octombrie 1895 a impozantei clădiri a Liceului Internat a însemnat prima dintre cele 5 importante realizări edilitare ieşene, care au urmat succesiv: Teatrul Naţional (1896), Palatul Universitar de pe Copou (1897), Uzina de Tramvaie (1898) şi Uzina de Lumină (1899), existente şi astăzi, care au schimbat din temelii aspectul social-cultural şi urbanistic al legendarei Cetăţi ieşene.

Istoria „prenatală” a Liceului Internat „C.Negruzzi” din Iaşi îşi are ca „obârşie” anul 1882, când a fost adoptată în România o lege pentru înfiinţarea şi construirea de edificii publice, între care figura şi…un liceu-model la Iaşi. Doi ani mai târziu, în decembrie 1884, marele om al şcolii româneşti, Spiru Haret, pe atunci inspector general al şcolilor, în „Raportul general anual asupra învăţământului” argumenta convingător „necesitatea înfiinţării liceelor- model, cu personal didactic de înaltă ţinută, bine înzestrate şi administrate, ai căror elevi urmau să fie admişi prin concurs şi care, ulterior, după absolvire, să constituie o importantă categorie de candidaţi pentru universităţi.”

 În acest context Spiru Haret susţinea înfiinţarea unor astfel de licee–model în centrele universitare din Iaşi şi Bucureşti. Cert este că în noua lege din 1886, cu privire la construcţia de noi şcoli secundare şi superioare, oraşul Iaşi se găsea în lista anexă cu un liceu internat, pentru care s-a prevăzut un buget important destinat ridicării acestuia..

Cu siguranţă, nominalizarea Iaşului pentru acest prim liceu – model s-a datorat şi Regelui Carol I, care dorea să câştige simpatia ieşenilor încă din 1883, când a fost prezent la impresionanta inaugurare a statuii ecvestre a Domnitorului Ştefan cel Mare.

Terenul destinat amplasamentului Liceului Internat, aflat pe „umărul” Copoului, a fost cumpărat de Primăria Iaşi în 1892, iar construcţia s-a desfăşurat între anii 1893 – 1895. Se spune că adevăratul ctitor al Liceului Internat poate fi considerat Take Ionescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în Guvernul Lascăr Catargi (1891- 1895), care a urmărit îndeaproape realizarea impunătoarei construcţii. Astfel, epuizându-se bugetul alocat, la 16 martie 1895 ministrul Take Ionescu a solicitat Adunării Deputaţilor un spor la buget de 183.244 lei pentru terminarea lucrărilor Liceului Internat de la Iaşi, ce urma să devină un „adevărat model pentru studiile noastre secundare”. Cu această aprobare construcţia Liceului Internat a fost terminată, fiind inaugurată în 3 octombrie 1895. Din păcate, căzând Guvernul Catargi în chiar aceeaşi dată,(!), ministrul Take Ionescu n-a putut participa la festivitatea inaugurării, dar, revenind în 1899 ca ministru, i-a dat denumirea preconizată iniţial de: Liceul Internat „Costache Negruzzi”.

La terminare, clădirea monumentală a Liceului, cu subsol, parter, două etaje şi înalte trepte ale intrării, „una dintre cele mai impozante şi frumoase din Iaşi” (cum scria presa vremii),  cu internat de 300 locuri, sală de sport, locuinţă a directorului, uzină termică, bucătărie, spălătorie şi ateliere, alcătuia imaginea importantului lăcaş-model ieşean.

Potrivit menirii sale, încă din primii ani ai existenţei, Liceul Internat, sub conducerea primului său director N. Gane, şi-a constituit un corp didactic exigent şi elitist, între care renumiţii profesori: Gh. Lascăr, T.Neculau, Miron Pompiliu, E.Ludwig, Aron Densuşianu, Gavril Muzicescu, I.Mitru, Cristea Misir, G.Erbiceanu, Boniface Hetrat, la disciplinile de bază. În programa de studiu mai intrau: Caligrafia, Vioara, Pianul, Scrima, Gimnastica, predate de renumiţi maeştri ai geniului.

Liceul avea să cuprindă 300 de elevi interni (100 bursieri şi 200 solvenţi) recrutaţi pentru toate cele 7 clase, prin concursul de admitere susţinut în iulie 1895 de către candidaţii proveniţi din toate ţinuturile României. Elevii bursieri primeau gratuit cazare şi masă în internat, cum şi faimoasa uniformă internatistă, de mică, mare şi gală a ţinutei, pe care era frumos brodată faimoasa emblemă aurie  L.I.

Despre modul elitist de instruire şi educaţie este suficient să-i amintim pe câţiva dintre elevii din primul an al Liceului Internat: Ioan Enescu, C-tin Bedreag, Gh.Pascu, Traian Lalescu, C-tin Fedeleş, Haralamb Vasiliu, Ioan Borcea, Caius Brediceanu ş.a., la care s-au adăugat Eugen Lovinescu şi Mihai Ciucă, devenite personalităţi de seamă ale Iaşului şi întregii ţări. În perioada de început (1895 – 1907) la conducerea liceului s-au perindat directorii: N.Gane, I.Rallet, Dragomir Hurmuzescu, Gh.Lascăr, Calistrat Hogaş, Th. Nicolau, prestigioase personalităţi ale vremii, fiecare dintre ei având strădanii împlinite pentru întărirea continuă a prestanţei Liceului Internat şi a faimosului „spirit internatist”.

Cu statutul său special de liceu-model, între anii 1895-1900, Liceul Internat ieşean a cunoscut cea mai fertilă şi de „belşug financiar” perioadă. După criza din 1901 Liceul şi-a pierdut statutul-model, în schimb şi-a păstrat prestigiul dobândit în anii de început.

Ca şi întregul Iaşi, Liceul Internat a suportat şi el consecinţele războiului pentru întregirea neamului şi, astfel, şi-a întrerupt definitiv cursurile în anii 1917 şi 1918; clădirea, fiind pusă la dispoziţia Crucii Roşii, a devenit mai întâi Spitalul nr.267 şi în 1918 a devenit hotel militar destinat repatriaţilor din Rusia. Abia în toamna lui 1918, la insistenţa directorului T.A. Bădărău, Liceul Internat a fost eliberat, dar s-a confruntat cu mari dificultăţi legate de starea clădirii, deteriorarea mobilierului şi a cazarmamentului. Abia la 1 noiembrie 1918, după executarea unor sumare amenajări, Liceul şi-a putut relua cursurile în localul propriu, iar, apoi, cu contribuţia Comitetului şcolar şi a Asociaţiei foştilor elevi, înfiinţată în 1920, la iniţiativa directorului T.A.Bădărău, cu prilejul celei de a 25-a aniversări internatiste, a putut fi refâcută baza materială la nivelul începutului.

Mai departe, în toată perioada interbelică, în ciuda tuturor dificultăţilor financiare şi a retragerii subvenţiilor guvernamentale, Liceul Internat va continua, în urma rezultatelor obţinute an de an, să se menţină, spre toată lauda, ca unitate şcolară de frunte.

A nu se uita nici tributul de vieţi omeneşti: 15 foşti elevi şi 2 profesori ai Liceului Internat care au căzut pe front!

În condiţiile nefavorabile ale războiului, Liceul Internat, suportând privaţiunile de atunci, a continuat să funcţioneze până în primăvara lui 1944, când, fiind evacuat în Banat, şi-a întrerupt cursurile; acestea fiind reluate în toamna lui 1945, după sfârşitul războiului. În anul şcolar 1945/46, clădirea Liceului fiind grav avariată la bombardamentul din ´44, cursurile s-au ţinut în clădirea fostului gimnaziu din str. Palat, iar în anul următor doar în aripa proprie dinspre Universitate, reparată prin strădania directorului Benone Constantinescu, care a mobilizat mai mulţi absolvenţi internatişti, reuşind să menţină internatul şi titulatura până la reforma din 1948.

Ca urmare a schimbării regimului politic din România, în urma reformei învăţămâtului din 1948, care a adoptat modelul sovietic, denumirea Liceului Internat se schimbă în Liceul de băieţi nr.2, iar în 1954 se preschimbă în Şcoala de 10 ani nr.2 de băieţi Iaşi, menţinută până în 1956, când devine Şcoala medie nr.2 de băieţi Iaşi.

Se menţionează că în perioada 1950 – 54 localul Liceului Internat a fost atribuit Şcolii medii muncitoreşti, devenită Facultate muncitorească şi ca urmare cursurile Şcolii negruzziste s-au desfăşurat în localul fostului Seminar pedagogic universitar, iar internatul funcţiona în fosta Şcoală Lambrior de pe Sărărie. Numai pereseverenţa profesorului Vasile Calistru, director în perioada 1950 – 55, a reuşit să menţină şcoala, nu doar pe  „linia de plutire”, dar şi să obţină rezultate onorabile la concursurile şcolare.

În noiembrie 1956, în urma aprobării acad. Ilie Murgulescu, ministru al învăţământului, şcoala recapătă vechea sa titulatură: Liceul Internat „Costache Negruzzi” Iaşi. Tot în acest an a fost reînfiinţată fanfara liceului şi s-a înfiinţat orchestra şi corul liceului, care au adus o strălucitoare faimă în viaţa Cetăţii de pe 7 coline.

După cum frumos sună Imnul Liceului Internat, pe versuri ale lui Demostene Botez şi muzica lui Mihail Jora, absolvenţi ai Liceului Internat, de-a lungul anilor „generaţii după generaţii” de absolvenţi negruzzişti „se vor întâlni la vatra” liceului drag, căruia îi datorează devenirea ulterioară, depănând neşterse amintiri din acea perioadă adolescentină în care şi-au format „în spirit negruzzist” propria personalitate. An de an, păstrând tradiţia revederii, se adună „pe-naltele trepte ale intrării” şi în elegantul Amfiteatru numeroase promoţii de absolvenţi internatişti-negruzzişti, mai recente sau veterane, cărora le vibrează în suflete nostalgii revigoratoare ale vieţii trăitoare.

Marile sărbători aniversare ale Liceului negruzzist, cea de 75 de ani din 1970 (director, prof. Petru Tănăsucă) şi cea a Centenarului din 1995 (director, prof. Gh. Ilie) şi cea de 125 de ani (director. prof. Camelia Gavrilă) au apoteozat în largi participări performanţe notabile obţinute, deopotrivă, de elevii şi dascălii negruzzişti, pe „suişul celor peste cinci sferturi de veac”ai existenţei.

Potrivit tradiţiei „negruzziste”, în 2013, Promoţia 1960, reunită în Amfiteatru la Revederea 53, a editat, a lansat şi a donat bibliotecii negruzziste volumul „Lumină târzie”, de amintiri liceene, unic în toată istoria de până acum a Liceului Internat „C.Negruzzi”(s.n). Promoţia 1960, din care, cu mândrie „negruzzistă” fac parte, s-a reunit, atâţi cât am mai rămas din ea, „pe-naltele trepte” în 16 iunie, la Revedrea 65 a absolvirii, fiind dară, la ceasul aniversar 130, Promoţia de mijloc  a existenţei de 130 de ani ai Liceului „de suflet negruzzist”. Fără tăgadă şi nu lipsiţi de modestie, absolvenţii Promoţiei 1960, aidoma absolvenţilor ai altor numeroase promoţii „negruzziste” , prin specificul devenirii lor, şi-au adus o contribuţie remarcabilă la edificarea unei Românii prospere în dezvoltarea ei. Şi tot distinctiv, în octombrie 2005, la cei 110 aniversari, a  fost plantat, în stânga intrării principale,  Mesteacănul Promoţiei 1960 !

Sub cupola timpului nou de după decembrie 1989, Liceul negruzzist – revenit la vechea sa denumire –  revendicându-şi statutul său iniţial şi istoria sa frământată şi glorioasă de peste veac, se prezintă în continuare ca o strălucită matrice a învăţământului ieşean şi românesc, promovând în rândul elevilor săi cu o aceeaşi tenacitate şi înalt profesionalism valorile morale şi spirituale ale instruirii şi educaţiei. Rod al acestora, în 1990, primeşte afilierea la UNESCO, iar din 1998 devine Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”.

Pe baza acestor titulaturi şi a rezultatelor strălucite înregistrate an de an, în 2010, primeşte şi onoranta titulatură de „Şcoală europeană”, reprezentând o distincţie aparte în rândul celor mai bune colegii din ţară şi din întreaga Europă.

Pentru cei care, interesaţi sau curioşi, îşi vor arunca privirea peste plăcile de marmură dăltuite cu numele „şefilor de promoţii” negruzziste, aflate în Holul de Onoare al Colegiului, le va fi lesne să descopere, încrustate pe ele, personalităţile ilustre ale spiritualităţii româneşti şi nu numai, care au absolvit acest prestigios liceu negruzzist.

La ceasul sfânt, de har aniversar al celor 130 de ani ai existenţei şi  dăinuirii sale se cuvine, ca „negruzzişti”, dar şi ca „trăitori de Iaşi” să ne plecăm frunţile , să ne slobozim sufletele şi să înălţăm din toate glasurile urarea cea de slavă:

La Mulţi Ani – 130, drag Liceu ieşean Negruzzi,

 azi Colegiul Naţional „C. Negruzzi”!,

La Mulţi Ani – 130,  foşti şi actuali prestigioşi magiştri, mândri absolvenţi şi   elevi „negruzzişti”, în veacul de acum şi până la sfârşitul veacurilor!

Şi una personală:

Urarea ce-ţi nutresc e simplă şi anume:

                            Prin anii care vin, când eu n-am să mai fiu,

                            Păstrează-ţi tot măreţ prin veacuri al tău nume,

                            Numele Titanului de la Hermeziu!

                        Mihai Caba, absolvent al Promoţiei 1960

by

Referinţă Bibliografică

Mihai Caba: O istorie ieşeană ce se continuă de 130 de ani – Liceul Internat „C.Negruzzi”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 octombrie 2025