Cezar Ivănescu – poetul neînfricării

cînd mă scoţi cald şi bun din tine

 şi mă laşi singur, eu cu mine,

mă laşi pe drum şi-mi tocmeşti bine

drumul cel drept…

 Cezar Ivănescu

Dacă ar mai fi trăit, pe 6 august 2026, Cezar Ivănescu ar fi împlinit 85 de ani. Dar n-a fost să fie, din nefericirea trecerii sale în veşnicie, survenită la 24 aprilie 2008, în „plnătatea forţei sale creatoare” a celor 66 de ani ai vârstei şi în condiţile neelucidate încă pe deplin, nici până acum, după 18 ani de neuitare.

Considerat de istoriografia românească ca poet, dramaturg traducător, scriitor şi director de editură român, Cezar Ivănescu, potrivit aprecierilor critice exprimate deopotrivă de prestigioşi istorici şi critici literari, s-a dovedit a fi o personalitate distinctă a literaturii române, recunoscându-i-se faptul incontestabil de a fi fost „o voce inconfundabilă a literaturii române contemporane”.

Astfel, în impresionanta sa „Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, 2008, a lui Nicolae Manolescu, poetul Cezar Ivănescu este cuprins în capitolul Secolul XX, subcapitolull  Noua literatură. Generaţia 60. Poezia. Remake modernist şi aşezat între poeta Ileana Mălăncioiu şi poetul Alexandru Miran, rezervându-i prezentării acestuia patru pagini (1043 – 1047), din care extragem succint:

„Cezar Ivănescu este unul dintre cei mai originali poeţi ai generaţiei 60. (…) Cezar Ivănescu e un poet sacerdont al cuvântului şi un trubadur al cărui lirism atinge o densitate aproape mistică, iar poezia acestuia poate fi descrisă ca  < o hierofanie a limbii române >.”

De altfel, încă de la debutul lui Cezar Ivănescu, din 1968, cu volumul liric „Rod”. Nicolae Manolescu, de pe atunci un remarcabil critic literar, avea să-i remarce: „debutul revoluţionar al poeziei sale”, întrezărindu-i acestuia şi viitorul prozei sale: „atunci când Cezar Ivănescu va debuta în proză cu cărţi de o asemnea valoare, se va putea vorbi nu de o revoluţie, ci de o adevărată revoluţie.” Pe parcursul evoluţiei operei ivănesciene, Nicolae Manolescu avea să-şi îndrepte deseori „privirea” criticii sale: „La Cezar Ivănescu  sensul <rodului> are valoarea  unei lumi create, supuse naşterii şi morţii. Spre deosebire de Lucian Blaga, care fugea în somnul nenaşterii sau de Ion Barbu, ce se refugia în puritatea increatului, Cezar Ivănescu nu mai caută niciun refugiu şi priveşte implacabilul <rod> în faţă şi îi citeşte în misterioasa lui alcătuire semnele vieţii şi ale morţii. (…) Bacoviană este confuzia dintre viaţă şi moarte, amestec inextricabil al putreziciunii, al descompunerii în fiinţa vieţii. Ochiul poetului (Cezar Ivănescu n.n.) citeşte pe chipurile făpturilor moartea. El nu se îngrozeşte de ea, intronând acest straniu elogiu <rodului> pieritor”.

În ceea ce-l priveşte pe inconfundabilul poet Cezar Ivănescu, o a doua  „voce” autorizată a criticii literare româneşti aparţine, desigur, regretatului  istoric şi critic literar, acad. Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române. În viziunea sa „critică”, Cezar Ivănescu apare ca fiind:  „una dintre cele mai puternice, originale şi neliniştitoare personalităţi a poeziei româneşti postbelice”, faţă de care a avut întordeauna „un respect profesional deosebit şi preţuire pentru vizionarismul poetic şi susţinerea creaţiei sale”.          Poate de aceea,  la lansarea, din noiembrie 2011, în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus”, a antologiei „Cezar Ivănescu. Erudita Pietate”, Ed. Junimea, însemnând un binemeritat omagiu adus poetului şi fostului director al prestigioasei edituri, Cezar Ivănescu, la cei 70 de ani care i-ar fi putut împlini, prezentarea acesteia i-a fost încredinţată acad. Eugen Simion, cel care, odată în plus, a subliniat, cu prestanţa-i academică, coordonatele de substanţă ale poeziei ivănesciene, între care: „forţa mitică şi încântătoare a liricii poetului, ce transcede vizionar de la un simplu estetism la căutări febrile a unui paradis pierdut, racordarea acesteia la teme fundamentale (Eros şi Thanatos) şi la spiritualitatea arhaică, identificând în scrierile sale o <erudită pietate>”.

Şi dacă tot a fost atinsă „forţa mitică” a poeziei lui Cezar Ivănescu, atunci se cuvine să evidenţiez în sprijin şi volumul „Eros & Thantos la Cezar Ivănescu”, Editura Contemporanul, 2010, avându-l ca autor pe fostul, strălucit şi emerit, dar şi nedreptăţit, profesor folclorist, etnolog şi estetician al Literelor ieşene, Petru Ursache, prin care a dorit să semnaleze, cu imbatabil discernământ, producerea în literatura română a „cutremurului Cezar Ivănescu”. Şi, într-adevăr, ca un veritabil „seismolog” literar. distinsul profesor a reuşit să-l facă credibil cum nu se poate mai bine.

„Despre Cezar Ivănescu s-au auzit voci pe tonalităţi diverse: cînd emoţionale şi patetice, cînd grave şi deplin încrezătoare, ca de fiecare dată cînd apare, printre poeţi, o personalitate puternică şi  neliniştitoare. (…)  Însă viaţa poeziei nu curge ca o apă liniştită. Istoria ei cunoaşte cutremure pe verticală, fiind puse la grea încercare toate organismele limbajelor, ca să-şi facă loc (şi chiar brutal) un nou comportament poetic. Cezar IIvănescu a provocat un asemenea cutremur (s.n.). Rămâne de văzut ce va aduce ziua de mîine. (…) În ceea ce mă priveşte, am bănuiala că lucrurile pot intra în normalitate, când se va recunoaşte cu împăcare: <Un nou Cezar Ivănescu apăru>”.

Şi, slavă Domnului, prezisa bănuială a domniei sale a dat  roadele normalităţii prin numeroasele aprecieri critice şi eseuri ale biografilor şi exegeţilor lui „Don Cezar”, ce apar mereu şi mereu în presa şi lumea noastră literară şi nu numai.

Dintre toate acestea mă voi opri la impresionantul volum: „Viaţa şi splendorile Poeziei în celesta cetate Iaşi, la începutul temutului mileniu”, Ed. Junimea, col. Efigii, 2015, aparţinător  autorului Cristian Livescu, bine „titrat”,  cu state vechi în domeniul publicisticii şi criticii literare şi de artă, prin care îşi propune o incursiune critică în lumea Poeziei ieşene, unde se desfăţşoară „o bătălie din ce în ce mai serioasă, mai încinsă, de temut, la început de mileniu, între două mari imperii – Imaginarul şi Virtualul.” Bineînţeles, din aceasta nu poate lipsi poezia lui Cezar Ivănescu, pe care autorul o defineşte ca o „ocultă prezenţă a morţii”, aducând spre justificare eşantioane din modernitatea liricii ivănesciene: „Moarte, tu, cu lungă coapsă / numai eu te îndestul”, „Moartea mea frumoasă-mi pai / îi sunt vieţii tale casa”.

In final, aprecierea critică a lui Cristian Livescu este la fel de irevocabilă: „Cu un discurs poetic plin de dramatism, care face din moarte un concept cardinal, intrat în canonul fiinţial, ignorând metafora, în favoarea unui declamativ tragic-trubaduresc, prin a comunica starea poetică cu rafinamentul simplităţii folclorice, Cezar Ivănescu ocupă un loc de referinţă în tradiţia construcţiilor vizionare viguroase din poezia noastră modernă.”

La apariţia celui de al doilea volum liric „Rod III”, asupra poeziei ivănesciene s-a pronuţat răspicat şi scriitorul Marin Preda, director de editură şi autorul insolitului roman „Cel mai iubit dintre pământeni”: „ Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacția editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cîntat cu o mare adîncime și forță de expresie… Cititorul poate fi șocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă cîștigat și emoționat. O adevărată voce de mare poet.”

Şi poetul Mihai Ursachi, la rându-i „ o voce” distinctă a poeziei româneşti, s-a pronunţat cu sensibilă incantaţie despre poezia lui Cezar Ivănescu: „Cezar Ivănescu a dus până la extrem latura incantatorie, muzicalitatea ca obiect liric în sine. În acest fel poetul, trecând prin Eminescu, făcea legătura cu tradiţia ancestrală a invocaţiei sacre, a poeziei-muzică, a poemului-cântec sau melopee, autorul însuşi interpretându-şi vocal cu acompaniament de chitară poemele.(…) Muzicalitatea nu este decât o metodă de recuperare a accesului la sacru. Cezar Ivănescu este, în poezia sa cantabilă, un poet religios. Cel mai mare poet religios din literatura română postbelică. Aceasta este cea de a doua miză, şi cea mai importantă, a poeziei sale incatatorii.”

Şi, în fine, fără să pun oprelişte aprecierilor critice despre poetul Cezar Ivănescu şi poezia lui, nenumărate de-a lungul anilor ce se scurg pe răboj, mă opresc în complementaritate la poetul, eseistul şi editorul Cassian Maria Spiridon, admirabilul coordonator al revistei  „Convorbiri literare” (serie nouă), cel care, în 2016, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la naşterea lui Cezar Ivănescu, a publicat la Editura Junimea , în Colecţia Efigii, volumul „Cezar Ivănescu, un oaspete al Nirvanei”, adunând în cele 130 de paginii:„amintirile care l-au legat de cunoştinţa sa cu marele poet Cezar Ivănescu”, „aprecieri de esenţă a liricii ivănesciene” şi „cele patru interviuri ce i-au fost luate lui Cezar Ivănescu”, dezvăluite anterior în revistele „Dacia literară” (1993), „Caiete botoşănene” (1993), „Poesis” (1993) şi „Convorbiri literare” (2001), deliberând cu prestanţă la sfârşitul acestuia: „Cu această contribuție, nici pe departe developată în întreaga ei anvergură, Mircea Ivănescu se așază alături de Ion Barbu și Ștefan Augustin Doinaș, de Nichita Stănescu, Leonid Dimov și Alexandru Mușina, poeții care au cutezat probabil cel mai mult la noi în aspirația lor de a-i da poeziei o înțelegere pe măsura locului pe care îl deține aceasta în istoria cultural-religioasă și spiritual-artistică a speciei umane.”da poeziei o înțelegere pe măsura locului pe care îl deține aceasta în istoria c        Considerând , desigur, că atenţia cititorului este deja dirijată înspre o mai profundă cunoaştere a vieţii şi creaţiei poetului Cezar Ivănescu, al cărui apelativ era obişnuitul  Don Cezar, găsesc de cuviinţă să-i pun acestuia la îndemână o cât de succintă, dar şi cât de lămuritoare, introspecţie bibliografică, pe care s-o parcurgem împreună pe un itinerar jalonat în cea mai mare parte de biugrafii şi exegeţii săi.

Astfel, potrivit acestor „surse” imbatabile, aflăm cu luare aminte că Cezar Ivănescu s-a născut în oraşul Bârlad, la 6 august 1941, ca fiu al „unei familii de intelectuali moldoveni şi ca nepot al lingvistului Gheorghe Ivănescu, înrudit cu celebrul matematician Octav Onicescu”, În schimb, mama sa, Xantipa Naum, „de naţionalitate albaneză, provenind din localitatea albaneză Corcea (Korça) , avea să-l deprindă pe micul Cezar şi cu  „graiul albanez”, De altfel, la maturitate, Cezar Ivănescu avea să afirne fără rezerve: că „are şi origini albaneze; de la albanezi luând <curajul> şi de la români <puterea de a îndura>”, cele două caractere ereditare căpătate de la naştere, stăpânondu-i, cum se va vedea, întreaga sa viaţă. Micul Cezar îşi petrece copilăria la proprietatea familiei sale din localitatea Vutcani, din fostul judeţ Tutova (azi jud. Vaslui), apropiată de Huşi şi de Stănileşti. (azi comuna Dimitrie Cantemir).

La vremea înăţăturii urmează Şcoala primară din localitate, iar pentru studiile liceale va deveni elev al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi. „dovedind reale înclinaţii spre literatură”.  Drept urmare, optează să devină student al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi, „postură în care, în 1959, îşi face debutul poetic în ziarul  Flacăra Iaşulu”. Ca student, prin anul 1960, Cezar Ivănescu se arată a fi totodată şi un nonconformist, fiind exclus din Cenaclul facultăţi pentru vina „de a fi citit aici câteva poeme cumplite, anticomuniste şi anti sistem”, fapt ce i-a adus şi exmatricularea din facultate. Dârz şi neînfricat, ca formă de protest, „intră în <greva fosmei>, în urma căreia îşi reprimeşte statutul de student”.

Înspre sfârşitul studiilor filologice universitatre, pe 18 aprilie 1963, „se căsătoreşte cu colega sa de grupă, Maria Avasâlcăi, originară din Soroca Moldovei, închegând o familie cu certe afinităţi literare”. Devenită Maria Ivănescu, prin căsătorie, aceasta s-a dovedit  în timp a fi şi o eminentă traducătoare, din şi în limba franceză, a celor „peste 150 de cărţi traduse ale unori mari şi cunoscuţi scriitori, din care se pot aminti pe: Louise-.Ferdinand .Céline, Mircea Eliade, René Guénon, Blaise Pascal, Marin Preda și mulți alții”.

După absolvirea facultăţii ieşene, biografii săi îl află, prin 1968, ca „profesor de limba şi literatura română prin diferite şcoli din Moldova şi Ardeal”, dar şi ca „redactor al Almanahului literar al Uniunii Scriitorilor”, cum şi cel de „redactor al revistei Argeş din Piteşti”. Este perioada fertilă a debutului său editorial cu volumul  de poezie „Rod”, Editura pentru Literatură, 1968, fiind considerat „un remarcabil eveniment  editorial” al acelei vremi, salutat cu entuziasm şi competenţă critică de către Nicolae Manolescu. Luată prin surprindere de poezia „revoluţionară” a lui Cezar Ivănescu, critica literară a timpului a fost la început descumpănită de curajoasa sa abordare poetică a „rod”-ului, acesta fiind „nou născutul, ca fiinţă muritoare”. Un eşantion poetic extras din volum sună mai mult decât răscolitor: „!nu-şi uită carnea tiparul ei curat! / o, aminteşte-ţi, cât de puţin, / cum arăta tiparul / acelui vas uşor / în care rodul ni-l purtam surâzători!”

Prima poezie a Rod-ului ivănescian, De profundis, al cărui titlu face trimitere la psalmul biblic. De profundis clamavi, este o confesiune interioară şi un strigăt de disperare în faţa propriei morţi: „!lăsaţi-mi numai laptele şi mâncare / până mă scol mâni de dimineaţă  / căci acum îşi fac turul prin ochi / hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei.” Semnele de exclamre folosite de poet la începutul şi sfârşitul fiecărui poem, potrivit celor consemnate de jurnalistul Viorel Ilişoi, autor al cărţii de convorbiri „Şapte zile cu Cezar Ivănescu”, Ed.GRI, 2025, acestea sugerează că pentru Cezar Ivănescu, „Poezia este o continuă stare de mirare în faţa mirajului existenţei şi al realităţii.”           Fără niciun dubiu, volumului de debut „Rod” al poetului Cezar Ivănescu i-a fost acordat Marele Premiu al Festivalului de poezie „Mihai Eminescu”. Iaşi. 1968, ediţia I.

De la poezie la teatru n-a fost decât un pas, pe care Cezar Ivănescu l-a făcut cu succes în anul următor, 1969, când piesa sa de debut „Mica dramă” a văzut luminile rampei la Teatrul „Al. Davila” de la Piteşti, „fiind montată într-un spectacol coupé cu piesa Vin soldații de George Astaloș, în regia lui Radu Boroianu”. Spre regretul tuturor, după această primă lucrare dramatică n-au mai existat şi alte piese de teatru create de Cezar Ivănescu.

În schimb poetul, conştient de muzicalitatea poeziei sale, începând din 1971, se îndreaptă  cu paşi siguri spre  alcătuirea şi susţinerea unor spectacole de muzică şi poezie,„în care scop îşi înfiinţează propria-i orchestră, intitulând-o <Baaad>”, denumire folosită mai târziu pentru viitoarea sa capodoperă poetică „La Baaad”, ce va fi editată în 1979, la Cartea Românească.  În cadrul acestora, Cezar Ivănescu, el însuşi chitarist şi solist, „cu voce cavernoasă şi chinuită”, cum afirma criticul literar, Paul Cernat, „a creat muzică şi a cântat propriile poezii, dar şi poeme de  Pindar, François Villon, Cezar Ivănescu, trubadur  Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Mihai Eminescu și George Bacovia,  întrunind sufragiile publicului spectator de vârste diferite”, precum au notat şi alţi biografi.

Neobosit,  continuă cu aceeaşi ardoare creaţia sa poetică de avangardă şi astfel, în 1975 editează volumul „Rod III”(fără să existe şi un „Rod II”), salutat (cum s-a menţionat) de Marin Preda , iar în 1977 editează şi cel de al treilea volum liric „Rod IV”. Mai târziu, prestigiosul istoric şi critic literar Alex. Ştefănescu, selectându-i lui Cezar Ivănescu, temele esenţiale ale poeticii sale: viaţa, iubirea, moartea,  denumind-o „poezie de imploraţie”, după ce strecoară, ca argument, „o picătură de lirism ivănescian”: „Când eram mai tânăr și la trup curat, /  Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat. /  Înflorea-i fără păcat. Într-un pom adevărat /…/ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om / Pe acel care ne-a ispitit sub pom / Și când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cădea-va, după cântec, mâna mea…”, va delibera fără echivoc: „Nimeni, în afară de Cezar Ivănescu, n-a mai scris aşa, decât într-un trecut fictiv, proiecţie a imaginaţiei livreşti a poetului.”  Şi trebuie să-i dăm crezare, fiind şi d-sa autor al  Istoriei literaturii contemporane (2005).

În anul 1973, drept urmare a unor traduceri din poeţii albanezi : Migjeni, Ismail Kadare, Fatos Arapi,. Cezar Ivănescu are prilejul, oferit generos de Uniunea Scriitorilor, „să viziteze timp de trei săptămâni Albania, însoţit de scriitorul Augustin Buzura”. La întoarcerea în ţară avea să noteze cu satisfacţie în revista România literară: „La Korcea, semnatarul acestor rânduri avea să-și împlinească și datoria pioasă de a vedea pământul maicii sale.”

Prolific, pe lângă poezie şi muzică, se ocupă  intens de traduceri, prefaţări şi publicistică în diverse reviste literare. Astfel, Cezar Ivănescu prefaţează romanul lui Louis F. Céline,  „Călătorie la capătul morţii”, tradus de soţia sa, Maria Ivănescu, care va fi distins cu Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. De asemenea, traduce împreună cu soţia sa din franceză importanta lucrare a lui Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Genghis-han”. În 1978, întocmeşte, prefaţează şi editează la Editura Minerva antalogia de poezie românească intitulată „Cântecul amintirii”, având un cuprins larg de poeţi, „de la Dosoftei la Dumitru M .Ion”, o  adevărată radiografie esenţială a liriicii româneşti în viziunea selectivă a lui „Don Cezar”.

Anul 1979 a fost unul darnic cu poetul Cezar Ivănescu  şi rodnic pentru creaţia ivănesciană; în anul respectiv editează la Cartea Românească volumul liric „La Baaad”, considerat de critica literară drept „capodopera” creaţiei sale, pe care poetul Daniel Corbu , denumind-o „o bublie lirică”, dezvăluitoare „de extraordinare şi originale energii lirice”, îi înfăţişează pe Cezar Ivănesxcu, ca fiind „ unul dintre cei mai mari poeţi tragici ai secolului european douăzeci.” Şi tot atunci, înspre  sfârşitul lui 1979, xcoate volumul „Muzeon” la Editura Eminescu, volum ce reuneşte poeme cu o puternică amprentă mitologică şi mistică, continuatoare a marilor sale teme  din ciclul „Rod” şi din „La Baaad”, concepute cu o aceiaşi „artă ritualică de îmbinare a muzicalităţii versului cu obsesia morţii într-un discurs liric expresionist”. Epuizându-se rapid, mai târziu, în 1882, editează la Cartea Românească volumul „Fragmente din Muzeon”.

În 1983, anul centenar al valoroaselor creaţii eminesciene „Doina” şi  „Luceafărul”, Cezar Ivănescu, în dorinţa de a aduce un binemeritat omagiu lui Mihai Eminescu, dar şi stăpânit de situaţia aberantă a societîţii româneşti, dominată de o ideologie nefastă, pregăteşte cu detreminare volumul, intitulat anume, „Doina”, în cuprinsul căruia, pe lângă „Doina „ lui Eminescu (interzisă la acea vreme), mai adaugă şi şapte poeme cezarivănesciene, tot Doina intitulate; acestea fiind  „o reinterpretare modernă a speciei eminesciene, ce îmbină meditaţia filosofică cu interogaţiile existenţiale, despre viaţă, moarte şi divinitate, cu trimitere la actualitatea românească. Alertată, cenzura regimului a trimis volumul aflat la final de tipărire …;la topit”(!), Pentru salvarea acestuia, lui Cezar Ivănescu nu i-a mai rămas la îndemână decât „greva foamei”, în care a şi intrat cu neînfricare chiar în sediul Editurii Luceafărul, până când volumul a primit verdictul BT (bun de tipar). Un fragment din prima Doină a lui Cezar Ivănescu este cât se poate de edificatoare: „!merg şi scriu –şi scriu! –/ şi că te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal / de când hârtia s-a scumpit,/ scriu pe creier/ cu negreala de pe suflet/ negru negru negru negru –/ şi negreala asta negreşit / apele-or s-o spele –/ când îmi va ploua direct pe creier –/ asta după ce-mi voi fi vândut calota / fiindcă osu-i bun pentru hârtie –/ asta după ce mă vor fi otrăvit: / zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!”

În 1986, Cezar Ivănescu a recidivat în „greva foamei”, de această dată în semn de protest pentru interzicerea Cenaclului „Numele Poetului”, ce-l înfiinţase pe lângă redacţia revistei Luceafărul, frecventat de o întreagă pleiadă de tineri poeţi. Autorităţile l-au acuzat „de iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru”. După 7 zile de înfometare, „aflat în stare gravă, având doar 45 kg. în greutate, a fost spitalizat la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti”, fără să aibă câştig de cauză.

Câteva volume ale lui Cezar Ivănescu

Foarte atent, în 1989, în apropierea centenarului morţii Poetului, pregăteşte un volum de poeme închinat „Marelui său Maestru în absolut”, dar conducerea Editurii Cartea Ronânească „îi respinge editarea” (Marin Preda se sfârşise încă din 1980). Fiind coleric şi insistent, în ciuda tutuor opreliştilor, „în 10 decembrie 1989, organizează şi susţine la Casa de Cultură <Mihai Eminescu> din Bucureşti spectacolul de muzică şi poezie  <Doina, închinare lui Eminescu>, cu mare impact la numeroasa  asistenţă!. Previzionar, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, „la  <Vocea Americi> i se recită Doina sa despre Fiara cea Apocalipsă şi marginalizarea poporului român (!)”.

Din păcate, schimbarea de „regim” a României postdecembriste, contrar aşteptărilor, i-a adus lui Cezar Ivănescu o cumplită „lovitură”: la 5 ianuarie 1990, noul preşedinte al USR, Mircea Dinescu, „i-a desfăcut contractul de muncă” (!), consecinţă directă a neuitatei „bătăii ca-n filme” dintre cei doi, din februarie 1982, „de pe coridorul Casei Scânteii, fiind încheiată de femeia de serviciu”, cum a povestit mai târziu Alex. Ştefănescu. Pentru repunerea în drepturi, Cezar Ivănescu a recurs iarăşi la „greva foamei”. Continuănduşi activitatea, editează la Ed. Ştiinţifică. împreună cu soţia sa,  volumul „Eseuri”, cuprinzând traducerile Miturilor lui Mircea Eliade.

Dar, în situaţia tulbure şi instabilă a României de atunci, o altă „lovitură” cumplită îl aşteaptă: „la 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu devine victima <mineriadei>, fiind agresat dur, cu bestialitate, în chiar propria casă”, după cum avea să se confeseze ulterior, dar şi să consemneze urmarea acelei <bătăi, soră cu moartea>:  „Am zăcut bolnav aproape doi ani, iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă”.

Întrebarea pică de la sine: Cum au ajuns minerii la casa lui „Don Cezar”?

Cuprins de întrebări neelucidate şi bănuieli presupuse legate de propria existenţă, Cezar Ivănescu încearcă să facă „lumină” în cazul morţii suspecte a lui Marin Preda, editând în 1996, la Ed.Timpul, volumul „Pentru Marin Preda”,  în care  dezvăluie că moartea lui Marin Preda  „n-a fost una naturală” şi „aruncă o urmă de vină lui Mircea Dinescu, dar şi altor persoane participante la cheful din ziua fatidică”.

Un an mai târziu, în 1997, împreună cu Stela Covaci, editează volumul „Timpul asasinilor”, cuprinzând documente şi mărturii despre viaţa şi moartea năprasnică, „la douăzeci de ani şi încă unul”, a talentatului şi tumultosului poet Nicolae Labiş, strivit de „pasărea cu clonţ de rubin”; mister rămas şi în prezent neelucidat pe deplin.

Din anul 2000 şi până la sfârşitul vieţii sale, din 2008, Cezar Ivănescu deţine funcţia de director al Editurii „Junimea” de la Iaşi. Aici, în cetatea metafizică ieşeană „cu cel mai mare număr de poeţi pe cap de locuitor”, Cezar Ivănescu se simte în largul său, într-o ambianţă de emulaţie culturală aparte. Convorbirile sale televizate, avându-l ca interlocutor pe rafinatul poet Lucian Vasiliu, fac parte din „arhiva de aur” a TVR Iaşi.

Însă, după trauma decesului soţiei sale, din iunie 2000, când se părea că viaţa lui Cezar Ivănescu revenise pe „o linie de plutire”, a altă „năpastă” îi pică în cale: „ pe 3 ianuarie 2006, aflat în Bucureşti, trei indivizi l-au umplut de sânge, în faţa casei sale, fără ca Poliţia să-i descopere”. Şi culmea, peste doi ani.în ianuarie 2008, Mircea Dinescu, membru al CNSAS, aflat la Paris, îl „etichetează” pe Cezar Ivănescu ca fiind  „informator al Securităţii”(!), o crasă  dezinformare publică faţă de cel ce a fost mereu şi mereu „hăituit de Securitate”. Bineînţeles, falsitatea „ştirii” a fost rapid dezminţită, dar „cicatricea” acesteia a rămas vizibilă, fizic şi spiritual, după o altă „grevă a foamei” făcută  la sediul USR, ca protest a acestei „încercări de linşaj mediatic”.

O oarece uşurare, ca o compensare a nedreptăţilor îndurate în ultima perioadă trăitoare, avea să-i ofere lui Cezar Ivănescu vizita sa, din 15-17 aprilie 2008, la Tirana, acolo unde, „în prezența a numeroase personalități albaneze, şi-a lansat antologiai Loję Dashurie (Jeu d’Amour)”. Manifestarea s-a încheiat „cu propunerea onorantă a nominalizării sale  drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru literatură”.

Reîntors la Iaşi, ca o ironie a „sorţii”, pentru Cezar Ivănescu încep cu adevărat patimile Săptămânii de dinaintea Paştelui, astfel că luni, 21 aprilie  2008, „acuzând dureri, se internează într-o clinică privată din Bacău, unde, fără a i se face un prealabil control medical, a doua zi este operat de hemoroizi, sub o anestezie generală nerecomandată în acest caz, pacientul fiind un fumător înrăit”. Postoperatoriu, după 24 de ore, starea sănătăţii se agravează, şi, fiind diagnosticat cu „embolie pulmonară şi insuficienţă cardiacă”, este transferat la Spitalul de Urgenţă din Bacău, „fără înştiinţarea familiei”, cum a declarat Clara Aruştei, fiica adoptivă a familiei Ivănescu. Abia miercuri, 23 aprilie, Clara Aruştei, aflând despre situaţia gravă a tatălui său, alertează autorităţile şi prietenii şi în extremis, reuşeşte să obţină transferarea lui cu un elicopter SMURD la Bucureşti. Era însă prea târziu, astfel că nici Spitalul de Urgenţă Floreasca nu reuşeşte să-l salveze pe poetul „netemător de moarte” şi în Joia Patimilor, la 24 aprilie 2008 şi la 66 de ani, Cezar Ivănescu trece în Veşnicie: „!o moartea mea, frumoasă-mi pai!”…

A fost înmormântat, după dorinţă, la Iaşi, în Cimitirul Eternitatea – un Pantheon al personalităţilor româneşti –, aproape de mormintele lui Mihail Koglniceanu şi Ion Creangă, cu onoruri militare, fiind Comandor al Odinului Steaua României din 2000,dar şi „desculţ” după cum i-a credinţa  sa mărturisită.

Posteritatea poetului Cezar Ivănescu s-a dovedit şi se dovedeşte şi astăzi, la cei 18 ani de nemurire, una luminoasă, marcată de multiple reeditări ale operei sale inconfundabile, de numeroase manifestări omagiale, simpozioane şi evenimente culturale, cum  şi  de înfiinţarea de către USR  şi Primăria Iaşi a Premiului literar Cezar Ivănescu, ce se acordă anual din 2014. La fel şi la Bârlad, oraşul naşterii lui Cezar Ivănescu, Centrul cultural „M.Eminescu” organizează din 2011, la fiecare  8 august, un expresiv eveniment cultural întru cinstirea lui Cezar Ivănescu,

Mai mult, din 2021, şi Asociaţia Liga Albanezilor din România (ALAR) acordă anual Premiul literar Cezar Ivănescu, iar, tot în 2021, la Facultatea de Educaţie şi Filologie din Korcea a avut loc lansarea volumului „Rod”, tradus de dr. Luan Topçiu, reprezentantul minorităţii albaneze din Parlamentul României.

Păstrând „consemnul publicării postmortem” convenit cu poetul Cezar Ivănescu, jurnalistul Vasile Ilişoi editează în 2015, volumul „Şapte zile cu Cezar Ivănescu” Prefaţat de Clara Aruştei, fiica adoptivă a poetului, aceasta explică „întârzierea”editării: „Volumul apare abia acum deoarece poetul, ştiind că nu va fi înţeles şi acceptat de contemporani, aşteptându-se la represalii, a cerut autorului să nu-l publice în timpul vieţii sale, iar autorul s-a conformat întocmai”.

Volumul oferă cititorilor săi „nu numai descoperirea unui poet – genial, polemic efervescent, cu o conştiinţă extrem de lucidă şi o sensibilitate uneori exacerbată –   ci și un erudit rafinat, de o subtilitate intelectuală rară, un caracter neînfricat și o personalitate tulburătoare”, precum îl prezintă exegetul Dumitru Şerban.

Ajuns la final, găsesc de cuviinţă că cea mai potrivită încheiere a eseului ce-l închin „rod”-ului nepieritor al poetului Cezar Ivănescu este citarea unui „gând cezarivănescian”, datat 15 februarie 2008, în chiar anul morţii sale:

„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.”

                                               Mihai Caba.  

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA – OMAGIU: Cezar Ivănescu – poetul neînfricării/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 august 2026