Mihai Eminescu- Poésie …à tout jamais!

[Mihai Eminescu/ Poésies/ Présentation, traduction de Jean- Louis Courriol

Cartea Românească, 1987, București]

Și dacă…

Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac

Adîncu-i luminîndu-l

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninîndu-mi gîndul.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Și jamais….

Și des branches viennent jamais

À ma vitre frapper,

Et que tremblent les peupliers,

C‘est pour t‘empêcher de t’enfuir,

De fuir un jour mon souvenir.

Și les étoiles font glisser

Au fond du lac leurs lueurs,

C’est pour dérider mes pensées,

C’est pour apaiser ma douleur.

Et si la lune dans le soir

Perce les nuages épais,

C’est pour t’empêcher de quitter

Ma mémoire jamais.

( Op.cit., pp. 78-79)

O, mamă…

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt

Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt,

Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi,

Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi,

Simți-o-voi odată umbrind mormîntul meu…

Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim

Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,

Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu,

Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sînul meu…

Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu.

Ma mère, ma douce mère…

Ma mère, ma douce mère, des abîmes du temps

Monte à moi ton appel dans le doux bruissement

Des feuilles qui frissonnent au-dessus de ta tombe

Et glissent des grands arbres enveloppés d’automne

Dont les branches agitées me rappellent ta voix…

Elles s’agitent à jamais et tu dors à jamais.

À ma mort, mon amour, il ne faut pas pleurer,

Va seulement couper dans le tilleul sacré

Une branche embaumée que tu viendras planter

Au sommet de ma tombe en y laissant couler

Les larmes de tes yeux et je pourrai sentir,

Sans cesser de dormir, son ombre me couvrir.

Mais si le destin veut que nous mourions tous deux

Qu’on nous épargne enfin les tristes cimetières,

Qu‘on nous creuse une tombe auprès d’une rivière

Et qu’on nous mette ensemble dans une même bière.

Tu seras à jamais couchée à mes côtés,

L’eau bercera sans fin notre sommeil sans fin.

(Id. pp. 64-65)

by

Referinţă Bibliografică

VIRGINIA BOGDAN: Mihai Eminescu- Poésie… à tout jamais!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 ianuarie 2019