MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU

„NATALUL MONTSÉGUR…”

Prezentul eseu urmărește să evidențieze subtilele corespondențe și interferențe dintre nemuritoarele vise de cavalerism ce au traversat culturile europene. Acest tip de vise, care implică putere, dragoste, puritate, credință și o devoțiune mergând până la punerea vieții în slujba unei cauze înalte, se dovedește a fi esențial pentru poiesisul dorcescian. Atât poezia, cât și proza lui Eugen Dorcescu se întemeiază pe visul celtic, care deschide perspective prolifice pentru o distinsă și distinctivă masculinitate.  Toate visele elevate din poeme și din povestirile fantastice (feerice) ne întorc în timp, asigurând continuitatea și învigorarea visului celtic. De exemplu, puternicul și durerosul sentiment al exilului în propria țară îl determină pe scriitor să sondeze în propriile „depuneri de uitare”, până în punctul în care își poate găsi adevăratele rădăcini (v. Montségur). Arhi-amintirea îl ajută să treacă de obișnuitele limite spațio-temporale („Mi-am amintit cumplita «Dies Irae»,/O zi de răzbunare. O, ce zi !” – Templierul). Negura, ceața, labirinturile, abisurile etc. deschid calea spre avatarul medieval: El Caballero (Cavalerul), Ioanitul, Templierul. „Înaintând mereu către apus”, eul poetic, dar și protagonistul basmelor descoperă simbolul celtic al iubirii, al devoțiunii și al puterii de sacrificiu în persoana lui Lancelot. În paralel cu visul celtic, în opera dorcesciană se dezvoltă un vis românesc al cavalerismului, sub semnul nobleței și al sacrificiului din dragoste. Cavalerul își dă viața pentru Doamna sa (v.  O arhi–amintire) sau pentru stăpânul său, care poate fi Însuși Dumnezeu (v. Ioanitul, Templierul). În proza fantastică a lui Eugen Dorcescu, câțiva cavaleri români, printre care se află și Barbă-Cot, un alter-ego al autorului, sunt, nici mai mult, nici mai puțin… decât tovarășii lui Lancelot. Ei sunt oricând gata să moară pentru el. Forma cea mai înaltă a devoțiunii este thanatofilia eroică.  

Atitudinea cavalerească, pe care am numit-o thanatofilie eroică, în urma confruntării unor inferențe suscitate de poezia și de proza dorcesciană, se întemeiază pe un vis. Cel care-l „visează” nu proiectează o utopie, întrucât vizează jertfa eroică. Termenul thanatofilie, al cărui nucleu semantic s-ar prezenta, din punct de vedere structural, drept „/bucurie//de a se jertfi//din dragoste/”, mi-a fost inspirat de epitetul thanatic, frecvent în creația dorcesciană („thanatică oglindă” – Culegătorul de alge, 16; „thanaticei toamne” – Poemul 7, din Nirvana; „thanatică mireasă” – Poemul 7, din Elegiile de la Carani). Am considerat a fi thanatofilie, termen pe care l-am creat prin analogie cu tanatofobia (termen înregistrat, în această variantă grafică, în DEX), cea mai înaltă formă a devoțiunii, evocată de Eugen Dorcescu în două vise cavalerești: visul celtic și visul medieval, eroic, românesc.

Thanatofilia însăși apare transparent în scrierile recente ale lui Eugen Dorcescu (Nirvana, 2014 și Elegiile de la Carani, 2017, ca și în poemul nepublicat încă în volum, intitulat Montségur), în care fireasca teamă de moarte este substituită de sincera dorință de a muri, dezvoltată într-un vis al morții, prilejuit de decesul fostei soții: „A mai trecut o zi. Și-o noapte grea./Și-am mai trecut și eu, frumoasa mea./Înot în râul timpului, m-avânt,/Să te ajung din urmă mai curând./Înot cât pot de iute și mă zbat…” (Poemul 6, din Nirvana). V. și: „Prietene, de te-ai ivi acum,/La ușa mea, de-un veac pecetluită,/Și-ai spune: «Spre soția ta iubită,/Cum bine știi, nu e decât un drum»,/Sătul de subterfugii cronofage,/De viața fără țel și înțeles,/Sătul de mine însumi, mai ales,/M-aș ridica și-aș zice simplu: «Trage!»” (El Caballero, din vol. Elegiile de la Carani)

El Caballero își găsește referința originară în lumea medievală, prototipul cavalerului fiind adeseori interferent cu cel al eroului din Veacul de Mijloc. Cu această semnificație îl identificăm în diverse împrejurări:

• rănit în bătălii:

„Era aceasta dimineața-n care

Am fost lovit? Când am căzut pe zid,

Sub ceru-nalt, tranșant și translucid,

Învălmășit în sânge și sudoare?” (Avatar I, în Elegiile de la Carani);

„Cu trup cicatrizat în bătălii,

Înaintam, la trap, spre-o mănăstire […]

Am fost trecut prin sabie și fier

De oamenii lui Filip cel Frumos” (Templierul).

– în agonie:

„O rană-i taie inima de-a latul” (Ioanitul).

– retrăind o iubire dintr-o altă viață:

„Călătoream, de mult, către apus

Când drumul m-a adus într-o câmpie

Greu adâncită-n umbra viorie

A codrilor ce-o străjuiau de sus.

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,

Fixai curbura unui spaţiu care

Înainta treptat în înserare

Cu soarele şi neclintitul burg.

Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit

Acolo chiar, pe dalele curbate,

Şi am rămas cu tine în cetate,

Şi cred că tot acolo am murit…

Uitasem totul: codrii, lungul drum,

Cetatea, podul, gustul gurii tale…

Şi brusc, mi le-am reamintit acum,

Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale” (O arhi-amintire).

• nemuritor, în trupele lui Iisus Hristos:

„… eu, brav oștean al lui Hristos,

Eu, lângă Crucea Domnului străjer […]

Amurgul, cheag de sânge vinețiu,

Și soarele de spuză și de scrum

Au preluat destinul meu postum.

Și iată, peste vremi, sunt iarăși viu” (Templierul) etc.

Întotdeauna cavalerii sunt aduși în prezentul enunțării de arhi-amintire, într-o atmosferă clar-obscură, menită să le protejeze misterul, pe muchia dintre real și ireal, verosimil și neverosimil, absență și prezență, opacitate și transparență, întuneric și lumină, cuvânt și „minus-cuvânt” (O fereastră deschisă; v. și „Te tace conștiința” – Luna de platină):

„Doar amintirea-n urmă, ca un tun,

De undeva, din ceaţă, peste mare” (Culegătorul de alge, 16).

„Cuprinşi de lunecare, iată-i duşi

Pe lungi cărări, în negre labirinte” (Amurg).

Pe cât de concretă, pe atât de difuză este lumea cavalerilor, pe cât de posibilă, pe atât de inaccesibilă, fiind situată „între veghe și somn”:

„Pătrund oare aievea (în vis?)

în această feerică pustietate?” (Limita numelui).

Și totuși, oricât de himerică ar fi, această lume este descrisă în detaliile cele mai semnificative. De pildă, elemente din câmpul lexico-semantic al armelor cavalerilor compun o distinctivă poetică obiectuală: v. lanțul cu ghioagă, lancea, scutul, mănușa de fier etc.:

„Tu, abisal juvaier,

legat, de Cel Veșnic, la

mănușa-mi de fier,

tu, care nu te-ai temut

să vezi sânge pe

lance

și creieri pe

scut…” (Elegiile de la Carani, 2).

Dacă ar fi să reprezentăm geometric relația dintre cavaler și cei pentru care este gata oricând să-și dea viața, s-ar putea imagina un triunghi al devoțiunii. Acesta, reunind ființele iubite, pentru care eroul își asumă sacrificiul suprem, ar avea următoarea configurație: la bază, instanțele prietenului (fratelui)-cavaler și a iubitei-Doamne – reprezentând ființe pământești, tangibile, cunoscute, cu o existență istorică –, iar în vârf, instanța divină – Ființa celestă, intangibilă, Existența absolută. O asemenea dispoziție este sugerată de stabilirea unei ierarhii a iubirilor, într-un context adiacent temei pe care o abordăm:

„Bătrânul

și-a simplificat,

și-a geometrizat

afectele. Spune

că ierarhia iubirilor sale

începe cu Yah Elohim, continuă

cu soția, nepoții, fiicele, cu

părinții și frații – cei după trup,

cei întru credință –…” (Poemele Bătrânului,  2).

Paradigma cavalerismului, care presupune thanatofilia eroică, se completează în proză cu aspectul dăruirii până la sacrificiu față de tovarășii de arme. Pentru eroul dorcescian, a-și da viața din camaraderie este o onoare extrem de râvnită (vis al oricărui viteaz român – v. haiducia + rădăcinile profunde, daco-romane):

„ – Cine a făcut asta?… reluă el, cu o voce mult mai slabă acum. Cine a cutezat?…

– Eu, rosti Barbă-Cot, desprinzându-se… din umbra tufișurilor și ieșind în plină lumină. Dacă ai vrut să știi, ei bine, află: eu!” (în Castelul de calcar, din Basme și povestiri feerice, p. 134).

Uciderea monstrului Matrac, slujitor al vrăjitorului Merlin, îi creează lui Barbă-Cot posibilitatea de a-și elibera prietenii, pentru care are, deopotrivă, un sentiment de frățietate: pe cei doi pitici români, Dodoacă și Biciușcă, și pe cavalerul Lancelot. Lancelot este chiar protagonistul mitului celtic, acel erou medieval din romanul Cavalerilor mesei rotunde, renumit pentru slujirea fără limite a regelui Arthur, dar și pentru iubirea profundă, eternizată, pentru Guenievra, soția acestuia. Ce a făcut Lancelot odată eliberat?

„Se ridică, alese, din pietrișul risipit jur-împrejur, un grăunte de var și se  apropie de zidul negru. Desenă o linie, încă una, un oval, desenă, repede și sigur, o siluetă, un chip. O ființă omenească prindea viață în oglinda peretelui.

– Cine-i făptura aceasta? șopti Barbă-Cot.

– Făptura aceasta? murmură Lancelot, fără să-și desprindă privirea de pe contururile acelea delicate. Făptura aceasta e regina Guenievra. Cea mai minunată femeie ce-a existat vreodată” (Ibidem, p. 140).

În spiritul mitului celtic, al iubirii pline de respect, în viață și în moarte, pentru cea care întruchipează, la rândul ei, arhetipul femeii de excepție, prin frumusețe și noblețe, thanatofilia și eroismul sunt aduse în actualitate, insinuând iminența jertfei pentru iubita-Doamnă, chiar și, sau mai ales, pentru Umbra ei:

„Și-am contemplat, sub cerul mohorât,

Al cruntei înnoptări medievale,

Cum eu, însoțitorul Umbrei tale,

Cum eu și fiara i-am sărit la gât.

Apoi, am stat, pe marginea genunii,

Noi, dublul nepătruns, întunecat,

Lupul și eu, pe câmpul sfârtecat:

Doi colți însângerați, în raza lunii” (Avatar II,  în Elegiile de la Carani).

Imboldul și disponibilitatea eroului de a-și da viața, în luptă dreaptă, pentru onoarea Doamnei Sale, nu își are neapărat rădăcinile în visul celtic de iubire, ci, mai degrabă, în visul românesc al eroilor noștri medievali, simbolizat de LITOVOI. Genealogia evidențiază descinderea eului liric din Litovoi, al cărui model de onoare, fidelitate și rezistență la durere îl adoptă cu maximă convingere:

„Sunt neam de cavaleri și

de eroi.

Prea bine știu: mă trag din

Litovoi.

Dorm, ca strămoșii mei, pe

lănci și scut.

Și-o singură iubire am

avut…” (Poemul 30, din Nirvana).

Dar cea mai mare onoare și bucurie dintre toate este, pentru un cavaler, aceea de a muri pe câmpul de luptă, precum Ioanitul, „mult prea fericitul”, care a îmbătrânit în oștile Domnului:

„Așa se pierde el, spre Împăratul

Pe care-o viață-ntreagă L-a slujit:

Frumos și pur. Și mult prea fericit.

O rană-i taie inima, de-a latul” (Ioanitul).

Atât visul celtic, cât și cel românesc, îngemănate grație nobilului erou ce le nutrește, se axează pe paradigma avatarurilor, care constituie unul dintre pilonii lirismului dorcescian. Aceste vise nu se opun visului nirvanic, cum ar părea firesc, în calitatea lor de cultureme europene, ci, integrate fiind în paradigma avatarurilor, devin chiar părți constitutive ale acestui vis major, definitoriu pentru Poet:

„Visul se aseamănă unui batiscaf, unui sumersibil, el traversează depunerile de uitare, până la cetatea păduroasă („Imensele depuneri de uitare/Ce-mi zac în suflet”, „Însumi mă scufund…”); și mai departe, până la amestecul cețos al avatarurilor, al trecerilor necontenite dintr-un trup în altul” (Eugen Dorcescu, în Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, p. 478).

Identificarea existențial-artistică cu avatarii redimensionează statutul ontic al eului liric, după cum reiese din următoarele sinteze lirice:

„eu sunt un străvechi trubadur,

un uitat cavaler” (Poemul 7, din Nirvana);

„Nu mă disting de propriul arheu:

De lup, de cavaler și de cetate,

De Râu, de trubadur… Acestea toate

Și altele asemenea sunt eu” (Omul din oglindă, din Elegiile de la Carani);

„Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,

Eu, lângă Crucea Domnului străjer” (Templierul).

Unitatea de viziune și de expresie simbolică („În vis e cavalcada? Sau aieve?”) susține ipoteza unei sinteze avatarice, în care sunt asociate figurile eroice deja menționate – a Ioanitului, a Templierului, a lui Lancelot, a lui Litovoi și chiar a lui Barbă-Cot –, personaje grație cărora se instituie, selectiv, dar generic, valori ale cavalerismului medieval, precum: forța masculină, inteligența, curajul, devoțiunea și, nu în ultimul rând, asumarea morții ca ideal:

„… își simți întreaga vlagă, întreaga viață trupească adunându-i-se în brațul drept. Smucitura îl întoarse nițel într-o parte. Și-n timp ce funia se destindea brusc și văzduhul se umplea de vacarm, ochii lui prinseră, ca-ntr-o străfulgerare, imaginea râului livid, cu luna – pește mort – în adâncuri” (Drumeagul din insulă, din Basme și povestiri feerice, p. 214).

Forța simbolică a visului celtic și chiar ascendentul cultural al acestuia față de visul românesc al eroismului se exprimă prin tensiunea permanentă dintre Eros și Thanatos. Indiferent la modificarea referințelor temporale, eul liric retrăiește, în perioada de doliu, drama iubirii dintre Cavaler și Doamna sa, plasându-se într-o ambianță  mitică:

„… S-a stins o Doamnă,

adorata mea Doamnă.

Toamnă-i și-acum. Ca mai ieri,

ca mai an.

Dar e-o altfel de toamnă.

Am îmbrăcat întunecata,

cernita-mi

armură,

de bătrân cavaler,

loial unei singure

Doamne.

Fiindcă n-o mai găsesc.

Și resimt până-n inimă

Boldul rece, de fier,

Al thanaticei toamne.

Trec ore, și clipe, și zile, și nopți,

răsar și apun

soarele, luna.

Toate se schimbă. Toate și toți.

Însă stirpea mea-i alta:

eu sunt un străvechi trubadur,

un uitat cavaler,

care-și așteaptă,

împotriva oricărei

speranțe,

Stăpâna” (Poemul 7, din Nirvana).

Iubirea îl însoțește pe cărările cele mai ascunse, mai tainice, acolo unde nădejdea nu piere niciodată, iar învierea din moarte nu este exclusă:

„Un luminiș pustiu, cu vechi stejari,

Cu iarba până-n umeri, grea și deasă.

Luna pe cer, thanatică mireasă,

Calm presărându-și crinii funerari.

Departe-n urmă, zvon apocaliptic

De bătălii. Și iată, ai venit,

Ai pus balsam pe răni, ai stăvilit

Durata ce curgea spre Infinit.

Acolo am murit. Sau n-am murit?

Acolo chiar, în luminișul criptic” (Poemul 7, din Elegiile de la Carani).

Semantemul thanatofiliei eroice este clar articulat, amplificat și nuanțat în decenii de creație, traversată de o promisiune a absenței, a vidului misterios, exprimată simbolic:

„Şi ieri şi azi, la fel ca la-nceput,

Armura neagră-n colţ şi-aşteaptă insul” (Armura).

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU, „NATALUL MONTSÉGUR…”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 noiembrie 2020