O după-amiază de iunie, cu un soare tot mai viguros. În program: întâlnirea cu colegii din Școala de literatură EUGEN DORCESCU – 80, la cafeneaua Viviani, din apropiere. Aveam de dus la amintita terasă un pachet de cărți – donație a acestei Școli, din fondul de carte al soților Dorcescu, pentru Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” din Bocșa. Vorbisem cu Silvia-Gabriela Almăjan, cu care urma să ne întâlnim la Viviani, să preia aceste volume și să le predea a doua zi inimoasei Directoare de bibliotecă Gabriela Șerban din orășelul submontan. Ticu Leontescu venise după noi, ca să ne ajute cu transportul. Așa funcționează Școala noastră: mereu în sprijinul cărții, la diverse inițiative, dar sub permanenta supraveghere a lui Eugen Dorcescu. După ce Ticu Leontescu și Maestrul au pornit cu mașina spre Viviani, am trecut prin Piața Dacia, să-i cumpăr flori Anișoarei. Am găsit ce mi-am dorit pentru ea: un ghiveci decorativ, bogat, numai bun pentru terasa casei lor de vacanță din Ocna de Fier. Să-l îngrijească și să-și amintească de ziua aceasta. În care lansa primul său roman: „Memento vivere. Cartea Marianei” (Timișoara, Eurostampa, 2023). M-am întâlnit cu vreo două cunoștințe care au admirat florile. Cu ele în brațe și cu o eșarfă fistichie pe umeri, mă simțeam… scriitoare. Aveam multă verdeață, însorită, în jur. Treceam printr-un culoar de aer cald, emis parcă de un foen uriaș. Pe strada Teiului. Cu toți teii înfloriți… Îmi aminteam de lansarea romanului meu „Punctul interior”, pe o vreme comparabilă. Ani, care de pe atunci îmi era mai umbră decât umbra, a fost abordată de regretata Vali Bobină: „Dumneavoastră ce scrieți?” S-a roșit, a ridicat din umeri. Am râs cu duioșie de biata Anutza, încurcată, rătăcită printre scriitori. „De ce nu i-ai spus lui Vali că scrii temele copiilor?”, am tachinat-o răutăcioasă. Și-acum, uite-o! La a treia carte – un roman, după două volume de hermeneutică. Cu studii filologice complete. Cu ambiția de a se autodepăși, continuând să învețe.
Mai aveam un pas-doi până la cafeneaua noastră… literară, când l-am văzut pe Eugen coborând din mașina lui Ticu. M-a zărit și el și mi-a zâmbit, foarte încântat că am ajuns în același timp, că putem intra împreună, braț la braț. Așa cum ne știu colegii. Aș fi putut să nu vin, să rămân cu Mama, și Ani m-ar fi înțeles. Dar cum era să-l las pe Eugen singur, adică fără mine, căci singur n-ar fi fost, când noi nu o sărbătoream astăzi doar pe Ani, ci toată Școala noastră de literatură? Adică pe acei iubiți „caballeros de la mesa redonda”, în care fiecare contează la fel de mult precum ceilalți. Contam și eu, deci…
Au venit, pe rând, dar la timp, comesenii noștri. Și-au ocupat locurile. În dreapta lui Eugen, Monica M. Condan. Lângă ea, Doamna dr. Susana Dumele. Ultima pe banchetă, Mari(a)na Anghel. Avea în față caietul ei de notițe. Ca o școlăriță. Mă întorc spre stânga. Prima lângă mine, Anișoara. Apoi, Silvia-Gabriela Almăjan, Ana Maria cu Fănică, tot mai lunguț în brațele ei, Mărioara, foarte elegantă, Ticu Leontescu, galant ca întotdeauna, latinistul Marian-Cătălin Ciobanu și… invitații lui Ani, excepția-excepțiilor cu ocazia lansării, fiindcă, așa cum a subliniat Eugen: „Aceasta e Școală, nu cenaclu!” Doamna Mariana Pâșlea, Maria Costa Bălan și Lucia Țunea absentau motivat. Comandăm cafele, Capuccino, freșhuri, sucuri, apă. Ne pregătim să începem. Tuturor le strălucesc ochii. Fiecare emană energie pozitivă. Revederea în sine generează o bucurie de nedescris.
Mai întâi, ne cinstim Școala de literatură, înființată în 15 iunie 2021. Are importante realizări: activitate intensă, aproape fără niciun răgaz, sub coordonarea binevoitoare și vigilentă a Mentorului; promovare a tinerilor promițători; publicare de cărți la un anumit standard de calitate; comentare corectă, onestă, a cărților unor scriitori contemporani valoroși – români și spanioli, premii, prezențe publice notabile, toate culminând cu recunoașterea noastră drept școală (v., în acest sens, contribuțiile lui Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Livius Petru Bercea și Veronica Balaj).
Școala aceasta nu este o instituție cu sediu și firmă. Ci o grupare de scriitori de toate vârstele, ce se pliază pe modelul clasic al Școlii culturale: reunirea în jurul unei personalități a literaturii române actuale, cu operă teoretică și creație literară superconfirmate de exegeză internă și internațională – EUGEN DORCESCU; respectarea principiilor pe care Magistrul și-a clădit opera; punerea în circulație a ideilor sale fertile din teoria poeziei sau din eseistica literară; manifestarea unei atitudini unitare, comunitare, față de actul artistic; împărtășirea viziunii Mentorului asupra condiției de scriitor și a nivelului moral și estetic la care trebuie să se ridice o producție literară; solidarizarea intelectuală și afectivă cu Maestrul etc.
După doi ani de la înființare, bilanțul e rece, precis, nu redă decât performanțe concrete, nicidecum legăturile subtile ce s-au ivit și multiplicat între membrii săi, discipoli ai aceluiași Dascăl („Noi amândoi aveam același dascăl” – M. Eminescu):
– două volume omagiale: „Despre opera lui Eugen Dorccescu” și „Eugen Dorcescu în «Timișoara»”, apărute în 2021, la Editura Mirton, sub veghea regretatului Mircea Tonenchi, un tipograf și editor de prestigiu național;
– trei debuturi editoriale în literatură: Silvia-Gabriela Almăjan, „Eugen Dorcescu – en écrivain pas comme les autres”; Marian-Cătălin Ciobanu, „Et in Arcadia ego”; Mariana Anghel, „Viață și Operă. Dialog cu Poetul Eugen Dorcescu” – volume apărute la Editura Eurostampa din Timișoara, în 2022;
– cinci cărți ale unor autori deja consacrați: Silvia-Gabriela Almăjan, Epistolele de la Ramna (2023), Anișoara-Violeta Cîra, Memento vivere. Cartea Marianei (2023); Monica C. Condan, În orizontul aporiei (2022); Mirela-Ioana Dorcescu, Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească (2022); Mariana Pâșlea, Lectio profana. Confesiuni critice (2022);
– nenumărate apariții de articole și studii în reviste literare online („Armonii culturale”, „Gândacul de Colorado”, „Confluențe literare”, „Bumerang”), dar și tipărite („Portal Măiastra”, „Vatra veche”, „Scriptor”, „Caligraf”, „Plumb”), cât și în paginile culturale ale ziarului „Timișoara”, în cadrul unei veritabile campanii de presă pentru Eugen Dorcescu și Școala sa, desfășurată de scriitorul și jurnalistul Petru Vasile Tomoiagă;
– scrierea de prefețe (Silvia-Gabriela Almăjan, Marian-Cătălin Ciobanu, Anișoara-Violeta Cîra, Mariana Anghel) și de postfețe (Mariana Anghel);
– reprezentarea Școlii (de către colegele noastre Silvia-Gabriela Almăjan și Mariana Anghel) la emisiuni de cultură televizate, realizate de scriitoarea și jurnalista Veronica Balaj, la postul de televiziune EUROPA NOVA;
– premierea unor membri ai Școlii noastre la Festivalul de literatură religioasă „Lumină lină”, realizat de Prof. dr. Tiberiu Ciobanu în memoria Poetului Aurel Turcuș (Silvia-Gabriela Almăjan, Mariana Pâșlea, Violeta-Anișoara Cîra, Monica M. Condan, Ticu Leontescu, Marian Cătălin Ciobanu);
– dobândirea unității specifice unei Școli de literatură, fapt atestat de însuși Eugen Dorcescu, al cărui volum intitulat „Leviatanul” (Eurostampa, Timișoara, 2022) se deschide astfel: „Dedic LEVIATANUL „Școlii de literatură «Eugen Dorcescu – 80»: Prof. Silvia-Gabriela Almăjan, Prof. Mariana Anghel, Prof. Marian-Cătălin Ciobanu, Prof. Anișoara-Violeta Cîra, Prof. Monica M. Condan, Eleva Maria Costa-Bălan, Prof. Cristina-Liliana Diaconița, Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, Dr. Susana Dumele, Prof. Dragoș Micaciu, Prof. Mariana Pâșlea Ing. Lucia Țunea”. Acestora li s-au alăturat, integrându-se organic în Școală, Dr. Susana Dumele, Prof. Mariana Rus și Pastorul-Poet Ticu Leontescu, discipolul dintâi al lui Eugen Dorcescu. Am fost vizitați de personalități ale orașului: Veronica Balaj, Iuliana Leontiuc, Michaela (Aura) Leahu, Victoria Bobescu.
„Învățătura pe care ne-o asigură această Școală este un mijloc de a ajunge la excelență. Căutăm excelența individuală și colectivă în literatură”, a reiterat Eugen Dorcescu, ferm, obiectivul de căpătâi al Școlii noastre.
Nu s-a sentimentalizat la aniversare. A rămas glacial, dar plin de îngăduință în aprecierea realizărilor acestei instituții, căreia i s-a pus la dispoziție neîncetat, nu doar în ultimii doi ani, ci de când îl cunosc, adică din 2015.
Cu experiența sa de scriitor și de editor, cu știința de literatură, cu exigența și cu generozitatea ce-l definesc și, nu în ultimul rând, cu vocația de Profesor înnăscut și licențiat, a clădit o Școală. Toți cursanții îi sorb cuvintele de pe buze și se înviorează primindu-le. Trăiesc elevat. Se detașează de toată lumea prin apartenența la această școală. Eugen Dorcescu are, pentru comesenii săi de la Viviani, statura și forța unui model.

*

Și a urmat lansarea romanului Doamnei Anișoara-Violeta Cîra: Memento vivere. Cartea Marianei. Un produs de netăgăduit al Școlii de literatură Eugen Dorcescu – 80. Este o carte-omagiu, dedicată surorii autoarei, care, în 29 martie 2023, s-a mutat la Domnul. Un roman „tul-bu-ră-tor”, cum l-a calificat Iulian Chivu. Prin care, Mariana, sora autoarei, și-a dobândit, în opinia lui Eugen Dorcescu, „existență estetică. Nu e puțin lucru să fii personaj principal într-o carte”. O carte lansată la nici trei luni de la tragicul eveniment care a motivat-o. Toți cei prezenți citiseră cartea. (La câte lansări de carte necitită am fost, câți vorbitori nu improvizau un discurs despre autor cu prilejul lansării, mărturisind că nu le-a parvenit cartea!). Toți colegii se pregătiseră să vorbească despre ea. „Este o carte care a impus-o ca scriitor pe Anișoara în propria familie. Carte citită de majoritatea rudelor, care o privesc de-acum cu alți ochi, impresionați de valoarea ei” (Mirela-Ioana Dorcescu), „un roman de dragoste, despre dragostea Storghe – familială – și Agape – jertfelnică, un roman ce captează atâta ființă! Eu am definit poetic ființa drept «sinteză de nepătruns dintre viață și moarte». Un roman al agoniei, dramatic, dar sobru, punând în scenă strategiile predării, nu ale capitulării: ale predării trupului, care este trecător, și ale sufletului, veșnic, după Voia lui Dumnezeu” (Eugen Dorcescu); „o carte simplă, cu puține personaje, cu desfășurare lineară, pe care am citit-o plângând, dar n-am lăsat-o din mână. Am ieșit la un moment dat pe stradă și vecinii m-au întrebat ce s-a întâmplat, de ce am plâns, căci aveam ochii umflați și roșii. «Am citit o carte», le-am mărturisit, și m-au privit neîncrezători” (Monica C. Condan); „o carte ce mi-a amintit de propria dramă, de pierderea tatălui meu, ce a suferit de aceeași boală. Am recunoscut totul, în spital mergeam să o schimb pe mama, eram la rându-mi schimbată de frații mei, aveam nevoie pentru a continua lectura să citesc și să recitesc poezia «Spitalul», a lui Eugen Dorcescu. Citeam din carte, reveneam la poezie, și tot așa. O coincidență extraordinară: am cunoscut-o pe Maicuța Marina, la Bistrița. Nu-mi venea să cred că ea era acum la Nürnberg și se ocupa de sufletul Marianei!… M-a impresionat scena în care Ani și Mirela se străduiau să aprindă o lumânare, căutau lumina, ce i se dăruia nesfârșită Marianei, în clipa aceea când și-a dat sufletul” (Mariana Anghel); „am învățat mult din această carte, care mi-a amintit și mie de moartea tatălui meu, din anul 2016. Am învățat că peste orice poți trece dacă nu ești singur, dacă ai pe cineva lângă tine. Am descoperit o altă Ani decât pe fosta mea colegă de grupă de la facultate, care era o senecană. Îndrumată de Mirela, ea și-a mărturisit, prin fapte și gânduri, credința creștină. Am recunoscut în structura de fond a romanului motivul «alma mater»” (Marian-Cătălin Ciobanu); „Am amânat cât am putut lectura. Eu, anul trecut în iunie, am cunoscut-o pe Doamna Mariana. Știind ce s-a întâmplat, mi se părea foarte greu să citesc această carte. Dar, când n-am mai avut ce face, mi-am deschis textul pe calculator, l-am mărit cât a fost nevoie. Aveți dreptate, nu este un roman complicat, cu multe personaje, cunosc aproape toate personajele, Ani le-a luat din existență și le-a introdus în literatură așa cum sunt, dar, poate tocmai de aceea e foarte, foarte greu de citit. Mult mai greu decât aș fi crezut” (Silvia-Gabriela Almăjan). „Să vedem cum a citit cartea un preot”, a propus Eugen Dorcescu. Ticu Leontescu a răspuns sincer: „Plângând. Soția mea m-a întrebat de ce plâng. I-am întins cartea: «Citește și ai să plângi și tu.» E atât de mare și de sinceră durerea încât te duce cu gândul la Iov. În Ani îl văd pe Iov. În Mirela, umărul pe care Ani plânge, îl văd pe Iov. Te obligă la reflecție acest roman”. Scriitoarea Mărioara Rus este verișoara primară a lui Ani și a Marianei. I se dă și ei cuvântul. Mulțumește, în numele familiei lor, pentru sprijin, familiei Dorcescu și citește, cu căldură, cu tremur în voce, un poem dedicat Marianei, un portret alcătuit din câteva versuri simple, cu un sfârșit cutremurător prin subînțelesuri: „Și ai plecat. Prea departe…” Anișoara dorește să audă și opiniile câtorva prietene. Vorbesc, pe rând, Lia, care admiră puterea lui Ani de a se dedica unei cauze pe care o știa de dinainte pierdută, Iulia, ce privește cu bucurie spre acest roman de rară noblețe, plin de credință, nădejde și dragoste, și Dana, promițând că va citi romanul auzind mereu glasurile celor ce s-au referit la el în această lansare unică prin capacitatea de a aduce atâtea adevăruri la suprafață. Nu a putut vorbi și prietena noastră Ana Maria, fiindcă era cu ochii-n patru la Fănică, agitat să cerceteze locul și, mai ales, ceea ce era dincolo de ușa închisă.
Am așezat mai la urmă comentariul Doamnei Dr. Susana Dumele, pentru a modela finalul pornind de la acesta: „Mariana i-a găsit Anișoarei medicul ideal, policalificat: și ortoped, și chirurg, și neurolog. Pe coloana și pe toracele Anișoarei se poate face școală de medicină. Le-am arătat colegilor și au fost uluiți de opera de artă a acelui Profesor din Nürnberg, căruia Mariana îi era foarte dragă din moment ce s-a încumetat să se angajeze la așa ceva. Mariana cea puternică a ajuns să fie îngrijită în agonia sa tocmai de Anișoara cea neputincioasă, pe care tot ea se simțea datoare să o ajute. Acest roman oglindește neputința noastră de a face mai mult pentru cei pe care îi iubim” (Dr. Susana Dumele).
Anișoara, care abia a îngăimat, șoptit, câteva cuvinte, fiind nevoie să o ridic în picioare pentru a fi auzită, este iubită de Dumnezeu. S-a născut la șase luni, mult sub greutate, nici nu a fost înregistrată la naștere, pentru că medicii erau aproape siguri că se va prăpădi. A stat trei luni în incubator. Apoi, la intervale mai scurte sau mai lungi, bolile și complicațiile cu care s-a confruntat ar fi îngenuncheat orice persoană. Ar fi distrus-o. Ei i S-a arătat atotputernicia Celui de Sus. El a vindecat-o mereu. I-a arătat calea ce i se potrivește. Frumusețea vieții dăruite. Anișoara este semnul viu al Miracolului. Medicii se bucură văzând-o pe stradă. Fiindcă ea trăiește și râde, în pofida tuturor pronosticurilor… rezervate. E mai puternică decât toți ai săi din familia nucleară, pe care i-a imortalizat în acest roman. (Țin minte că îi îndemnam pe studenții mei, colegii ei, să o iubească pe Anișoara. Căci ea e iubită de Dumnezeu. Li se părea că glumesc. Nu glumeam.)
Anișoara-Violeta Cîra a devenit cu adevărat scriitoare prin această proză concentrată, care și-a dobândit repede forma organică și titlul cel mai elocvent: Memeto vivere. Cartea Marianei. Un roman atât de aproape de realitate, încât e viață, nu literatură. Care a fost foarte bine receptat, beneficiind la ora aceasta de numeroase cronici. Un roman despre care se va mai scrie. Întrucât oamenii superiori prețuiesc și onorează suferința, credința, resemnarea în fața loviturilor destinului, căci „se face voia Lui”, dar și dragostea, mai presus de orice inconveniente și de orice speranță.

MIRELA-IOANA DORCESCU

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU – 26 iulie 2023: Filă dintr-un posibil jurnal literar (Despre lansarea romanului „Memento vivere. Cartea Marianei”, de Anișoara-Violeta Cîra)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 iunie 2023