MIRELA-IOANA DORCESCU: DESPRE METAFORA FILATĂ

Metaforele filate depășesc cadrul propoziției și se înscriu, în nenumărate variante, în discursul poetic. Specificitatea lor constă în aceea că figurează într-o construcție sintactică suprapropozițională (frază/megafrază, structuri discursive de amploare variabilă) „coerentă, de-a lungul căreia o imagine metaforică servește drept temă conducătoare, care se dezvoltă în mod predictibil sau impredictibil” (H. Suhamy: 1981: 45).
Iată cum rulează, prin contaminări progresive (ale verbului și ale adjectivului), prin adiționare de imagini, de sens lexico-gramatical, metafora propozițională „E-un clopot scara”. Se merge, din aproape în aproape, de la inducția sună (metaforă verbală, ce intensifică imaginea sonoră „E-un clopot scara”), la metafora in praesentia („ecoul pietrelor”, tot o imagine sonoră, consecutivă acțiunii de a urca scara), se trece la metafora implicație adjectivală „rotund”, determinantă a ecoului într-o imagine vizuală, geometrică, se divizează, în plan logic, datorită traseului parcurs, structura metaforică inițială în cele două componente: scara (de piatră) și clopotul și se generează, din metafora de la care s-a pornit, două metafore coalescente în care aceste elemente apar, ambele, în poziție de comparant/de termen figurat, în urma identificării ontologice a eului liric, pe de o parte, cu „piatra” (scării), pe de alta cu „clopotul”, ce primește determinantul himeric:
„Iau scara-n paşi şi-mi pare că m-afund.
E-un clopot scara: sună-n întuneric.
Eu sunt ecoul pietrelor, rotund.
Sunt piatra chiar. Sunt clopotul himeric” (Eugen Dorcescu, Clopot).
Structurile de această factură, de amploare variabilă, sunt etichetate drept metafore cumulative de D. Irimia (1979), care le ilustrează cu un fragment din Epigonii lui Mihai Eminescu:
„Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles,
Munte cu capul de piatră de furtune detunată
Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres”.
Aici, contextul cultural în care poetul plasează efigia lui Eliad se umple, într-o vastă argumentație axiologică, desfășurată în ritm alert, cu siguranță, cu intensitate a trăirii lirice și cu un ton discursiv profund bărbătesc, de indicii ale valorii durabile, de neclintit. Parataxa echivalează argumentele metaforice și le situează la înălțimea spirituală a adevărului, mitului, muntelui/stâncii de piatră, sfinxului, nourilor de eres. Toate aceste expresii metaforice izvorăsc din talentul și cultura unui poet de geniu, redevabil „zilelor de-aur a scripturelor române”, deasupra cărora se situează, evident, de la primele sale rostiri poetice.
Eugen Dorcescu le consideră structuri metaforice complexe și le definește drept „înlănțuiri de metafore care, întemeindu-se pe structuri simple, prezintă atât grefe, cât și inducții, în care atât substantivul, cât și verbul sunt metaforizate” (1975: 40). Cu această ocazie, introduce în poetica românească noțiunea de inducție: „Inducția metaforică reprezintă atracția semantico-stilistică pe care substantivul metaforă o exercită asupra verbului de care nu este legat printr-un anumit raport gramatical, atracție în urma căreia verbul însuși se metaforizează” (Ibidem).
Capacitate de inducție are și termenul comparant din structura unei comparații:
„Casa veghează,
aidoma unui
craniu,
în noaptea-nstelată.
Viermi de lumină
intră şi ies
prin orbitele-i
negre” (Eugen Dorcescu, Moartea tatălui);

„Atins de maladie ca de-o spadă,
însângerez deşertul de zăpadă,
sub arcurile zării, violete” (Idem, Culegătorul de alge 9)
Metafora coalescentă este, de regulă, cea care proliferează cel mai spectaculos. Termenul figurat se insinuează în organizarea discursului liric, pentru a impune, la distanțe mai mici sau mai mari, inserția unor lexeme din sfera sa semantică. Atunci când, sub influența acestuia, se metaforizează un verb proxim la un mod predicativ, se generează automat o altă propoziție, conectată cu sensul metaforei-bază în interiorul unei fraze:
„Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală
Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială…” (Mihai Eminescu, Scrisoarea II).
Verbul –nveți este indus de sensul substantivului metaforizat școală. Dezvoltarea metaforei „femeia… e o școală” se continuă, peiorativ, în versurile următoare. Un sinonim ironic pentru „școală” este metafora „academii”, cu un determinant edificator: „de științi a zânei Vineri”. Această imagine este corelată cu cea implicată de metafora inițială „școală”, și ea conotată negativ prin adiționarea unor substantive referitoare la obiectele predate: v. enumerația durere, înjosire și spoială. Ideea imoralității, a necuviinței strigătoare la cer, se subîntinde, astfel, întregii secvențe discursive. La rândul său, metafora expandată „academii de științi a zânei Vineri” induce gerunziul primind – modalizator care, în context, incriminează, relevând caracterul repetitiv și durativ al acțiunii – și se saturează prin grefele „elevii” („cei imberbi”) și („a lor”) clas. Atributul pronominal în G. este o marcă a coeziunii sintactice, având ca referent, fără niciun dubiu, aceleași servante ale zânei Vineri. Legăturile semantice îmbogățesc și dezambiguizează semnificația unui câmp metaforic puternic reliefat în Scrisoarea II:
„La aceste academii de științi a zânei Vineri
Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas…” (Ibidem).
Filajul metaforic poate fi generat și de o metaforă in absentia, atunci când aceasta determină metaforizarea unui verb
la mod personal:
„Din zare depărtată răsar-un stol de corbi
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi” (Mihai Eminescu, Despărțire)
la mod nepersonal:
„Luna pe cer: thanatică mireasă,
Calm presărându-și crinii funerari” (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani 7).
Iată ce efecte produce spirala metaforică în pasajul imnic, care încheie apoteotic Cântecul câtorva (ce amintește de celebrii The Happy Few) de Al. Philippide. Se acumulează argumente (jar – metaforă substantivală într-un singur cuvânt; aurul nădejdii – metaforă substantivală coalescentă) de la o secvență discursivă la alta, se rupe firul logic al montării imaginilor vizuale, prin verbul metaforic cântă, ce deschide o perspectivă triumfală, cu țintă metafizică, prin sunetul goarnei/Învingătoare de primejdii (v. simbolul divin Sol Invictus). Toate acestea, în preliminariile invocării focului în vederea desfășurării unui ritual cosmic de purificare, ca ultimă fază dintr-un cult al Soarelui, ce implică nu doar o jertfă trupească, ci și una sufletească. În ultimul distih, metafora verbală foc – o grefă – are o sintaxă ambiguă, ce permite atât o lecțiune literală, cât și una figurată: v. „a incendia” vs. „a revărsa/foc/în suflete”. Metafora verbală indusă este să ardă, acțiune nespecifică sufletelor, entități imateriale. Asta înseamnă o „ardere de tot”, o purificare spirituală:
„Mai dă-ne, Soare, jar nestins, și toarnă
Pe fruntea noastră aurul nădejdii,
Și-n ochii noștri cântă ca o goarnă
Învingătoare de primejdii!

Și sufletelor dă-le foc, să ardă bine,
Ca niște jertfe, pentru tine!”
Prin inducții și/sau grefe, metafora își face mai mult loc în text, reverberează, amplifică și aprofundează imaginea, cu incontestabile efecte estetice:
„Tu, abisal juvaier,
legat, de Cel Veșnic, la
mănușa-mi de fier,
tu, care nu te-ai temut
să vezi sânge pe
lance
și creieri pe
scut…” (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani 2).

Repetiția metaforică, factor emfatic de coeziune, este un liant textual foarte eficient, mai ales în condiții de expansiune metaforică:
„Între poartă și
scară,
e-o cărare de
ceară.
O cărare de ceară
cerească,
precum
mierea soarelui,
amestecată-n amurg
cu jăratic și scrum.
O cărare
de nisip ceruit,
selenar,
pe care urmele
pașilor tăi
și răsar
și dispar,
după cum
îți faci și-ți
refaci
înspre mine
șăgalnicul drum” (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani 12).
Metafora substantivală este cel mai răspândit tip lexico-gramatical de metafore, prezentând și cea mai mare varietate de actualizări semantico-sintactice, dar și cea mai mare capacitate de influență și de proliferare discursivă:
„Ești un lujer de
spânz
vișiniu,
din a cărui corolă
eu,
călător într-un mistic
pustiu,
beau rouă în
zori,
beau, în amurg,
însetat,
desfătat,
străveche ambrozie,
vin auriu.

așa precum scribii
Cântării Cântărilor
scriu” (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani 11).
De ce categoria substanței susține tot edificiul metaforic? De ce „metafora vie” (Paul Ricoeur:1984) se confundă cu discursul liric? Nu cumva pentru că, așa cum afirma Baruch Spinoza, există o singură substanță în Univers și aceea este Dumnezeu?… Nu cumva pentru că, în formele sale cele mai elevate, doar limbajul poetic se poate apropia de cel sacru?…

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, DESPRE METAFORA FILATĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 februarie 2022