MIRELA-IOANA DORCESCU
DESPRE POEZIA RECENTĂ A LUI STEJĂREL IONESCU
Nu tot ce scrie Stejărel Ionescu este poezie, dar se poate vorbi cu nedisimulată prețuire despre poezia sa, dacă se ocolesc, dacă se ignoră sau se resping, pur și simplu, textele pornografice și politica versificată, cu sau fără umor, ba chiar și scrierile căznite, fabricate pe calapoade previzibile, cu o expresivitate îndoielnică.
În aceste condiții, făcând un slalom îngăduitor pentru stabilirea unui corpus analizabil, am fost surprinsă de cât de multe texte din volumul Întoarcerea la origini mi-au atras atenția datorită unei trăiri lirice, la fel de interesante, a realului și a irealului sau grație unui remarcabil artizanat poetic. Acestea sunt dispersate într-o serie de 250 de poeme dispuse de la sfârșit către început, oarecum în concordanță cu întoarcerea lumii de referință a poetului cu exact 180 de grade:
„dar în casa mea,
uşa era în tavan
iar cerul stătea sub streaşină” (249)
Poemele pe care le-am considerat cu adevărat izbutite sunt răzlețite într-un univers picaresc, străbătut cu bravura și detașarea eroului-vagabond. Ele se conectează ingenios, și semantic, și stilistic, din proximitate ori de la distanță, prelungindu-se unul în celălalt în structura de profunzime a cărții. În solidaritatea lor bazală, susțin un peisaj liric tensionat, construit și pigmentat într-o manieră originală. Pe de o parte, se erijează macabrul, ce frizează grotescul:
„copacii stau încă în picioare
după războiul de o sută de ani,
păsăroiul tată şi cu pasărea mamă
îşi hrăneau puii din putreziciunea
cadavrelor ce umpleau omenirea,
vântul încă mai clămpănea
şi un zgomot ciudat de moarte
bătea la porţile lumii.” (200)
„un cortegiu trecea pe stradă
în croncănit de corbi,
prin şanţuri şerveţele umede
de la domnişoarele ce călcau strâmb
prin gropile făcute pentru înmormântări,
clopotul căzuse de pe catapeteasma bisericii
şi limba lui bătea în scheletele trase de câini
prin gropile de gunoi ale universului. (201)”
De cele mai multe ori, pe fondul macabru definitoriu, se încearcă diminuarea cruzimii imaginilor prin tente de umor genuin, amintind de Marin Sorescu:
„şi-a pus căştile şi a început să asculte slujba,
preotul tămâia şi arunca cu apă sfinţită
peste moarte, şi mirosea a putrefacţie,
a împuţiciune, moartea murise
şi se descompuse,
satul nu mai avea moarte,
iar bătrânii începuseră să se teamă
că nu vor mai muri,
şi şi-au comandat on line
bilete spre Eternitate,
ultimul zbor, numai dus,
biletul de întors l-au lăsat
pentru reîncarnaţi.” (226)
Sau:
„de mâna ta
am legat ancora lumii,
ţi-am deschis ochii
şi cu penseta
ţi-am scos globul ocular,
l-am agăţat în pom
ca să poată vedea
nemărginirea.” (219)
Pe de alta, își face loc în volum frumosul, care, în general, se destramă repede, glisând și acesta spre macabru:
„am prins două arătări
una de piatră
şi alta de vânt,
cu dalta am dăltuit vântul
şi cu peana
am vânturat piatra,
am luat aburii lămpilor de ceară
şi i-am picurat cu smerenie
peste sânii tăi Carpatici
cu râpe şi prăpăstii
până când sfârcurile tale
au devenit vulcani noroioşi” (216)
Iată însă un poem din sfera frumosului, altfel orientat: spre reverie, miraj, sete de iubire, într-un cadru suprarealist dominat, rafinat de fiorii poeticității:
„am trei râuri,
unul de suprafaţă,
altul de interior
şi al treilea
de interiorul exteriorului,
şi nu ştiu din care să mă adăp,
căci setea mea se potoleşte
doar din căuşul
trandafirului fără petale.” (246)
Ori un poem de mare expresivitate și eleganță, ce așază impermanența umanului în contrast cu permanența naturii – nostalgia și durerea eului liric fiind potențate de crucea dintr-un cimitir, unde aceasta funcționează ca simbol al morții. Legătura acestei poezii cu pictura este foarte strânsă, indusă de imaginile vizuale, preponderent cromatice:
„uite ce toamnă frumoasă
a zis sora mea,
cad frunze, cad frunze colorate frate,
şi ea se juca în grădină cu frunzele
în mii de culori, le vântura, le aduna
şi apoi le punea în bucheţele multicolore,
clopotul m-a trezit din amintiri
şi m-am rezemat de crucea ei să nu cad,
trecuseră atâţia ani, şi frunzele n-au părăsit-o,
erau covor pe mormântul ei,
un mormânt plin de culoare.” (197)
Categoriile estetice menționate în legătură cu poezia lui Stejărel Ionescu – macabrul, grotescul, frumosul, deja ilustrate, contribuie la impresia generală de halucinare, trecând, suprarealist, una în cealaltă și creând reliefuri poematice de-a dreptul fascinante, cu vibrații puternice, relevându-i autorului talentul înnăscut și meșteșugul incontestabil. A se vedea, în acest sens, sfâșietorul poem 235, în care poetul caută a atenua drama ființei muritoare, printr-un umor forțat, iar efectul este exact invers, accentuând până la tragism iminența finalului de viață, un adevăr universal:
„un bătrân contempla o groapă,
venea singur şi măsura
lăţimea, lungimea
şi adâncimea,
se aşeza pe mormântul de alături
şi făcea calcule matematice,
şi niciodată nu îi ieşea
extracţia de rădăcină la pătrat,
şi atunci deschidea calculatorul
şi-şi stenografia viaţa.”
Sau un alt tablou existențial dur, credibil și memorabil:
„mama vindea baticuri
dintr-un camion dezafectat,
tata stătea ghemuit între prelate
şi îşi număra economiile,
vroia să îmi cumpere casă,
dar cum băuse întotdeauna banii
nu îi mai rămânseseră
decât de casa melcului,
atunci am ales exodul
şi am refuzat falsa lui conştiinţă” (232).
Poezia lui Stejărel Ionescu se prezintă global ca o locuțiune interjecțională emanată din sinele profund, rănit, râvnit să fie luat în seamă. Autorul nu este pe de-a-ntregul poet, nu se înscrie în canoane și nici nu inspiră întotdeauna, dar, cu certitudine, nu-și lasă cititorul deloc indiferent. Contrariază, înduioșează, așa cum se întâmplă îndeobște cu cel ce scrie o poezie genuină, ruptă de exemplaritatea culturii și a tradiției domeniului, dar sinceră în fiecare silabă:
„strada e pustie, morţii au dat drumul
la ploile torenţiale,
încearcă să umple gropile
pentru a-şi scoate confraţii din morminte,
cineva a venit cu un cadavru sub braţ
şi l-a aşezat pe stoborul fântânii,
ploaia l-a dezafectat lăsând doar scheletul
pe care l-am vândut la poarta cimitirului
bucată cu bucată, iar din craniu
mi-am făcut veioză pentru a-ţi scrie poezii
la miezul nopţii.” (230)
Este exclusă inspirația livrescă, nici vorbă de filosofie, de visare sau de cumpănire, de spiritualitate sau de elevație intelectuală. Această poezie izvorăște dintr-o fantezie maladivă sau țâșnește ca o arteziană dintr-o lăuntricitate supraîncărcată de trăiri-limită. Poetul surprinde prin încăpățânarea cu care compromite și distruge înfățișările agreabile ale lumii și prin determinarea manifestată în destructurarea axiologică. De pildă, terfelește cu dezinvoltură și obstinație simboluri, operând într-un spectru al imoralității, al abolirii valorilor și al disforiei existențiale. Astfel, tatăl bețiv, femeia ucigașă, cimitirul/ crematoriul, cadavrul dezmembrat, craniul-veioză, mirosurile respingătoare, obsesiile sexuale, moartea moartă și împuțită ș.a. sunt pilonii unui univers de discurs de-a dreptul coșmaresc. Tușele ce-l exprimă sunt groase și decupajele de referință vădit schimonosite, împroșcate cu noroi, dar poezia le străbate cu forța ei dintotdeauna, strălucind ca aurul în imala ce-i infestează împrejururile:
„repet, repet şi repetiţia
este nostalgia timpului,
niciodată nu m-am gândit
din ce e plătită dragostea,
din game, din sol bemol,
din bucuria sau coşmarul trilurilor,
însă cântecul acesta
era pentru acele mame
ce au avortat viaţa,
ce au ucis respiraţia,
pentru acele mame
care singure şi-au băgat
un cuţit în inimă”.
Niciun comentariu, niciun cuvânt nu pătrunde până la durerosul, la devastatorul adevăr al acelor mame cu „un cuțit în inimă”. În preajma lor, tăcere. Dacă la Bacovia amorul era defunct sub apăsarea plumbului, aici logosul însuși a sucombat sub sfredelul tragicului:
„… în întunericul
orăcăitului de broscă,
din bălţile lugubre
ale cimitirului de cuvinte” (248);
Extrasele din opera lui Stejărel Ionescu ne conving în privința unei poezii existențiale originale, preponderent descriptivă, în care un univers bazal macabru, morbid, este înnobilat de inserția grațioasă a femininului, ivită dintr-un paradis pierdut sau imaginat, plin de candoare și de culoare. S-ar mai putea adăuga multe observații în favoarea și în defavoarea poetului, dar noi suntem de părere că aceste mostre de realizări artistice sunt elocvente pentru o formulă de expresie inspirată, ce-i atestă vigoarea și valoarea unei poezii pe care o salutăm cu bucurie și respect.

Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..