Autor: Vlad BADRAJAN
Titlul romanului „Predicile de la pianul din Bibliotecă” prezintă trei lumi diferite, care s-au contopit în una singură. În pofida diferențelor dintre aceste lumi, ceea ce le unește pe toate trei este sfințenia. Astfel, predicile vin să ne sugereze lumea sfântă a religiei. Pianul, un element al laicului, adică al lumii noastre cotidiene, este un simbol al muzicii sfinte. Iar biblioteca ne prezintă cea de-a treia lume – a lecturii, a cărții sfinte.
Un cercetător mai îndrăzneț ar vedea în titlu chiar și Sfânta Treime, compusă din Cuvântul biblic, muzică și literatură. Caracterul înălțător al romanului, pe lângă titlu, îl confirmă și tipul acestuia – roman-revelație. Romanul este alcătuit în șapte zile, sugerând cele șapte zile ale Facerii.
Cuvântul „Amin” este indispensabil finalului oricărei rugăciuni, pentru că anume acest cuvânt o face valabilă. Și „Predicile de la pianul din Bibliotecă” se încheie cu acest cuvânt, fiind totodată un roman-rugăciune.
Protagonistul este poetul Tit, care discută cu mai multe personaje ce, la final, se dovedesc a fi unul și același. Discuția are loc în bibliotecă.
Primul capitol, scris în ziua de luni, intitulat „Copilul predicând”, impresionează prin maturitatea intelectuală a lui Ion din clasa a VI-a, copil cu Raiul scris pe chip, care predică de la clapele pianului. Tulburător este și darul său poetic înnăscut, pentru că doar un poet veritabil poate formula, în clasa a VI-a, metafora „cerul gândurilor mele”.
M-a impresionat și ninsoarea plină de muzică peste rafturile bibliotecii. Copleșitor este și faptul că acel copil-înger, copil-iubire și copil-Dumnezeu a venit într-un spațiu cotidian, la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”. Ne sugerează acest lucru fragmentul:
„Tit o întreabă și pe Rodica dacă-l cunoaște pe Ion, poate a mai fost la bibliotecă… Zise că nu. N-a mai fost niciodată să împrumute vreo carte. Atunci Tit s-a întrebat cine a fost și cum a dispărut, neputându-i răspunde nici directoarea Elena, nici academicianul Mihai, nici hermeneuta Emilia, nici psihologul Dorina, nici folcloristul-poet Ștefan, toți aflându-se în bibliotecă la acea oră. Pianul era lângă rafturile cu literatură universală.”
Capitolul din ziua a doua, marți – „Adolescentul predicând” – m-a impresionat prin a doua valoare personificată, și anume iertarea, procedeu care se realizează prin intermediul unui adolescent cu chip de cerșetor. Memorabilă este și ideea despre puterea Păcatului, care este, în esență, doar o aparență. Însă e o aparență numai dacă îl are alături pe Dumnezeu.
Capitolul de miercuri, ziua a treia – „Fata oarbă predicând”, sau, dacă lipsim titlul de alegorie – „Bunătatea oarbă predicând” – m-a impresionat prin schitul din frunze și poezii și prin rândunicile de pe umerii cititorului. M-a impresionat și revelația potrivit căreia bolile îi sunt date omului din cauza păcatelor sale. Este o idee destul de interesantă, pentru că Isus, în Sfintele Evanghelii – patru la număr – înainte de a tămădui vreo boală, îi ierta bolnavului mai întâi păcatele.
Capitolul al patrulea, cel de joi, are drept protagonist un însângerat de 33 de ani, care predică și el, tot în bibliotecă, precum predecesorii săi – copilul, adolescentul și fata oarbă. Dacă acel copil era Iubirea, adolescentul – Iertarea, fata oarbă – Bunătatea, însângeratul, de aceeași vârstă cu Hristos, era Adevărul. Aflăm de la Adevăr că pe el îl judecă doar Domnul, care este unicul și adevăratul Judecător. Remarcabilă este și observația că poeziile sunt dăruite de către Adevăr omenirii prin intermediul poeților.
În ziua a cincea, vineri, vine la bibliotecă să predice poetul nimănui. Capitolul impresionează prin asemănarea dintre Isus și poet, dar și prin concepția potrivit căreia a face artă adevărată înseamnă să fii răstignit.
Sâmbătă, în capitolul al șaselea, vine la bibliotecă să predice omul în scaun cu rotile. Era Isus, Fiul lui Dumnezeu. Tot el a fost la pian și până acum, doar că întrupat în diverse virtuți și purtând diferite chipuri. Și ne spune aici Fiul lui Dumnezeu – Isus Hristos – că literatura fără Domnul nu are niciun sens, precum nici fericire departe de Dumnezeu nu există.
În ziua a șaptea, duminică, revine copilul Ion din prima zi la pian, care îi spune lui Tit, protagonistul romanului, că întâi este Credința, apoi Dragostea, și că lucrul cel mai valoros care îl poate face pe om bogat și mulțumit este pacea sufletească. Copilul, acum, este Iisus Hristos, și Iisus Hristos este Viața cea de Veci.
Citind lucrarea, avem de-a face cu un roman-revelație, cu un roman autobiografic, teologic, politic, etic, cu un roman ars poetica, cu unul poetic, actual, simplu, dar complex prin profunzimea apelor sale – un roman despre dragoste, iertare, bunătate, speranță, credință, jertfă, smerenie, înțelepciune, sinceritate, curaj, răbdare, adevăr, fericire, împăcare și rugăciune.
Domnule Poet, Prozator și Diacon Traian Vasilcău, vă mulțumim pentru invitația la eveniment și pentru romanul „Predicile de la pianul din Bibliotecă”.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..