MIRELA-IOANA DORCESCU
ELEGIA PERENNIS

Paravis nu este un cuvânt complet nou. Circulă în media diferite, de la domeniul farmaceutic la cel audiovizual, în Horeca sau în turism, unde se sugerează prin intermediul său magie și miracol. Monica Rohan a acroșat ideea de miracol, dar i-a atașat semnului paravis un alt semnificat, ce reiese limpede din contextul de bază în care a fost scris recentul său volum de versuri astfel intitulat (v. PARAVIS, București, Ed. Eikon, 2023). În condiții de doliu răscolitor după decesul iubitei sale mame (Mica), paravisul devine pentru poeta timișoreană o șansă extraordinară de consolare, de intrare în contact cu cea mai dragă ființă, reprezentând /o cale/ /de comunicare//dintre lumea de dincolo/ și /lumea aceasta/. Prin paravis, cea plecată comunică subtil cu aceia ce au rămas în urma ei, printre care se află, evident și mai ales, autoarea. Pentru a găzdui „paravise- lumină” în volumul de față, poeta iese din tiparele clasice ale poeziei lirice, introducând o formulă aparte de a le mărturisi. Ea generează un discurs la limita dintre liric și epic, în care modul discursiv este predilect narativ și poemul se desfășoară pe orizontală, aproape ca proza. Dar discursul este inundat de emoție, de vibrație lirică la cote înalte, încordându-se, întorcându-se spre sine, exact ca poezia. Prefixoidul para- motivează, deci, și această modificare în structurarea discursului poetic.
Moartea pare să fi transformat brutal și radical universul referențial și discursiv al poetei. Toate gândurile, toate drumurile duc la Mama. Și poezia devine căutare, găsire sau rememorare. Scrisoarea, paravisul și amintirea vin în sprijinul necesității vitale a autoarei de a o avea din nou, „iar și iară”, pe Mica înaintea ochilor. Asemenea soluții/ unități discursive, pe cât de reale, pe atât de iluzorii, totuși, compun un triunghi al rezistenței, salutar pentru înaintarea poetei în existența sa empirică și artistică. După trecerea mamei la cele veșnice, Monica Rohan își schimbă prioritățile tematice, face loc în poeme emoției faptului uzual, a întâmplărilor casnice, introduce peisajele fantastice, dar tentează și filosofia vieții și a morții, pendulând – cu un pendul de plumb – între lumină și întuneric, între alb și negru. Lumea ei devine tot mai accesibilă, mai recognoscibilă. La fel, și poemele se desfac înțelegerii unui public larg.
Aceste poezii, de factură modernă, au sonorități fie gingașe, fie solemne, multă căldură, dar și mult dramatism, impresionează prin rafinament stilistic. Cu toată dualitatea poemelor din volum, trebuie să admitem că balanța se înclină spre elegii. Mi-a fost dat în anii din urmă să parcurg, să comentez și să traduc de numeroase ori poeme îndoliate, ce aparțin acestei prestigioase specii: Elegiile de la Bad Hofgastein, Nirvana, Moartea tatălui și, parțial, Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu, Penultimele și Precedentele de Nicolae Turtureanu, Marea cea mare/ Por el gran mar de Andrés Sánchez Robayna și Tatăl/ Padre de Coriolano Gonzáles Montañez. Am constatat, de fiecare dată, cât de fertile sunt suferința, singurătatea și speranța comunicării cu ființa fără de care simți că nu mai poți trăi. Am admirat confesiuni, reflecții, strategii, proiecții ideatice și mișcări retorice memorabile, suscitate de tragismul existenței. Deși clădesc pe un arhetip identic: doliul insuportabil, fără ieșire, poeții elegiaci, bulversați, își croiesc un nou drum în poezie. Decesul unei ființe fără de care nu își concepeau viața îi zdruncină atât de puternic, încât, deși îi supraviețuiesc, artisticește nu mai pot continua pe calea de dinainte de acest cutremur existențial. Și atunci, tatonează ieșirea din labirintul obscur prin strategii ale epicului (introduc instanța personajului principal, dialoguri, portrete, descrieri etc.), abordează, poate mai aproape de adevăr, variate filosofii existențial-lirice, se orientează spre religie, spre metafizic, frapează prin figurile noului univers, în discursuri tușante și clare. De aceea, empatia, mai mult sau mai puțin spontană, cu autorii de elegii, este intensă și de durată.
Volumul Paravis se așază, așadar, în integralitatea sa, alături de cele deja menționate, datorită filonului elegiac. Autoarea îi egalează pe confrații români și spanioli în durere: „În plină noapte, ori dimineața devreme, mă trezesc cu o/ durere de suflet (s.a.) năucitoare” (p. 51); în uimire: „Îndepărtându-te nu faci decât/să rererereapari” (p. 10); în singurătate: „Când ți-e greu/ te faci tot mai singur/ se dau la o parte copacii/ drumurile se șterg/ porțile se închid/ dar mai ales oamenii se ascund” (p. 59); „Apa asta e prea amară/ prin ochiurile deșirate demult/ s-au strecurat popoare de singurătăți/ fiecare cu piatra la gât/ fiecare în colacul său de salvare” (p. 79); în cutremurarea ființei umane în fața morții: „Vorbim cu maximă lejeritate/ până când se apropie/ lucrul acela ce dezvelește locul pustiit/ soarbe răsuflarea/ cu tot cu vertijul amintirilor/ povara minții o soarbe/ spasmul inimii cu tot cu/ zvâcnetul prelung ce se numește viață – // Vin grădinari cu unelte renovate/ tăcere – o vorbă să-mi fi lăsat! – /niciun sunet în urma/ fulgerăturii care a fost” (p. 81); în confruntarea dramatică cu absența (cf. Eugen Dorcescu, „Absența”): „Însă nimic nu dispare. Mai pregnantă/ Absența răsucește urletul hăului” (p. 27). De asemenea, o apropie de autorii de elegii: canalizarea interesului spre trecut (timp resuscitat de memoria „Paradisului pierdut”): „Singura constantă e trecutul. Fierăstrăul înțepenit/ taie veșnic acolo. De unde inima s-a smuls/ și-a luat-o în alt fel mai departe. Orice privire îndărăt rupe/ din nou, sângerează cu totul” (p. 20); sentimentul colapsului iminent: „Nu mai pot scrie” (p.28), „Nu mai văd munții poeziei” (p. 29), „Nu se leagă nimic!” (p. 33), „Tot mai acut simt că aș fi într-un proces de destrămare./Aproape că mă tem să explic, iar când încerc, totuși,/ mă întorc în același loc, epuizată” (p. 43); râvna descoperirii în imanență a semnelor metafizice: „S-a domolit vântul, arca e pregătită,/ în splendoare lunecă norii.// Nevăzută-i tandrețea care desprinde parfumul/ trandafirilor,/ potrivește aura numelui sacru/ fiecărui miracol în parte” – p. 88; și, nu în ultimul rând, înaltele standarde stilistice (v. epitetul cromatic: „Soarele mov înfundat într-un cer de lavandă” – p. 16; epitetele multiple: „Ochii ei de migdal aurit/ catifelau întomnate coline/ galbene și lutoase” – p. 30; comparația, cu accente feminine: „Ca o floare te-ai dus./ O floare rănită/ căreia i-au rupt petalele” – p. 12; „Poezia se fărâmițează ca un aluat înghețat” – p. 33; „Încă o seară s-a stins/ ca flacăra trandafirilor” – p. 36; „Dar primăvara-i întotdeauna aproape/ și/ ca o moarte ispititoare/ sădește zambile roz/ în urechile desțelenite…” – p. 58; personificările: „… somnul/ cu năframă albă” – p. 23, „Când dispare susurul/ respirației tale/ primăvara nu tace,/ ea te îngână mereu…” – p. 25; „Vocea ulmului împrumută susurul apei” – p. 60; „gândul le zboară la arborii/ unde te-ai cățărat/ să prinzi de glezne furtuna” – p. 74; metafora coalescentă: „Unde s-au aruncat podoabele mele?/ Privilegiatele vise/ de la etajul cel mai aproape de lună” – p. 60; „arborii foșnitori/ adevărul de sevă și sânge” (p. 69); metafora expandată, egală cu poezia: „Tăietura de suflet/ nu sânge/ ci ani lumină/ de întuneric” – p. 40; metafora într-un lanț inductiv, care atinge toate părțile de vorbire noționale: „Zăpada – pulbere de vanilie albă se cerne lin./ Lin” – p. 33; „Patinau stele pe cerul înghețat” – p. 57; „eu cred că tâna mea, la vremea asta/ înnădește luminițe deasupra pământului/ împletește cosițe de raze/ din rugăciunile noastre/ nevăzute ca aburul pâinii/ ce se revarsă/ necontenit” – p. 70; hiperbola: „Prăjiturile pentru sufletul tău/ sunt nedrept de bune/ durerea că nu le-ai gustat niciodată/ dospește teribil/ crește aluatul până la cer” – p. 7; „tălpile au crescut/ au depășit marginile pădurii” – p. 61; oximoronul: „Pomada luminii așterne zăpezi sidefii – / Pulberii îi schimbă arsura” – p. 39; „Un lințoliu de nea pentru puii căzuți din cuib/ îmi așază compresă pe ochii fierbinți” – p. 62; repetiția: „numai vise lichide/ în care te îneci/ și te îneci” – p. 24; aliterația: „Briza dinspre câmpie aduce foșnetul îndepărtatelor mări/ zvonul zăpezilor din visurile copilăriei” – p. 83 etc. etc.).
După trecerea în revistă a argumentelor pentru merituoasa înscriere a Paravisului în tradiția prestigioaselor volume de elegii, evidențiind ce anume apropie autoarea de poeții elegiaci, ne vom concentra asupra aportului acesteia la îmbogățirea sau nuanțarea fondului ideatic și expresiv al universului tristeților adânci. Originalitatea Monicăi Rohan își are originea în modul său inconfundabil de a-și trăi și transpune durerea în versuri. Mai mult sau mai puțin lucide, mai mult sau mai puțin tăioase, mai mult sau mai puțin duioase, situate în adierea sau în bătaia unui vânt din altă lume, mai cald sau mai rece, versurile sale se conformează până la ultimele detalii unei poeziei adevărate, a cărei autenticitate transpare la mai multe nivele. Mai întâi, în registrul afectiv, apoi în cel al strategiilor discursive, prin care autoarea Paravisului își individualizează discursul liric, asupra căruia acționează cu o inteligență și o suplețe distinctive, modelându-l, colorându-l și imprimându-i o sensibilitate naturală, spontană, în acord cu firea sa.
Sentimentul dominant și propulsor este, așa cum reiese din paragrafele precedente, tristețea care încremenește. Fiorii primi ai acesteia emană din durerea mamei, ce fusese operată cu o săptămână înainte de deces și i-a părăsit pe ai săi cu mare amărăciune, după cum aflăm dintr-o notă infrapaginală (p. 5). Întristarea mamei se răsfrânge, în chip firesc, asupra fiicei – „inima limpede, care curge mai departe” (p. 8). După deznodământul nefericit, aceasta este încă și mai tulburată de amintirea împrejurărilor în care i s-a sfârșit mama, „din greșeală” (p. 12). Durerea eului liric își proiectează un peisaj – ecou, augmentându-se, acoperind o arie între Șieuț și Timiș, în afara oricărei constrângeri, dar traversată în lung și-n lat, în adânc și în înalt, de o suferință exacerbată: „Scrijelitură în scoarța mâinii care scrie/ sângele e amar și îngroșat/ transportă aluviuni de tristețe – / Șieuțul și Timișul refuză împletitura –/ scriu cu două mâini neaflându-mi casa/ două râuri poartă aceleași țipete/ apele cară aceiași înecați –/ răchita scutură frunze indescifrabile/ tăietura amurgului închipuie/ diluvii de cer topit…” (p. 71). Ochii triști văd pretutindeni nenorocire.
Lecția morții ia adeseori forme poetice. Iată și la Monica Rohan un poem ce debutează cu un imperativ hortativ, în intertextualitate cu Memento mori: „Amintește-ți că totul va rămâne în urmă/ oricâtă strădanie vei cheltui/ oricum vei alege/ mereu va rămâne ceva neterminat.// Părului tău vopsit verde ori violet/ nu vor înceta să-i crească șuvițele albe/ și după ce lumina zilei/ nu te va putea dovedi” (p. 73). Ori un avertisment pentru ireversibilitatea durerii de moarte: „Cine va ajunge acolo o singură dată/ – în desișul rănilor lumii –/ împietrit va rămâne/ pe veci” (p. 80).
În privința impactului senzorial al morții mamei, vom observa că senzația indusă fragilei poete este cea de frig. Răceala reverberează asupra tuturor manifestărilor subiectului liric, ce devine victimă, în calitatea ei de persoană proximă, contaminabilă, a unei înfrigurări continue, fizice și psihice: „Cuptor de stâncă/ ard și îngheț/ și frigul mă cuprinde/ cu neslăbită încleștare” (p. 52); v. și poemul intitulat Nu-ți fie frig, posibil mesaj versificat al mamei, din care citez doar strofa mediană: „Nu-ți fie frig/ apropie-ți visul/ dau năvală căluții înaripați!” (p. 18).
Senzația de frig nu se temperează, ci evoluează spiralat, devine tot mai penetrantă și mai devastatoare. Se infiltrează în amintiri, calde altădată, care acum dau numai frisoane. Blândețea rostirii poetice este contrapunctată de răceala care ocupă tot: trup și suflet, înghețându-le. Înghețul este o tortură pe toată axa timpului. O dovedește abundentul lexic din câmpul semantic al schimbării stării de agregare a apei la rece, sau din câmpul semantic al temperaturilor scăzute. Este lexicul cu frecvența cea mai ridicată, utilizat îndeosebi cu sensuri figurate:
gheață: „și cazi în somnul următor – / fior de sticlă/ nisip/ și gheață” (p. 9); „tăișul de gheață al spărgătorului” (p. 13); cad în copca de gheață” (p. 15); „Prin gheață înaintează/ghetuțele sparte” (p. 37); „halatul de gheață al mamei” (p. 64); „din peretele inocent/am desprins ace de gheață” (p. 77); „floarea de gheață a morții” (p. 87);
înghețat: „Un miros rece de haine înghețate” (p. 28); „Poezia se fărâmițează ca un aluat înghețat” (p. 33); „Aluneci pe apele înghețate” (p. 44); „Patinau stelele pe cerul înghețat” (p. 57); „pe apa înghețată/ umbra se retrage” (p. 87);
rece: „Aș alege un bulb de brândușă/ rece indigo/ cerneală a visului/ odihnă…” (p. 22); „Un miros rece de haine înghețate” (p. 28); „Sunt copila cu degete reci în mănușile strâmte” (p. 33);
frig: „și frigul mă cuprinde/ cu neslăbită încleștare” (p. 52); „ace călite în menghina frigului/ perfect ascuțite/ numai bune de scris poezii” (p. 77);
ploaie: „Și a căzut o ploaie de piatră” (p. 26);
a ninge: „A nins nopți în șir. Ani de zile” (p. 28); „Ninge și-i parcă în vis/ foșnirea zăpezii” (p. 48);
zăpadă: „Zăpada tăcută împovărează fiece sunet” (p. 28); „Zăpada-pulbere de vanilie albă se cerne lin./ Lin” (p. 33); „Cresc sub zăpadă/ pașii mici” (p. 33); „Pomada Luminii așterne zăpezi sidefii” (p. 39); „steaua zăpezii – / e / și nu-i/ doare și trece” (p. 52); „Lăcusta de soc/ din zăpadă ochii și-a smuls” (p. 63); „într-o agrafă de zăpadă/ luna se leagănă” – p. 66; „Ca o zăpadă fină/ picură var din tavanul tot mai subțire” (p. 84); „am văzut ochiul de zăpadă curată/ în care se scăldau stoluri de îngeri” (p. 94);
omăt: „ea calcă adânc prin omăt” (p. 14); „ascunsă sub straturi de frunze/ cochilii/ omăt” (p. 60); „Bocancii tatălui bat omătul” (p. 64);
nea: „Un lințoliu de nea pentru puii căzuți din cuib” (p. 62); „s-a topit ochiul de nea/ în pieptul fulgerătoarei vedenii” (p. 94);
ninsoare: „Ninsoarea se cerne lin lin (cum am mai spus)” (p. 34);
a fulgui: „Ușor fulguiește” (p. 33);
zăpezie: „Alb-zăpezie era blana lor imaculată” (p. 41);
răcoare: „Răcoarea dulce a dimineții îi umezea nările” (p. 49);
ger: „La noapte va fi ger strașnic” (p. 57);
geros: „În serile de iarnă geroasă rămâneam/ ultimul suflet pe derdeluș” (p. 57);
ghețuș: „voi avea/ ghețușul perfect” (p. 57);
nămeți: „Dezgrop din nămeții odăii/ manuscrise vechi/ vise uitate” (p. 84);
crivăț: „crivățul seceră trandafiri” etc.
Poemele – țurțur, construcții nominale, sunt reflexia unei lăuntricități înghețate, reprezintă peisaje/ pasteluri… cu fiori bacovieni:
„Rufe întind
între ramuri impure
la iernat
cămăși aburinde
curățate-ndelung
halatul de gheață al mamei
prosoape fierte în dunst
cu iz de dulcețuri
(șpais văruit
cenușă
leșie). […]” (p. 64).
Sub presiunea acestei răceli nemiloase, gama cromatică se reduce drastic, totul precipită în alb. Albul-paloare, albul livid, albul stins, dar și albul-zăpeziu, imaculat, devin, prin corelație, nuanțele unui simbol al morții, un semn de doliu profund, dictat de impulsurile unei poete cu inițiere serioasă în artele vizuale. Albul este, în plan cromatic, echivalentul amuțirii, al împietririi, al lipsei de reacție în fața evidenței morții. Ori, cum spunea Mircea Eliade, poate fi privit ca simbol al tranziției dintr-o etapă la alta a vieții, presupunând că moartea face parte din viață. Un semn al schimbării bruște, șocante, al unui nou început în cariera de scriitor. Multiple deschideri are albul – la care se face referință direct („La fereastră pisica/ zilnic pe acoperiș/ albă și slabă/ înfulecă luna” – p. 17; „… somnul/ cu năframă albă…” – p. 23; „Zăpada-pulbere de vanilie albă se cerne lin./ Lin” – p. 33; „Alb-zăpezie era blana lor imaculată” – p. 41 ) sau indirect („Câlți de lână la izvorul ochiului meu” – p. 16; „Trotuarul se încolăcește în jurul pomilor văruiți” – p. 19; „Pieptarul tău are nasturi de caș” – p. 33; „Cuvintele sunt oase vlăguite” – p. 80; „picură var din tavanul tot mai subțire” – p. 84). În orice caz, el decolorează lumea autoarei, devenită monotonă după plecarea mamei, inclusiv în zona onirică, din care se rețin „trei vulpi albe” (p. 41), „o pasăre albă, în lesă” (p. 54); „un puiandru de struț, cu picioare lungi, pene albe” (p. 54).
În spirit bacovian, figurează în textele analizate și aluzii la elementele unui „decor de doliu funerar”, motivate de „căzătoarele stele” (p. 13). Acestea sunt colorate în galben („Picură luna/ stropi de galbenă ceară” – p. 18) și, mult mai insistent, în negru („Tava-i neagră neagră/ în ceață de foc împachetată” – p. 34; „O. scumpă mamă!/ 14 zile ca focul negru/ au zdrobit plânsul tău încarcerat în bezna singurătății” – p. 37; „cade părul negru/ sub foarfeci/ harșt” – p. 66; „Nu poți vedea rădăcinile sângerând în cenușă/ ele pictează sub scoarță/ așchii negre/ imperii fluide/ zdrențuitele noastre gândiri./ Cine va ajunge acolo o singură dată/ – în desișul rănilor lumii –/ împietrit va rămâne/ pe veci). Așa se prezintă, în puține tușe cromatice, lipsite de strălucire, „Lumea care s-a golit de lumină” (p. 92).
La polul opus se situează duioșia unei iubiri Storghe (cea care îi leagă pe copii de părinți și invers) . Memoria acesteia generează stropul de bucurie legitim într-o tristețe aparent impenetrabilă: „În ziua limpezită de duioșie/ am văzut ochiul de zăpadă curată/ în care se scăldau stoluri de îngeri” (p. 94). Emoționante evocări dau contur figurii mamei, pe care o admirăm în mediul ei existențial, în bucătărie, în grădină, printre pomi și păsări, sau alături de „mamele” familiei, torcând. În prezent, „paravisele”, în care le apare celor din familia nucleară, în special fiicei, îi confirmă portretul schițat în textele precedente, subliniindu-i trăsături precum dragostea pentru copii („Mica ne-a luat pe amândoi în brațe, de după umeri, și a spus ‹copiii mei, voi sunteți copiii mei› și atunci era o stare de mare duioșie, tandrețe și iubire” (p. 53), atașamentul față de păsări („Mama mea, aureolată de tandrețe, alături de pasărea din vis” – p. 54), capacitatea de a interveni salutar la nevoie („Mica, venită în vis, l-a salvat pe el” – p. 75). Imaginile olfactive sunt parcă și mai elocvente pentru tipul tradițional de femeie, pe care Mica îl întruchipează: „deschid dulapul și respir adânc/ parfumul tău curat/ odaia tăiată într-un deal de tămâie” (p. 7); „Rufe întinse la uscat/ prospețimea oprită în palmele mamei” (p. 8).
Paravis este o carte-elogiu/ carte-omagiu, în care mama autoarei este salvată de la uitare. Este, întocmai ca în vis, „purtată pe brațe” (p. 55) de fiica sa puternică, de neînfrânt, realistă și visătoare, flexibilă și inventivă, trasând culoare de comunicare noi – de fond și de formă. Așa se naște paravisul și tot așa se atenuează granițele dintre viață și moarte, dintre proză și poezie. Multe pagini par desprinse dintr-un jurnal. Textele sunt datate, trimit precis la momentul când au fost scrise. Dintre acestea, rețin atenția mai ales paravisele, fiindcă vorbesc despre Mica, dar și pentru că implică o apropiere de proză, o formulă discursivă discret personalizată, ce scoate la iveală poezia din orice scriere a unui poet veritabil:
„VIS CU MICA (în care o revăd cu păsările ei):
În noaptea de 29-30 august am visat-o pe Mica
înconjurată de păsări viu colorate și vesele, cât vrăbiile, cu
penajul strălucitor răspândind sclipiri proaspete. Păsările
zburau împrejurul ei ciripind. Mica era într-o bucătărie
amenajată un pic nefiresc, într-un magazin care prezenta
modele de mobilier pentru bucătării. Era frumoasă,
voioasă și senină. Purta un șorț peste veșminte obișnuite,
părea mulțumită și avea o comunicare plăcută cu
mulțimea de păsări colorate ce se roteau în jurul ei.
Am văzut-o de la distanță, cumva, într-un decor «separat»
de mine, privitorul…

(notat în 31 august 2021, dimineața ora 7 aprox.)” (p. 46)

Am analizat această carte de foarte aproape, din respect pentru rana sufletească nevindecată a autoarei, rană din care s-a ivit o poezie-bornă pentru cei ce, dacă n-au ajuns încă în situația ei, într-acolo se îndreaptă, în lumea noastră pedepsită cu moartea, dar și fiindcă am prețuit enorm fiecare zbor (al „stolului de îngeri”) pornit din condeiul unei poete timișorene cu talent și gust estetic, capabilă să transforme o experiență personală într-o dramă universală.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, ELEGIA PERENNIS/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 martie 2024