MIRELA-IOANA DORCESCU

POETIZAREA UNUI TEXT SAPIENȚIAL CELEBRU: ECCLESIASTUL ÎN STIHUIREA LUI EUGEN DORCESCU (Cf. BIBLICE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021)

„… el ştie
că a iubi pe cineva dintre oameni
înseamnă
a dori să trăieşti tu în locul lui
– spre a-l feri de ororile vieţii –” (Eugen Dorcescu, Poemele Bătrânului, 2)

Carte sapiențială (și poetică) a Bibliei, Ecclesiastul reprezintă un testament cultural monumental, aparținând înțeleptului fiu al lui David (mai mult ca sigur, chiar lui Solomon, recunoscut pentru darul dumnezeiesc al înțelepciunii. De altfel, acesta este considerat autorul câtorva cărți biblice: Pildele sau Proverbele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, 18 Psalmi necanonici). Ecclesiastul (Qoheleth „cel ce se adresează unei adunări de credincioși”), rege al lui Israel, în Ierusalim – centrul unui univers spiritual de uriașă rezonanță –, cercetează cu harul său tâlcurile acestei lumi „zidite” și ale limitatei existențe umane, ajungând la adevăruri ascunse, înfricoșătoare. Orice adevăr este însă mai de folos decât amăgirea, decât iluzia. Cu adevărurile sale, Qoheleth intenționează să ajute individul uman. Să-l convingă să renunțe la vise, la strădanii și fapte superflue, căci tot ceea ce poate trăi „sub soare” este în van. Nimic nu-l face fericit.
Descendentul lui David, rege și poet de imens prestigiu, dezvăluie știința sa aproapelui (căruia îi este inaccesibilă direct). În structura incipientă a Ecclesiastului, acesta preia, pentru scurt timp, rolul unui narator, care precizează cui îi aparțin cugetările ce i-au fost încredințate: „Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim”.
Spre deosebire de Cartea Psalmilor, în care credinciosul I se adresează lui Dumnezeu, vorbind (=strigând) pe verticală, de jos în sus, Ecclesiastul prezintă o comunicare de sus în jos, Qoheleth („Predicatorul”), rege și tată, adresându-se genericului „fiu” – deci, atât contemporanilor, cât și generațiilor viitoare – pentru a-l lumina și feri de comportamente bezmetice, de păcate angoasante, de „orori”, de eșec; într-un cuvânt, de rău. Asta nu înseamnă că Ecclesiastul pierde din vedere transcendența. Dimpotrivă, fiorul acesteia, rarele, dar promiţătoarele căi spre misterul altei lumi au menirea de a întări auditoriul în credință. Epilogul, de pildă, susține că trista senectute, ruina trupului, durerea despărțirii sunt contrabalansate de speranța unui nou început, dacă așa decide unicul Judecător infailibil, Atotputernicul.
Scrisă cu neclintit respect pentru adevăr și pentru rafinamentul discursului livresc, această carte are toate atributele unei capodopere: a învins timpul, mesajele ei sunt la fel de importante, de formative, de impresionante peste milenii, iar meșteșugul artistic, pe alocuri sclipitor, uluiește încă. Multe dintre enunțurile Ecclesiastului au circulat în afara acestei opere și au constituit începutul unor tradiții: filosofice („Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”; „Nimic nu-i nou sub soare” etc.); poetice („vânare de vânt”; „goană după vânt” etc.); paremiologice („Puțină nebunie strică prețul la multă înțelepciune”; „Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea și cel ce dărâmă un zid poate fi mușcat de șarpe” etc.).
Proiectul dorcescian de a stihui cărți din Biblie nu putea face abstracție de o asemenea lucrare. Într-un moment de răscruce al existenței sale, Poetul s-a lăsat pătruns „până în măduvă” de învățătura lui Qoheleth, care poate fi rezumată în sentința: „Nu există fericire pe pământ”. Deci, zbaterea, truda și speranța în vreun câștig, de orice natură, „sub soare”, sunt categoric inutile. Hiperluciditatea Poetului a preluat acest mesaj robust, rațional, argumentat cvasiștiințific. Învățătura Ecclesiastului de a nu lua aparențele drept realitate se pliază pe dezideratul eliminării ignoranței, formulat și de buddhism. Deziderat îmbrățișat de Poet. Un deziderat mai actual ca oricând…
Eugen Dorcescu versifică toate reflecțiile lui Qoheleth, într-un discurs intens creativ, cu adevărat poetic, modern, caracterizat, deopotrivă, prin fidelitate și independență față de textul sursă. Termenii fidelitate și independență nu se exclud aici. Pe de o parte, fidelitatea față de text (în special față de cel din ediția 1994 a Bibliei, varianta de căpătâi, dar nu singura consultată de Eugen Dorcescu în perioada fixării propriului text) depășește imperativul de a nu altera conținuturile enunțului originar și nici ordinea în care sunt expuse. În această privință, Poetul vădește o definitorie disciplină, structurându-și textul în unități paralele cu cele biblice, numerotate exact ca acestea. În plus, stihuitorul își apropriază secvențe arhicunoscute din renumita carte biblică, le transcrie fără a le cita, încorporându-le în propria magmă textuală cu dezinvoltura cu care operează cu propriile construcții. Acest transfer cultural este o trăsătură a modernismului în poezie. O practică uzuală, menită să păstreze vie expresia originară, distribuind-o în cele mai favorabile poziții. Asigurându-i nu doar vizibilitate, ci și întâietatea la care este îndreptățită. Astfel, expresii precum: „deșertăciune”, „sub soare”, „vânare de vânt”, „goană după vânt” etc., reiterate în discursul Poetului, ajung la cunoștința, poate și în vocabularul cititorului de astăzi. Dar, pe de altă parte, dincolo de asemenea manevre, care mențin în circulație expresii pregnante din varianta/variantele biblice, inserțiile propriei creativități sunt, la Eugen Dorcescu, predilecte. Ele ornează, surprind, încântă, transformând enunțarea unui discurs sapiențial în poezie pură. Ceea ce dovedește că, în cazul lui Eugen Dorcescu, după știința mea – relativă – primul stihuitor român al Ecclesiastului, definitivat la München în 1997 și publicat, în același an, la Editura Marineasa din Timișoara, independența Poetului este complementară asumatei fidelități față de textul sacru.
Stihuirea începe în forță, autorul antrenându-și, din primele versuri, multiple competențe – de editor, de cercetător, de lingvist, de poet:
„Așa grăit-a vechiul Qoheleth,
Fiul lui David, regele poet,
El însuși rege în Ierusalim.
Așa grăit-a: Havel havalim!
El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,
În necuprinsa lui înțelepciune:
Deșertăciune-i tot. Deșertăciune!” (I, 1-2).
În acest fragment introductiv, ce seamănă cu o – sau chiar constituie un fel de – Notă a editorului, i se atribuie discursul, ce urmează a fi reprodus, lui Qoheleth. Acesta nu este un nume de persoană. Termenul îl desemnează pe cel ce are autoritatea de a se adresa unei adunări ecclesiale. Din documentare, cercetătorul a obținut și alte informații edificatoare, pe care le-a structurat perfect din punct de vedere lingvistic, pentru a evita orice ambiguitate. De aceea, Qoheleth, cuvânt ebraic, poziționat sub accent, la sfârșit de vers, este o unitate de două ori apozată: mai întâi, prin versul al doilea, pentru a se evidenția faptul că funcția aceasta este îndeplinită de „Fiul lui David”, adică al „regelui poet” (inspirată apozarea printr-un compus ocazional, metaforic); apoi, prin versul al treilea, pentru a se sublinia statutul cu totul special al acestui Qoheleth: el este conducător al poporului lui Israel, rege al Ierusalimului: „El însuși (a se citi: ca și David) rege în Ierusalim”. De la înțeleptul cârmuitor al mărețului Ierusalim, receptorul are așteptări mari. În judecata unui rege „cu necuprinsă înțelepciune” se poate avea toată încrederea, sugerează și Poetul, prin epitetul cu tentă hiperbolică. Captatio benevolentiae este, astfel, asigurată. La început de vers patru, o repetiție adverb-verb dicendi: „Așa grăit-a”, reînnoadă firul epic. Această structură este urmată de o nouă apoziție: Havel havalim! – celebrul motiv cultural vanitas vanitatum, „deșertăciunea deșertăciunilor”, enunțat în ebraică. E clar pentru cărturari. Nu și pentru cititorii de rând.
Ca și în Psalmul 1, v. Preafericit bărbatul înțelept, incipitul prefigurează un discurs argumentativ. De data aceasta, argumentația este de largi dimensiuni, cu numeroase probe imbatabile, persuasive. Desfășurată în douăsprezece capitole. Extrem de consistente semantic. Extrem de expresive. Havel havalim! este teza exprimată exclamativ, menită să trezească omul la realitate. În același scop, Poetul sintetizează, repetă, subliniază, adiționează, încercând să fie cel puțin la fel de convingător precum Qoheleth în versiunea românească a Ecclesiastului. Ce este deșertăciune în viața petrecută în această lume? Totul. Generalizarea pare a fi o condamnare la nefericire. Și totuși… în implicatura ei pragmatică se întrezărește speranța: Dacă totul e deșertăciune aici, pe pământ, înseamnă că fericirea trebuie căutată în altă parte. Unde și cum, vom afla în al XII-lea capitol, în concluzia ce validează teza discursului argumentativ. Acolo, Ecclesiastul le insuflă destinatarilor săi ideea unei salvări metafizice, în viața, în lumea de apoi, prin intervenția lui Dumnezeu. De aceea, în temerea de Dumnezeu stă începutul (și sfârșitul!) înțelepciunii, căci aceasta ne împiedică să ne îndepărtăm prea mult de Lege:
„Iată pe scurt: tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om.
Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).
În versiunea dorcesciană:
„Ci iată care-i ultimul cuvânt
Din tot ce-ai ascultat și auzit:
Pe Dumnezeu să-L temi necontenit
Și să-I păzești poruncile oricând.
Acesta este lucrul cuvenit
Oricărui om de humă pe pământ.
Yah Elohim din veșnicii ascuns e,
Dar are sub privire toate cele,
De la noianul mării, pân’ la stele.
Și judeca-va lucrurile-ascunse –
Pe toate: Fie bune, fie rele”.
Am marcat, prin subliniere, ceea ce demonstrează fidelitatea față de textul de origine, respectiv, prin italice, ceea ce atestă libertatea stihuitorului de a adânci, de a nuanța conținuturile prin figuri generatoare de imagini, care pecetluiesc un stil. Eugen Dorcescu exclude, după izgonirea din Grădina Edenului, posibilitatea vreunei întâlniri a făpturii create, a „omului de humă”, cu Dumnezeu. Așa cum, „din veșnicii ascuns e”, așa va rămâne Yah Elohim, pentru totdeauna, inaccesibil simțurilor umane. Poetul conturează un tablou cosmic, plasând pe orizontală „noianul mării”, iar pe verticală – „stelele”… Dar nimeni nu-și poate reprezenta vederea lui Yah Elohim, care trece dincolo de orice reper, de orice limită. Așa cum nu poate avea reprezentarea Eternului. A Necuprinsului. A Atotputerniciei. Această inserție de patru versuri strecoară, în subsidiar, și o polemică fină cu eul liric arghezian, ce strigă, în deșert: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, căci va primi întotdeauna drept răspuns „tăcerea. Doar tăcerea”. Iată câtă libertate își ia Poetul față de textul versificat. Adaugă idei (v. „Căci nu există aducere-aminte”; „Un chin cumplit, pe care Elohim/Ni-l dă, să ne strivească întru el” etc.) și imagini de incontestabilă originalitate, cu un extraordinar curaj. Am putea spune că stihuitorul nu are rezerve în a continua, fără a contraria însă, creația originară, cu propriile puteri. Cercetează, scoate la iveală mai mult adevăr, îl dăruiește în versuri splendide. Confruntarea variantei/variantelor sursă cu cea versificată de Eugen Dorcescu va ilustra o perpetuă preocupare pentru poetizare, pentru transformarea discursului stihuit în poezie adevărată. Revin la începutul acestuia, pentru a exemplifica, lapidar, modul cum se realizează adaosul de imagini prin figuri proprii limbajului poetic. Parcurgându-le, am fost frapată de abundența și varietatea lor, am avut sentimentul că amplificarea, controlată, a emoției estetice însoțește, și va însoți permanent – la enunțiator, într-o primă fază; la cititor, apoi –, regretul că atâtea minunății ale lumii/vieții/poeziei sunt deșarte. De pildă, pentru a demonstra, și în plan formal, zădărnicia, Eugen Dorcescu redă febrilitatea, ciclicitatea și inutilitatea mișcărilor existențiale, prin figuri retorice (repetiția, enumerația etc.) și semantice (tropi), subsumabile unei tehnici a acumulării de probe:
⦁ repetiții, ce reflectă neastâmpărul lumii, agitația de neînțeles, reluarea superfluă a ciclurilor existențiale: „Trec generații, una câte una,/Și vin, și trec, și trec, și vin întruna”; „Răsare astrul zilei. Și apune./Gonește din genune în genune,/Spre locul unde iar o să apară/A doua zi. Când va apune iară”;
⦁ enumerații, ocurente, mai ales, în structuri ternare – o caracteristică a stilului dorcescian: „Să descifrez ce sunt, ce-au fost să fie/Prostie, cunoștință, nebunie”; „În timp ce inimii îi voi impune/Să bată doar în ritm de-nțelepciune,/Lucidă și atentă, scrutătoare”;
⦁ aliterații, în structuri axate pe repetiție: v. o imagine dinamică, în care soarele este raportat la simbolistica animalelor de forță și viteză (leul, leopardul, taurul, bivolul etc.): „Gonește din genune în genune”. Sonoritățile semnifică în consonanță cu unitățile semantice. Consoana postpalatală g este urmată de fiecare dată de sonanta nazală n (gonește, genune, genune); traiectoria curentului de aer fonator fiind lungă, iar eliminarea acestuia realizându-se prin cavități diferite (cavitatea bucală, în cazul lui g, respectiv cavitatea nazală, în cazul lui n), versul presupune un efort articulator crescut. Se poate face școală pe această imagine!;
⦁ metafore coalescente: „Și vântul. Ghem de vaier și suspine”, în care al doilea termen este separat de primul prin punct interior – marcă a fragmentării și a reconfigurării discursului, prin adaos, după ce unitatea comunicațională s-a încheiat. A se remarca sugestivitatea imaginii, care este și vizuală (prin intermediul comparantului ghem, căci vântul nu se vede), și sonoră, și dinamică, fiind percepută, așadar, concomitent, prin mai multe simțuri; de asemenea: „foșgăitoarea lumilor plămadă”, cu structura SN-SG, în care imaginea este dinamizată de epitetul – avansat, pentru a se insista asupra semnificației lui – foșgăitoarea, derivat adjectival de la verbul a foșgăi, sinonim popular pentru neologicul „a se agita”; v. și „lanțul negurii”, cu aceeași structură (SN-SG), în care abstracta negură se concretizează, devine materialul din care se confecționează „lanțul”, un fel de cătușă la glezna neghiobului: „Iar cel neghiob orbecăie în beznă/Legat cu lanțul negurii de gleznă”;
⦁ comparații ce pun în lumină asemănări de nebănuit, plauzibile, vibrante, încadrate perfect în context („Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi/Vâslesc, ca niște stoluri verzi de fluturi,/La locul lor dintâi, la începuturi”; „Precum un hoit uscat în carapace”) etc. etc.
La care adaugă:
⦁ sacadări discursive (fragmentări prin punct sau prin alt semn de punctuație, în interiorul versului, dar și apoziții, incidențe, intercalări), semne ale neliniștii, ale zbuciumului existențial: „Ieșire nu-i. Nu este nicio cale./Multă-i știința? Multă și durerea./Aceasta ți-e averea. Și puterea”; „O soață mi-am adus. Și țiitoare./Am fost măreț. Pe toți i-am întrecut./Pe toți care tronat-au în trecut”;
⦁ utilizarea unor neologisme expresive în poziții cheie, ca semn al actualizării expresiei înțelesurilor vechi: „În van te lamentezi și te nedúmeri./ […] Și-am înțeles c-atare gânduri sunt/Tot vanități. Și goană după vânt”;
⦁ utilizarea infinitivului, în structuri în care este concurent cu conjunctivul, după modelul sintaxei biblice („Și-am vrut cu de-amănuntul a pricepe/Înțelepciunea când și unde-ncepe”; „Voiam să știu, simțeam că mă răpune/Imbodul dureros de-a înțelege”);
⦁ reformulări ce răspândesc fiori, dar seduc, îndeplinindu-și funcția de elemente discursive autopropulsoare: „Deșertăciune-i tot. Deșertăciune!”; „…Și iată, toate sunt/Deșertăciuni. Și goană după vânt”; „Dar vai: Și-acestea-s tot deșertăciune!”; „Deșertăciune-i truda. Și vânare/De vânt. Și fără niciun rost sub soare”; „Deșertăciune-i tot ce viețuim” etc. etc.
Un lector neavizat nu va sesiza amploarea arsenalului stilistic de pe parcursul întregului text stihuit, dar va aprecia fluența și frumusețea versurilor astfel alcătuite, sobrietatea și eleganța rostirii, bucurându-se de efectele perlocuționare ale trudei creatoare.
Precum debutul variantei dorcesciene a Ecclesiastului, finalul îți taie respirația. Perspectiva metafizică înseamnă un nou început, salutar, pentru cel bun. Care trebuie să respecte două condiții: să se teamă de Dumnezeu; și să-I „păzească poruncile”. Pare puțin, pare ușor. Dar este, într-adevăr, așa? Dumnezeu e Adevărul, e Judecătorul drept și implacabil. Să deducem că șansa la fericire o au doar câțiva dintre noi? E cutremurător. Gândul mă duce la acei THE HAPPY FEW… care-l preocupă atât de mult pe Eugen Dorcescu. Care l-au preocupat atât de mult pe Shakespeare… Se pune întrebarea legitimă: Și pentru ceilalți?… Deșertăciunea. Nimicnicia. Bezna (pentru a răspunde într-o structură ternară, precum Eugen Dorcescu – a se vedea refrenul „Adâncul. Nimicirea. Abaddon” din volumul intitulat Abaddon, 1995).
Ecclesiastul este un act cultural, reverberant în timp și spațiu. Săvârșit din datorie, dar și din dragoste. În spiritul sfintelor porunci. Pe care Qoheleth le venerează. Chiar și atunci când îndeamnă tinerii la veselie, desfătare și pace sufletească, Ecclesiastul le atrage atenția să respecte Legea, căci va urma judecata lui Dumnezeu:
„Bucură-te, omule, cât ești tânăr și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale și mergi în căile inimii tale și după ce-ți arată ochii tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul XI, 9).
Stihuirea lui Eugen Dorcescu mizează, ca întotdeauna, pe reliefuri suplimentare, pe care le obține prin: adresarea directă (v. vocativul „Tu, tinere”); juxtapunerea de enunțuri hortative, cu verbe-predicat la imperativ sau la conjunctiv („te bucură”, „să te-nfrupți”, „ascultă!”); formularea de urări, extensiv, prin adaos de epitete („… Adâncă/Să-ți fie desfătarea!/Și bogată!”) sau intensiv, prin elipsă („Pașnicsomnul!”); armonizarea, rimică, a unui cuvânt din fondul vechi cu un neologism („săturate”/„revelate”); utilizarea unei locuțiuni verbale de tip directiv, care atrage atenția asupra unei sentințe („Dar ține minte:”); enunțarea axiomatică a certitudinii, a inevitabilului, într-o propoziție cu verbul predicat la indicativ viitor („Pentru toate Domnul/Te va chema-ntr-o zi la judecată”) etc. Toate acestea înviorează textul poetic dorcescian, îi potențează vitalitatea, îl fac transmisibil astăzi:
„Tu, tinere, te bucură, cât încă
E vreme. Să te-nfrupți pe săturate
Din cele-ngăduite, revelate.
Ascultă-ndemnul inimii! Adâncă
Să-ți fie desfătarea! Și bogată!
Să-ți fie veghea clară! Pașnic somnul!
Dar ține minte: Pentru toate Domnul
Te va chema-ntr-o zi la judecată!” (Ecclesiastul XI, 9)
Nu pot să nu-mi amintesc ce-mi mărturisea Poetul, în legătură cu Ecclesiastul, cu șase ani în urmă:
„Convingerea mai veche că «toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt» a dat sufletului, şi minţii, şi duhului meu o energie uriaşă. Ecclesiastul, spre exemplu, împotriva a ceea ce se afirmă în mod curent, şi dincolo de tragismul său incontestabil («toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt»), nu este un text pesimist, deoarece el proclamă doar deşertăciunea lumii terestre, nu şi absurditatea ei. În plus, Ecclesiastul respinge ideea că nu ar exista salvare pentru spirit”.
Poate că în uriașa energie răspândită de Ecclesiastulconstă vibrația acestei cărți. Și a textului versificat, cu atâta măiestrie, de Eugen Dorcescu. Stihuirea Ecclesiastului este la fel de bine-venită precum cea a Psalmilor sau a Pildelor. Nu doar pentru a „salva”, în context poetic, printr-un limbaj mai apropiat de cel actual, mesaje de mare profunzime, adevăruri eterne, foarte necesare tuturor generațiilor. Nu doar pentru a face Sfânta Carte cunoscută unui public modern, interesat, bunăoară, de continuitate în cultură, de literaritatea Bibliei, de metatextualitate poetică etc. Ci și, de ce nu?, pentru a duce mai departe tradiția unei poetici de nișă: valorificarea în artă, implicit în poezie, a cărților biblice. Religiozitatea nu este nici o condiție, nici o consecință a implicării lui Eugen Dorcescu în versificarea cărților sapiențiale și poetice ale Bibliei. Prin stihuire, el săvârșește, dincolo de slujire, un act de cultură. Un act de creație. Rămânând un Poet liber. De vocație. Creativ. În capitolul Impresie și expresie, din eseul Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (v. Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie),treceam în revistă strategii textuale, figuri, imagini, simboluri, structuri sintactice, prozodice etc., care, împreună, au generat amprenta creativității dorcesciene. Fără excepție, le-am regăsit în stihuirea solemnă, clară, detașată, plină de talent, în cea mai firească și mai frumos curgătoare limbă română, a Ecclesiastului. Altfel spus, amprenta lui Eugen Dorcescu este aceeași în stihuiri și în opera originală. Drept aceea, sunt îndreptățită să considercă Ecclesiastul în versuri, în particular, și Biblicele, în general, fac parte din excepționala operă poetică dorcesciană.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, POETIZAREA UNUI TEXT SAPIENȚIAL CELEBRU: ECCLESIASTUL ÎN STIHUIREA LUI EUGEN DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 decembrie 2021