MIRELA-IOANA DORCESCU: POETUL „SUB CERUL GENEZEI”

Sub cerul Genezei (Editura Mirton, Timișoara, 2017) este mai mult decât o antologie tematică, mistico-religioasă. Acest florilegiu reflectă crezul poetic al lui Eugen Dorcescu, pe care și-l declară în volumul al doilea, intitulat Adam, al Jurnalului său, după o semnificativă experiență în poetică și în poezie. Iată cât de limpede, decis, „stentorian” poate fi enunțat un manifest artistic. Ca într-un testament ce trebuie ferit de orice ambiguitate:

„… un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-L poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă” (Luni, 3 ianuarie 2000).

Această perspectivă se subîntinde, în toată complexitatea sa, unei poezii a ființei din fața Ființei, pe care ne-a oferit-o, centripetal, Eugen Dorcescu, de la primele sale volume până la poemele cele mai recente, încă nepublicate. Simbolul ființei este Adam, omul primordial. Cel cu care Poetul se identifică, din convingerea că nimic fundamental nu s-a schimbat de la Geneză încoace. Simbolul Ființei, al Existenței înseși, este Dumnezeu („Eu sunt Cel ce sunt” – Ieșirea 3, 14). La acest nivel de interes și de exigență se situează dorcescianul „gând greu”, pătrunzător, metafizic. Care descoperă simplul, singurul, cutremurătorul adevăr: „În lume, deci, suntem doar eu şi El” (Adam). El îl are ca referent pe Dumnezeu, atât ca pronume, cât și ca nume (provenind din ebraică. La fel ca El Shaddai, Yah Elohim, nume des întâlnite în opera dorcesciană). Cei doi poli, aflați în permanentă interacțiune, circumscriu o meditație amplă asupra abisalității, din care își extrage misterul și semnificațiile întreaga creație a lui Eugen Dorcescu: „Așa-I vorbeam: Abis lângă abis” (Prolog). Pe de o parte, această construcție lirică spirituală, evidențiată în armătura ei de actuala antologie, construcție propulsată de aspirația accesării acelui, atât de căutat de artiști, dincolo de („Iar dincolo de toate – ce abis!” – Spitalul), are meritul și tăria dezvoltării unei tradiții a transcendenței în poezia românească (prin întoarcerea la momentul dintâi al Creației, chiar până în neantul „pre-cuvântului”, prin atracția față de promisiunile religiilor orientale, prin vocația psalmică etc.), iar, pe de alta, prezintă și note de modernitate distinctivă, care se întâlnesc în structuri ale expresivității occidentale (v., de pildă, sfidarea logicii și utilizarea paradoxului pentru a exprima adevărul de dincolo de cele cunoscute și/sau verificabile: „Se întoarce/la acel întuneric profund,/absolut,/la acel întuneric perfect,/care-i însăşi lumina” – Aici punem punct).  În acest sens, Andrés Sánchez Robayna observa cu temei și acuitate:

„Marea tradiție a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi […] se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, și se leagă cu unele dintre marile preocupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul și lumea celei mai vii poezii europene a modernității”[1].

Sub cerul Genezei reunește poeziile de factură spirituală, scrise în peste patru decenii de către un poet timișorean despre care se știe că este și un lector avid de cărți sacre. Eugen Dorcescu este un creștin nedezmințit („Eu sunt poet creștin”, afirmă în Jurnal). De multă vreme, a „pus jos condeiul laic” (Epilog). În sfera spiritualității însă, nu acceptă restricții de ordin religios, nu își refuză idealuri sau credințe străine creștinismului, precum Nirvana ori avatarii. Dar, cu toate că,  din nevoia organică de tatonare a transcendentului, pe orice cale, asociază religii, pentru a înainta în demersul său temerar, Poetul rămâne un slujitor onest, un oștean de elită al lui Hristos, „frumos și pur”, dedicat Domnului Dumnezeu până la sacrificiu:

„Așa se pierde el spre Împăratul,

Pe care-o viață-ntreagă L-a slujit:

Frumos și pur. Și mult prea fericit.

O rană-i taie inima de-a latul” (Ioanitul).

Propensiunea sa metafizică nu exclude, dar nici nu implică o apartenență sau aderență cultică. Este dincolo de orice înregimentare. Respectă o singură condiție: iubirea de Dumnezeu. Pentru Poet, „totu-i peste” (În clopot de-ntuneric…), adică dincolo de mulțimea aparențelor, a conveniențelor, a legilor omenești, adică dincolo de iluzia (Maya), la care, în mod obișnuit, ne referim ca la o indiscutabilă realitate. Poetica sa este cea a „non-imanenței”[2]. Concepută pentru un alt univers („Împărăția mea nu e din lumea aceasta…”, afirmă Eugen Dorcescu, adeseori, în Jurnal, în dialog intertextual cu Iisus Însuși), pentru universul de dincolo de orice limită materială, absolut spiritual, seducător, misterios și frustrant, prin aceea că se lasă, doar la răstimpuri, întrezărit:

„O clipă a durat. Sau nici atât.

S-a revelat o clipă Cel Ascuns.

Dar, cât a fost, a fost îndeajuns

Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.

Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer

În care urbea-ntreagă se topea.

Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.

Şi-aştept să vină iar de nicăieri” (Pe alee-n fața mea…).

Aceste adieri ale duhului, epifanii sau chiar teofanii, experimentate (după cum o dovedește Jurnalul) și inspirat relatate artistic (v. Pe alee-n fața mea…; Prolog; Sub cerul Genezei 1 etc.), amintind de „susurul divin, infinit,/revelat lui Ilie./[…] susurul în care/cele ascunse se-ascund/şi cele revelate/îşi au rădăcina” (Aici punem punct), constituie un factor de individuație, îndepărtând Poetul de spațiul literaturii române și apropiindu-l, mai curând, de misticii occidentali. Ce exprimă Prologul, izvorât din pură trăire mistică, în deplinătatea bunei credințe, fără nicio urmă de îndoială în privința autenticității evenimentului la care se referă? Un control superior al emotivității. Păstrarea lucidității în transă. Puterea de a mărturisi și capacitatea de a tălmăci totul pe înțelesul terțului absent:

„N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar, de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…”

O tensiune lirică explozivă în proximitatea lui Dumnezeu – v. etapa devastatoare a comunicării prin iradiere, a pătrunderii Ființei în intimitatea, în lăuntricitatea ființei:

„E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând,

În fiecare șoaptă și impuls,

În fiecare zbatere de puls”.

O tăcere unică, efect al vidului de cuvinte. Care înseamnă ieșirea din contingent. Din gălăgia nocivă. Din frământările superflue. Din condiția de om:

„Tăcerea s-a umplut de sens și țel.

Tăcerea era drumul către El”.

O comunicare abisală, revelatorie. De un asemenea limbaj, nepervertit de niciun semn, de nicio convenție, e nevoie pentru ca insul uman să acceadă la Dumnezeul său. Cât e trăire mistică și cât e meditație în preliminariile poemului ce tratează cel mai direct și cel mai transparent relația om – Divinitate? Este irelevant. Avem o soluție lirică pentru o artă poetică de rară cutezanță, de  anvergură metafizică, „al cărei centru sau axă este ființa în fața eternității”[3] (Câți s-ar încumeta să își asume un program atât de pretențios?). O mișcare decisivă, esențialmente lirică (amintind doar de zborul cosmic al Luceafărului, care are însă alte motivații decât setea de puritate și de libertate ce îl animă pe Eugen Dorcescu), justificând și titlul volumului. O manevră surprinzătoare de eliberare de timp, spațiu, limitări de orice fel. Rezultatul: situarea axiologică sub cerul Genezei, prima creație a lui Dumnezeu. Din ziua întâi. În pacea de la început. De când „Dumnezeu a creat cerurile și pământul” (Geneza 1, 1).

Domnul a creat cerul/cerurile pentru Sine. Omul, făurit ulterior, din țărână, după „chipul și asemănarea” Sa, avea să fie locuitor al pământului. Dar ubicuitatea, atotputernicia, dragostea divină pentru „făptură” vor întreține o perpetuă, sinuoasă, (in)descifrabilă, vitală relație cu ființa umană, în care El a sădit duh.

Celor aleși, li Se dezvăluie, „când și când”, insinuant sau concret, cu mesaje mai mult sau mai puțin clare, dar întotdeauna pătrunzătoare. Teofania lirică are ca premisă, la Eugen Dorcescu, curăția, inocența, acea puritate a „ne-nceputului”, răsplătită printr-o revărsare de bine – întocmai precum sub cerul Genezei:

„Nu e nimic mai

minunat,

mai sublim,

în lumea creată de

Yah Elohim,

nu e nimic și

nici nu a fost

vreodată

ceva mai frumos

decât fânul uitat

din Poiana

uitată.

Fânul, greu de

rouă, de

flori,

traversat de raze și

de triluri, în

zori,

fânul

răsfirat de

zefirul hai-hui,

fânul pur, ne-nceput (s.n. – M.-I.D.),

pe al cărui covor

mi s-a părut

a zări,

când și când,

urma Lui” (Sub cerul Genezei 1).

Sau:

„Totul e pur, ne-nceput (s.n. – M.-I.D.),

în grădinile Domnului.

Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul,

mica glorie, pana.

Stau în zori, plin de rouă, pe prag.

Şi privesc: Domnul străbate Poiana” (Casa mea-i o insulă pustie…).

Pentru ființa creată și iubită, Domnul are un plan. Pentru ea, îi încredințează lui Moise Legea. Pentru ea, Îl trimite pe pământ pe Fiul Său, El Însuși Dumnezeu. Biblia vorbește de istoria relației dintre Dumnezeu și om în simboluri perene. Sfânta Scriptură este Cartea adevărului. Infailibilă. Atotcuprinzătoare. Eugen Dorcescu, stihuitorul Psalmilor, al Ecclesiastului și al Pildelor, are drept carte de căpătâi Biblia și, în conformitate cu aceasta, trăiește și se manifestă ca poeta doctus. Simbolurile biblice se recunosc în opera lui poetică, ingenios valorificate, în contexte actuale:

• simbolul mâniei: „În zori, orașu-nzăpezit îmi pare/Obrazul Miriamei în deșert:/Brusc năpădit de lepră și inert” (Obrazul Miriamei…), „Aici, unde sufletul contemplă/cu spaimă tavanul de fulgere” (Degetul lui Dumnezeu…);
• simbolul osândirii: „în calvarul știut:/un om și o cruce” (Vine seara…);
• simbolul salvării, al răscumpărării păcatelor prin jertfa hristică: „Purtând în orice țipăt câte-un cui./Dar mângâiate blând de mâna Lui” (Spitalul);
• simbolul adevărului: „… lumina/de dincolo încă, neapropiată” (Hallelu Yah 5);
• simbolul credinței: „Lacrima chiar, căzută pe piatră,/are formă de cruce” (Hallelu Yah 6);
• simbolul Divinității: „Lumina –/substanță/a eternității” (Sub cerul Genezei 2) etc. etc.

Nimic, nici măcar moartea, nu poate zădărnici această relație metafizică: legătura miraculoasă cu Tatăl din ceruri, neidealizată, cutremurătoare prin abisalitate și permanență („Urci treptele celestului mormânt/Și Domnu-nchide ușa după tine” – Asculți în noapte...).

Eul liric are certitudinea sălășluirii în „palma de argint” a Dumnezeului treimic, care niciodată nu îl va părăsi. În această cheie trebuie citit seninul Psalm de slavă înălțat de Poet Domnului său:

„Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină și soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

lăudat pentru luna și stelele ce

clipesc primăvara în Râu și-n fântâne.

Lăudat pentru bucata de pâine

și pentru paharul de apă, date mie azi,

date ieri, date mâine.

Lăudat că ești Duh. Că-mi vorbești

fie-n vis, fie-n suferință, fie-n gând.

Fiindcă ești.

Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru

frunze și flori.

Lăudat că-n final

mă omori…”

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, POETUL „SUB CERUL GENEZEI”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 septembrie 2020