MONICA  M.  CONDAN: – TRILOGIA OPTIMISTĂ –  ELEGIILE DE LA CARANI,  PRIMĂVARA ELEGIEI,  CELESTA

Motto: Măreţia este cel mai înalt grad al frumuseţii şi măreţ poate fi numai ceea ce are unitate şi armonie. (Ioan Slavici)

În bibliotecă am câteva cărţi dragi, de mare însemnătate personală şi nu numai, adevărate comori, care mă cheamă din când în când să le redeschid, ca să mă învăluie cu lumina lor. Trei dintre ele, deşi fiecare are statut autonom, impecabil scrise şi având în palmares nenumărate comentarii apreciative, sunt în deplină armonie una cu cealaltă, încât ar putea constitui chiar o trilogie unică, prin subtila lor legătură vibraţională. Mereu împreună, ca un tot unitar, armonios şi măreţ.

Impulsul declanşator este dat de bijuteria lirică Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017, în care poetul Eugen Dorcescu captează în versuri de o frumuseţe copleşitoare o atmosferă de străluminare divină, exterioară şi interioară totodată. O carte a bucuriei, a renaşterii, a iubirii spiritualizate, a ieşirii din tragismul sfâşierii sinelui, a certitudinii că toate I se datorează lui Dumnezeu, pe care autorul Îl numeşte Domnul („Că ne vom revedea, că Domnu-i bun” – p. 8), El Shaddai („Tu, El Shaddai şi amintirea ei” – p.16), Cel Veşnic („legat de Cel Veşnic” – p. 19), Cel Sfânt („Şi, peste tot,/vegherea/Celui Sfânt” – p. 31), Împăratul („Aşa se pierde el, spre Împăratul” – p. 41). Poemele dorcesciene sunt întâlniri, evenimente, respiraţii ale timpului trăit într-un spaţiu mirific, ce declanşează în conştiinţa cititorilor săi simţiri nebănuite, ajutându-i să descopere spaţiul, timpul, suflul şi gândul în discontinuitatea şi continuitatea lor, trăind virajele timpului mental, altfel viaţa ar fi doar un drum între două puncte bine ştiute. Poetul este continuu poet, precum aerul este continuu aer, chiar dacă sunt precipitaţii, ceaţă, furtuni. El simte nevoia stringentă de a da glas, de a ilumina, a depăşi, a reinventa totul. Poezia dorcesciană se identifică cu renaşterea omului, dobândind astfel rezonanţă universală.

Acum acest miracol coincide, întâmplător sau nu, cu renaşterea naturii, a culorilor vieţii, a bucuriei. Totul induce o stare de spirit euforică eului poetic, în consonanţă cu  explozia de lumină a primăverii şi mai ales cu apariţia graţioasă a iubitei, ce pare ireală, cu o „aură spirituală” şi „ochi luminători”, astfel că tenebrele sfâşietoare ale trecutului se risipesc:

„Lumea începe, se

reîncepe,

da, reînvie,

vai, ce miracol!,

lângă rustica poartă, lângă

chioşc, lângă scară,

lumea începe, se reîncepe,

în abisul din suflet,

în chiar marea amară

unde Moartea şezu.

Şi iată,

dinspre spânz şi zambile,

pe-o cărare solară,

auriu-azurie,

pe cărarea de la Moarte la

Viaţă,

vii tu” (p. 18).

Metaforele în cascadă, desăvârşirea artistică, bogăţia de semnificaţii metafizice ale elementelor poetice, cultivarea esteticii sublimului cer în mod imperios o reluare a lecturii. Cuvintele simple, care curg lin, sunt încărcate de conotaţii şi vibrează de sensibilitate şi armonie, încât cititorul este captivat pe nesimţite. În sufletul lui se prelungesc şi se dezvoltă emoţiile produse de poeme prin sentimente retrăite şi încetul cu încetul se creează o unitate nedefinită în care se întâlnesc poetul, textul şi cititorul.

Poetul emite posibile indicii pentru a nu se greşi cărarea spre înţelegerea mesajului poetic şi unul dintre ele considerăm că ar fi jocul simbolisticii culorilor, cu atât mai mult cu cât majoritatea poemelor sunt adevărate tablouri pictate parcă de un penel măiestru. Întâi este negrul:

„Absentă, dar mai vie ca oricând,

Cu ochii tăi de neagră catifea,

Mai vie, mai prezentă, mai a mea,

Decât mi-ai fost cândva, în trup şi-n gând,

Mai duh, mai vis decât ai fost cândva,

Acceptă-mă, nemernicul ce sunt!

Tu, moarta mea! Tu, neuitata mea!” (p. 7)

Poetul se afundă în absenţă, în prezenţă, ca într-o singură şi aceeaşi minune, nedezarmând în faţa suferinţei. De aceea negrul nu reprezintă aici deznădejdea, tristeţea, ci frumoşii ochi ai soţiei pierdute. În acelaşi timp, aminteşte şi de „neagra moarte, de tăcerea ei” (p. 11), negrul fiind centrul ascuns, invizibil, dar şi simbolul dăinuirii veşnice. Urmează griul, simbol al tristeţii, al apăsării: „Priveam printre crenele, câmpul gri” (p. 13), atmosfera fiind tulburată de „cerul mohorât,/al cruntei înnoptări medievale”, care s-a răsfrânt ca o umbră asupra pământului. Culoarea gri estompează contururile, nefiind clar definit traseul cel mai bun de urmat. Jocul de însemne colorate continuă hotărât cu albastrul: „În sufletu-mi de-azur” (p. 16), iar „Drumul/descrie/albastre spirale/în câmpul cu/flori” (p. 17), între care se distinge divina miozotis, ca o „chemare“ (p. 38), exprimând încredere, loialitate, îndemn la linişte şi meditaţie. Primăvara se anunţă cu „verzi şi palizi fiori“ (p.17), prin:

„Copacii din jur, abia

înverziţi, ca şi norii,

destrămaţi,

inegali,

ireali…” (p.19)

Imaginile sunt văzute prin „ochii abisali” ai iubitei, astfel că pulsaţia de viaţă şi speranţă a verdelui este dublu accentuată cu acest procedeu stilistic. Rozul, culoare afectivă, simbol al iubirii în tăcere, defineşte iubita – „abisal juvaier” (p. 19):

„printre flori,

printre nori,

cobori,

alergând,

cu gura ta roză

de dor fremetând” (p. 27).

La fel şi culoarea vişiniu, o culoare regală, elegantă, ce exprimă grandoare creativă, atitudine generoasă. Iubita este pentru poet:

„un lujer de

spânz

vişiniu,

din a cărui corolă

eu,

călător într-un mistic

pustiu,

beau rouă în

zori,

beau, în amurg,

însetat,

desfătat,

străveche ambrozie,

vin auriu” (p. 32-33).

Alături de simbolistica culorii, iubita, „lujer de spânz“, are puteri tămăduitoare, chiar magice, reverberând lumina reînvierii:

„Ce taină! Ce miracol! Ce chemare!

E, oare, un mesaj din Paradis?” (p. 38)

Mai ales că înaintează „pe-o cărare solară,/auriu-azurie” (p. 18). Auriul este culoarea perfecţiunii spirituale, a sfinţeniei, este o culoare puternică, o culoare solară, a căldurii, a pasiunii. Cititorul este condus spre înalt, lumea cerească unindu-se cu cea telurică, fără a fi nevoie de cuvinte pentru a înţelege „esenţa esenţelor”. Şi, în sfârşit, nu putea lipsi dintre „astralele culori” accentul feminin – argintiul: „amiază de-argint” (p. 25), „solzi de-argint” (p. 36):

„Ziua

se retrage, lin,

ca o gazelă

de-argint,

în amurg” (p. 39).

Argintiul este simbol al purităţii sub orice formă, puritatea unui cristal, scânteierea unui diamant, puritatea apei sau reflexiile dintr-o oglindă; argintul este asociat noţiunilor de intuiţie, contemplare, linişte, feminitate, nobleţe. Lumina reflectată de lucirea aurie a Soarelui se împleteşte cu misterul argintat al Lunii. În istoria spirituală aurul evocă iubirea, măreţia lui Dumnezeu, iar argintul, înţelepciunea şi tainele divine. De fapt, toate culorile conduc spre „abisalul juvaier“, ce străluceşte când delicat, când  intens, în stihurile elegiilor, fiind permanent prezent. Pentru că întregul volum este o epistolă de dragoste destinată fiinţei iubite, ce inundă sufletul poetului. Acesta se reflectă în materia lirică, îi limpezeşte sensurile şi semnificaţiile fără a-i răpi emoţia, inefabilul. Poetul s-a angajat în explorarea propriei lumi, a celei lăuntrice şi a celei exterioare, înscriind în versuri de o dezarmantă sinceritate toată respiraţia sa afectiv-meditativă, în spiritul moralei biblice. Datorită profundei sale credinţe, Poetul a fost răsplătit printr-o reîntoarcere la bucuria vieţii, oferindu-i-se o nouă şansă de a-L slăvi pe Creator. Acest volum de poeme este o carte profund creştină, o carte a vieţii şi învierii, a vieţii de dincolo de viaţă, constituind în acelaşi timp o dovadă de netăgăduit a existenţei lui Dumnezeu, a iubirii Sale răsfrânte asupra Poetului, asupra oamenilor.

Poemul care încheie minunat Elegiile de la Carani este Ioanitul, o adevărată capodoperă, analizată cu argumente de netăgăduit de Mirela-Ioana Dorcescu în lucrarea sa Hermeneia (p. 55), apărută în anul 2019. În interpretarea Poetului, un orator desăvârşit, cu adevărat înnăscut, asistenţa este de fiecare dată electrizată la recitarea acestui poem; bătrânul Cavaler „frumos şi pur” îşi face apariţia realmente din „vidul greu dintre pământ şi cer”, dăruindu-şi cu bucurie ultima suflare Celui pe care L-a slujit toată viaţa, lui Dumnezeu Împăratul. Recitarea transmite o puternică emoţie, dovada acurateţei, ritmului şi melodiei interioare a acestei creaţii memorabile, cu reflexe clare înspre simbolismul european. În plus, impune un echilibru perfect volumului, atât ideatic, cât şi stilistic.

*

Oricât s-ar încerca, o analiză atât de percutantă, de atotcuprinzătoare a Elegiilor de la Carani precum cea realizată de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu în cartea Primăvara elegiei, Editura Mirton, Timişoara, 2017, este greu de egalat. Această magistrală lucrare hermeneutică sporeşte lumina lor, putând fi considerată o a doua parte a trilogiei sui-generis. Este o carte document, un real şi binevenit ghid, care pune în lumină frumuseţea scânteietoare a tuturor valenţelor stihurilor dorcesciene, încadrându-le în marea literatură. Este o carte complexă, de sine stătătoare, care însă există datorită Elegiilor de la Carani, fiind deci legată de aceasta. În urma cercetării aprofundate a textului, a fost determinată precis valoarea incontestabilă a lucrării prin comentarii dintre cele mai onorante.

Am ales trei exemple prin care vom putea să reliefăm munca titanică, originală, mustind de bucurie a Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, îndeosebi reuşita în demersul său argumentativ, corect şi persuasiv.

„Cu Primăvara elegiei, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu rotunjeşte demersul său exegetic în tainele poeziei lui Eugen Dorcescu, diversificându-şi modalităţile de investigaţie hermeneutică, pentru care traversează cu abilitate paradigmele subtextualului şi metatextualului, fără a ocoli ab initio nici mijloacele holist-deconstructive, nici abordările textualiste, structuraliste, nici sintezele hermeneutice, optând uneori pentru registrul uşor didacticist-universitar în demontarea arhitecturii textuale şi în interpretarea riguros atentă a ei”, afirmă  Iulian Chivu în cronica sa Text şi textualitate în orizont holistic-hermeneut, apărută în revista „Naţiunea”, în 12 septembrie 2017.

Livius Petru Bercea – în textul de pe coperta a IV-a a cărţii subliniază: „Între comentariile pe care le-a prilejuit criticii opera poetică a lui Eugen Dorcescu, cartea doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu întruneşte deplin calităţile necesare pentru a fi considerată o exegeză în adevăratul sens al cuvântului. Cercetătorul filolog s-a aplecat competent, răbdător şi minuţios, atât asupra integralei poetice a lui Eugen Dorcescu, dar şi asupra recentului volum, Elegiile de la Carani, evidenţindu-le noutatea, profunzimea şi polifonia de semnificaţii simbolice; comentariul are calitatea de a fi atât de strâns legat de text, încât uneori îl integrează până la contopire, dovedind nu numai o cunoaştere perfectă a sa, ci şi o rezonanţă specială la multitudinea de sugestii pe care le poate transmite această operă. Formaţia de semiotician a autoarei îşi spune din plin cuvântul, fapt vizibil mai ales în încercarea dublă: o dată de sistematizare a multiplelor trimiteri filosofico-gnostice ale poeziei lui Eugen Dorcescu şi apoi, de epuizare a paradigmei semantice a întregului”.

Anişoara-Violeta Cîra în cartea Realismul simbolic, eseistica şi proza Mirelei-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timişoara, 2018, consideră că: „Analiza aprofundată a Elegiilor de la Carani ocazionează numeroase incursiuni, întotdeauna  motivate, în complexa operă a maestrului Dorcescu, pentru a scoate în relief elementele de continuitate, dar şi recentele aspecte inovatoare, care opun acest volum tuturor elegiilor scrise anterior de Poet. Dintre toate eseurile hermeneutice ale Mirelei Ioana Borchin Dorcescu, Primăvara elegiei poartă, începând din titlu, şi amprenta prozatoarei, care, pe alocuri, hibridizează genurile, în direcţia eseului… romanesc”.

Considerăm Primăvara elegiei, în ansamblu, drept o scrisoare de dragoste, un răspuns la epistola Poetului. Aceiaşi actanţi, momente succesive, diferite din existenţa lor şi, chiar dacă autorul este altul, cărţile sunt atât de strâns legate, încât, riscând a repeta citatul, „comentariul integrează textul până la contopire”. Afirmaţia este întărită de remarca poetesei Maria, din romanul Celesta: … „din punct de vedere literar, voi doi formaţi un tot indestructibil“ (p. 124).

*

Şi iată că tocmai am numit cea de-a treia parte a trilogiei sui-generis, şi anume  romanul scriitoarei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu Celesta, Editura Mirton, Timişoara, 2018, cel mai frumos roman de dragoste al acestui început de mileniu, iubirea dintre Teodoru şi Arina fiind cu adevărat celestă, binecuvântată. Un element de paratext, epigraful, ne indică de la început legătura cu Elegiile de la Carani : „Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,/O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa” (Eugen Dorcescu, Triada). Personajele principale sunt foarte apropiate de scriitoare. Scrisă la persoana I, cartea are valenţe de roman autobiografic, memorialistic, psihologic. Autoarea se identifică cu naratoarea şi cu personajul principal Arina. Ca urmare, scriitoarea are libertatea de a merge dincolo de evenimentele experienţei sale şi de a-și explora astfel virtualităţile eului. Subtilităţile de introspecţie sunt mai uşor şi mai clar permise într-un roman scris la persoana I. Lumea este văzută de o singură conştiinţă în acelaşi timp şi nu dintr-o multitudine de perspective. Este o viziune a unui singur subiect, care poate chiar să reinventeze realitatea graţie scriiturii sale. De fapt, o transfigurează, în limita în care literatura se inspiră din realitate şi poate să se confunde cu aceasta. Romanul este scris cu o sinceritate dezarmantă, planul sufletesc profund, precum şi apropierea încetul cu încetul de cel pe care eroina îl iubeşte, dezvoltarea relaţiei dintre protagonişti se desfăşoară ca pe o scenă deschisă. Şi cu această abordare sunt în general amândoi de acord, deşi Teodoru o dojeneşte uneori pe Arina: „Am zis că tu pari a nu avea noţiunea intimităţii. A incomunicabilităţii acestei intimităţi. Ai asistat la un moment de mare intimitate a creaţiei. Aşa ceva nu se spune apoi, la cafenea, cu toate detaliile adiacente!” (p. 65). Dar apoi legământul „Nos amaremos. Hasta la muerte” pecetluieşte nu numai acceptarea tuturor erorilor şi anularea a tot ce îi tulbura, dar şi unirea lor pe veci. Eroina Arina este copleşită: „Trăiam clipa. Lunga mea clipă de fericire. Istovitoare. Sclipitoare. Uitasem cu desăvârşire toate întrebările de până acum. În sufletul meu era pace. Mă odihneam, în sfârşit. În armonie. Trăiam dragostea fără nicio urmă de îndoială. Din copilărie, de când mă iubeau bunicii, n-am mai avut parte de o asemenea dragoste. Mi-am amintit, spontan, de bunicii mei de la Carani” (p. 72). Exprimarea prin propoziţii scurte este concordantă ritmului inegal al bătăilor inimii ei, redând tulburarea şi intensitatea bucuriei în faţa iubirii adevărate.

Povestea de dragoste a celor doi devine un simbol, la fel cum Carani este un spaţiu mai degrabă simbolic decât unul geografic. E prezent în toate cele trei cărţi, un alt element care le uneşte. „Caraniul este temelia mea. Şi, multă vreme, am crezut că mi-era de-ajuns să revin în acest loc, pentru a rezista la greu, pentru a redobândi putere, ca să pot merge mai departe” (p. 95). Arina are emoţii înainte de a ajunge împreună cu Poetul aici: „Dacă nu va fi destul de frumos pentru ochii lui de Poet? I-l prezentasem lui Teodoru în ceea ce avea el mai bun, ori de câte ori venea vorba, încât mi-ar fi părut rău să-l dezamăgesc. Şi mai mult aș fi regretat dacă nu l-ar fi văzut” (p. 85). E locul copilăriei ei fericite şi locul unde bunicii se odihnesc în pace. Şi la bunici îl duce mai întâi: „Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, pe măsură ce mă apropiam, la braţul lui, de mormântul alor mei…” (p. 89). Apoi i-a arătat casa în care a crescut, mergând la braţ prin sat şi simţindu-se: „liberă… onorată…”. Curând ei au înţeles că, de fapt, a fost o revedere, demult în subconştient s-au mai întâlnit şi îi „creşteau aceiaşi oameni… în aceeaşi căsuţă de la ţară” (p. 108). La fel, în Elegia 4, Poetul mărturiseşte că el nu a venit în acest loc, ci a revenit şi nu descoperă satul, ci îl redescoperă:

„În satu-acesta paşnic şi-nsorit,

Eu n-am venit acum. Am revenit.

Şi nu descopăr lumea. Regăsesc

Misterul ei sublim, donquijotesc” (Elegiile de la Carani, p. 23).

S-ar putea spune că venirea la Carani înseamnă pentru Eugen Dorcescu  revenirea la poezie, pentru că „sincopa existenţială, dramatic motivată în Nirvana, este salutar depăşită, ne-o spun poemele de-acum ale Omului din oglindă” (Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, în Primăvara elegiei, p. 152).

De asemenea, un loc însemnat pentru desăvârşirea poveştii de iubire dintre Arina şi Teodoru este cel mai vestic şi vestit sat din Banatul istoric – Uzdin (Serbia), care s-a afirmat prin bogăţia şi diversitatea acţiunilor sale, pentru păstrarea identității naționale a românilor din Serbia. Aici sunt invitaţi oameni de seamă, români care activează în domeniul culturii şi ştiinţei. Și Poetul este acum laureatul celebrului festival internaţional de poezie „Drumuri de spice”, înscriindu-şi numele între marile personalităţi care sunt omagiate în fiecare an. Rememorarea călătoriei este redată pitoresc, cu mult umor, reliefând talentul incontestabil al prozatoarei. Derularea cinematografică a scenelor încântă. Ca într-un scenariu bine scris şi regizat. Aici dovezile de iubire curg. Întâi este discursul lui Teodoru: „La Uzdin, în Serbia… Teodoru a preferat să lanseze o carte scrisă de mine despre poezia lui. O carte de exegeză, în care subliniam schimbarea de ton din elegiile sale, speculând naşterea fericirii în miezul durerii, poate şi pentru a contrabalansa satisfacţia eului liric de a-şi învârti cuţitul în rană, de a conferi, prin plasament, superioritate durerii” (p. 183). Fără să fie numită, se subînţelege că este vorba de Primăvara elegiei, elementul de legătură dintre cărţi păstrându-se nealterat. Apoi acolo s-a petrecut un moment decisiv pentru iubirea lor. Într-un decor romantic, pe înserate, fiind singuri, lângă statuia lui Eminescu, Teodoru a cerut-o în căsătorie pe Arina, care astfel a depăşit îndoielile legate de trecut. „Probabil aşa trebuia să se întâmple: să uit, să rup trecutul de prezentul nostru” (p. 185). Trăind pasiunea adevărată, frământările sufleteşti ale Arinei se sting, pentru a face loc bucuriei iubirii: „Avea dreptate Thai: iubirea e bucurie. Bucurie în toate. Şi în durere. Oricât de mare ar fi durerea” (p. 190).

În contextul diegetic, cele trei personaje principale, triada, par să fie într-o armonie stabil acceptată. Adevărul este că Teodoru şi Arina suferă fiecare în felul său, dar, prin suferinţă, ei se apropie tot mai mult. Al treilea personaj al triadei nu are nume, este EA, o absenţă mai puternică decât orice prezenţă: „Absenta era mult prea prezentă, supraconfirma mesajul poeziei lui Teodoru despre Absenţă, poezie adesea citată pentru detenta ei filozofică” (p. 29).  Arina se autoanalizează, devenind pe parcursul naraţiunii un personaj din ce în ce mai complex. Se ridică din toate punctele de vedere la înălţimea valorii omului pe care-l iubeşte. Încearcă „a-i cunoaşte şi accepta tenebrele, inerţia, lumea” (p. 30) lui Teodoru în care EA „a fost iubirea vieţii lui”, o lume care îi era străină: „Pe EA n-o vedeam ca pe o rivală, dar nici ca pe o prietenă. Refuzam să mi-o reprezint în vreun fel. Nici nu mă căzneam să mi-o apropii. Nu speram nici să o îndepărtez cândva. Deşi nu mai exista în mediul meu, luam act de… omniprezenţa spiritului EI cu nesfârşită tristeţe. Fie!…” (p. 64). Îşi dă seama că nu va putea lupta cu absenta şi admite în consecinţă puterea ei, mai ales că în ochii lui Teodoru între Arina şi EA „nu există diferenţe esenţiale… Sunteţi avatarele aceleiaşi Doamne…” (p. 108). Teodoru nu mai este totuşi cel de altădată:

„În sufletu-mi de-azur, veghează trei:

Tu, El Shaddai şi amintirea EI“

(Triada din volumul Elegiile de la Carani, p. 16).

Iar replica dată de Arina, în Celesta, este o altă dovadă a legăturii indestructibile între aceste lucrări, ce se continuă una pe alta: „Şi Triada e nobilă… Uneori însă, tare mi-ar plăcea să fim doar noi doi…” (p. 198). Dacă EA ar fi trăit, Arina nu ar fi intrat în viaţa lui Teodoru şi nici Arina nu a găsit până atunci omul dorit. Le-a fost sortit să se întâlnească şi să-şi continue viaţa împreună. Teodoru este convins că aceasta a fost „rodul lucrării Domnului” (p. 139). Şi încordarea dispare, pentru că Teodoru este de acord să se elibereze de urmele unei realităţi trecute, iar declaraţia sa de dragoste pentru Arina atinge sublimul: „Tu crezi că m-aş fi căsătorit cu tine, dacă n-ai fi, pentru mine, prima fiinţă după Dumnezeu?” (p. 205). Ceremonia de înmormântare a urnei EI pune capăt apăsătoarei triade.

Poetul Teodoru, „bărbat matur, de mare succes profesional şi artistic, cu lecturi vaste şi profunde” (p. 16), „cu ochi uzi, chinuiţi, sub pleoape încreţite şi învineţite, cu o lucire metalică stranie, cu o duritate de granit” (p. 38), o iniţiază pe Arina în taina textelor biblice, dezvăluindu-i adâncimea lor: „mai mult decât orice, el îmi oferea, eu primeam legea spirituală… De credinţă începusem să am cea mai mare nevoie” (p. 200). Astfel viaţa Arinei s-a schimbat, având drept călăuză spirituală pe Teodoru, pe care îl admiră şi iubeşte fără rezerve: „Textele sfinte au ajuns la mine cu vocea lui” (p. 119); „Trebuia să învăţ. Creşteam. De la o zi la alta, sub ochii lui, în ochii lui, fericită că, fiind cu el, pot să mă apropii şi de El” (p. 120). Acest demers în a-L cunoaşte pe Dumnezeu presupune a-L descoperi, a ajunge la misterele care sunt ascunse unui ochi neavizat. Este un proces greu şi îndelungat făcut prin propriile convingeri, dar mai uşor şi mai rapid sub îndrumarea unui cunoscător profund al Bibliei, care trăieşte în spiritul ei. Aşa cum matematica ordonează viaţa, aşa şi lectura Scripturilor ordonează cunoaşterea în esenţe. Iubirea este şi ea o formă de cunoaştere, Arina şi Teodoru începând „a comunica vital” (p. 128): „Nu te putea mulţumi mersul terre à terre al ateismului, al materialismului exclusivist” (p. 122), subliniază Teodoru. Prezenţa permanentă a Divinităţii pe parcursul scriiturii, interesul pentru aprofundarea învăţăturilor divine, credinţa că Dumnezeu le-a unit destinele intensifică ideea legăturii dintre aceste cărţi, unite în trilogia sui-generis.

Romanul este în ansamblu şi el o declaraţie de dragoste, ca şi celelalte două scrieri din trilogie. De-a dreptul fascinant de sinceră este mărturisirea Arinei: „Am încredere absolută în bunele tale intenţii şi în capacitatea ta de a-mi face bine” (p.121). Epitetul absolut accentuează abandonarea Arinei în faţa ghidului său spiritual, care i-a modelat sufletul şi conştiinţa, care i-a deschis un drum necunoscut până atunci spre o lume nevăzută, dar intens prezentă. Şi într-adevăr Teodoru a încurajat-o permanent pe Arina, este acum alături de ea în toate situaţiile şi evenimentele din viaţa sa. I-a mângâiat sufletul când a fost operată; apoi au intrat împreună în marea literatură, Arinei recunoscându-i-se meritele literare; de asemenea, colaborarea lor s-a fructificat în apariţia unor cărţi foarte bine primite de critica literară; dar cel mai mult impresionează armonia şi echilibrul sufletelor lor. Arina şi-a găsit siguranţa şi stabilitatea. Iar Teodoru, Poetul, precum un vultur, a renăscut printr-un proces dureros de transformare, secretul fiind eliberarea de trecut, de inerții ce împiedicau înălţarea, de amintiri ce îngreunau calea.

*

Am identificat şi împletit în prezentarea romanului Celesta principalele elemente din cele trei lucrări care le leagă şi care creează o posibilă tramă dramatică comună pentru o reală trilogie.

Cărţile din „trilogia optimistă” vor suscita în continuare discuţii interesante asupra legăturii intrinseci dintre ele, scrise fiind toate trei cu mare sinceritate, iar existenţa unei corelaţii la nivel semiotic, ce nu poate fi negată, va deschide noi perspective asupra acestui subiect.

by

Referinţă Bibliografică

MONICA M. CONDAN, TRILOGIA OPTIMISTĂ: „ELEGIILE DE LA CARANI”, „PRIMĂVARA ELEGIEI”, „CELESTA”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 septembrie 2021