MORGANE.
Din umbre apăsate de apusuri
neliniști aspre se aștern pe iarbă ,
singurătăți obscure-încep să fiarbă
în creuzete pline de eresuri.
În anotimpuri stridența culorii
flutură umbre-n zălude eșarfe,
gândul suriu revărsat din carafe
adună la tâmple argintul firii.
Apoi se pierde într-un val cu tăcerea
odat cu roua,care o să alinte
umbrele florilor de pe morminte
în dimineți ce așteaptă Învierea…
Tot alergăm după Morgane sumbre
în liniștea surdă din tainițe reci
și ai să oprești, peste ele nu treci,
fiindcă le doare…nu călca pe umbre…
Melancolii ascunse de pleoape
stârnesc fantome din visele sure,
când liniștea nopții vin să o fure
și să aducă doruri mai aproape.
Dar măcinați de umbre și gânduri
pierdem lumini în ambra sărutului…
Când viața are gustul Pământului
nu avem timp… ca să rămânem singuri!