1. Necesitatea depozitelor de apă

Se cunosc efectele devastatoare ale fenomenului denumit ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ cu acele dramatice consecințe ale sale: SECETA și INUNDAȚIILE.

Știm că planeta este acoperită cu apă pe aprox. 70% din suprafața sa. Încălzirea  globală a transformat-o într-un cazan, care începe să dea în clocot, bulversând toate legile climatice și ale circulației apei în natură. Astfel, clima temperată, cu cele patru anotimpuri normale, cu precipitații liniștite tinde să rămână în amintirea oamenilor. În schimb, iarna nu mai este iarnă, ci mai mult o toamnă prelungită, iar vara începe foarte devreme, ținând aproape o jumătate de an, cu temperaturi caniculare și fenomene meteo extreme tot mai frecvente și mai extinse, în care obișnuitele precipitații se produc sub formă de vijelii și furtuni, însoțite de căderi masive de ploi și/sau grindină.

Astfel de ploi diluviene revărsate pe pământ nu mai pătrund lent în sol, pentru menținerea stratului de apă freatică la nivel optim. Puhoaiele de apă căzute din cer spală solul de humus vital pentru creșterea plantelor. Solul, spălat de humus prin repetarea acestor fenomene, devine impracticabil pentru agricultură. De aici consecința cea mai gravă a încălzirii globale este DEȘERTIFICAREA terenurilor agricole în zone din sudul Olteniei, de pe Bărăgan, sudul Moldovei și Dobrogea.

În țara noastră se conturează un periculos regim de precipitații. Astfel, peste fenomenul meteorologic cunoscut, dat de caracteristicile geografice, acela că în spațiul intracarpatic precipitațiile sunt mai abundente și mai frecvente decât în cel extracarpatic, se suprapun și efectele încălzirii globale, cu efecte devastatoare pentru agricultura din sudul și estul țării. În vara acestui an (2022), fenomenul de secetă s-a extins în zonele extracarpatice cu grave consecințe asupra recoltelor agricole din cauza scăderii alarmante a nivelului de apă freatică, care a dus la secarea fântânilor, a canalelor de irigații, precum și la reducerea producției de energie hidroelectrică și a transportului pe fluviul Dunărea. Toate aceste fenomene grave, care au provocat o criză majoră în GESTIUNEA APELOR române au condus la măsuri de interdicție și raționalizare a consumului de apă în zonele calamitate.

Pentru a pondera panica locuitorilor, autoritățile au fost nevoite să comunice că în aceste situații extreme se va recurge la folosirea rezervelor de apă strategice din cele 40 de lacuri (fără precizarea acestora). De aici necesitatea ZERO în gestiunea rezervelor de apă dulce, fără afectarea marilor consumatori. Cum rezervele strategice ale celor 40 de lacuri nu pot fi folosite an de an, întrucât se pot epuiza prin irigarea marilor suprafețe agricole, se impune realizarea DEPOZITELOR DE APĂ ale României.

2. Scurt istoric al depozitelor de apă din România

Până în anii `50 ai secolului trecut nu s-a pus problema gestiunii apelor, întrucât nu exista un sistem național de irigații și nici mari consumatori de apă în agricultura și industria țării. După acea perioadă, autoritățile statului au procedat la dezvoltarea electrificării țării prin construcția hidrocentralelor pe râurile interioare și pe fluviul Dunărea. În acest scop s-au ridicat mari baraje pentru acumulări de apă. La început, acestea au fost folosite numai pentru producerea de energie electrică, ulterior și pentru alte scopuri (irigații, consum uman, bazine piscicole, agrement).

În anii `60-`70 ai secolului trecut s-a creat sistemul național de irigații pentru aproape 3 milioane de ha. Irigarea se făcea preponderent prin pomparea apei din Dunăre și din câteva râuri importante, cu un mare consum de energie. În anii secetoși, când debitul Dunării și al râurilor scădea drastic, sistemul de irigații nu mai funcționa la capacitatea maximă sau chiar deloc.

Și totuși, sistemul național de irigații a fost gestionat în bune condiții de către întreprinderile de hidroameliorații până în anul `89. După revoluție, aceste întreprinderi au fost desființate, lăsând pradă hoților instalațiile de irigat. În această situație, irigațiile se mai făceau doar pe câteva sute de mii de hectare.

După anul 2000, autoritățile statului au luat unele măsuri de refacere a logisticii sistemului de irigații și a permis fermierilor folosirea gratuită a apei până la punctele de udare. Cu toate aceste măsuri, suprafața irigată nu a crescut peste 1 milion ha din cauza posibilităților financiare limitate ale fermierilor, dar și a lipsei de apă în perioadele de secetă tot mai frecvente în noile condiții climatice.

În concluzie, statul român a fost nevoit să acorde fermierilor despăgubiri în fiecare an, efort financiar care nu i-a mai permis să facă investiții pentru dezvoltarea sistemului de irigații. Dar nu este în suferință numai agricultura, ci și ceilalți consumatori de apă: oamenii, animalele, întreprinderile alimentare și nealimentare ș.a.

3. Gestiunea apelor române

Toate măsurile luate de către Stat pentru contracararea efectelor schimbărilor climatice nu sunt suficiente. Despăgubirile fermierilor pentru recoltele calamitate sunt doar niște paleative pentru a menține pe linia de plutire agricultura românească.

Criza apei și cea energetică (cu scumpirile aberante) se vor acutiza cu trecerea anilor până la un colaps inevitabil în agricultură, cu efecte ireversibile. De aceea cred că este necesară o resetare agro-strategică.

Pentru minimalizarea efectelor încălzirii globale: temperaturi caniculare din perioada de creștere a plantelor și scăderea drastică a nivelului resurselor de apă, se impune realizarea unor rezerve uriașe de apă, atât de necesară în această perioadă critică 1 iunie – 15 august.

În această perioadă, rezervele de apă ar asigura menținerea echilibrului dintre resursele de apă reduse la minim și consumul de apă crescut la maxim. În acest fel, rezervele de apă, create în celelalte perioade, când resursele de apă sunt mai mari decât consumul, pot asigura alimentarea cu apă a culturilor agricole constant și continuu.

Prin termenul de „gestiune” a apelor înțeleg o folosire controlată a resurselor și consumurilor de apă. Aceasta se face cu ajutorul balanței „RESURSE-CONSUM” în condițiile variației în timp ai celor doi factori ai săi.

Atunci când variază atât resursele cât și consumurile, pentru echilibrarea balanței trebuie să se țină seama de câteva principii:

• În domeniul resurselor este NECESARĂ crearea DEPOZITELOR de APĂ pentru asigurarea constantă a consumurilor;
• Dacă resursele de apă sunt mai mici decât necesarul de consum, atunci nevoile de apă se prioritizează și raționalizează în funcție de necesitățile vitale ale omului, agriculturii și ale industriei;
• Folosirea apei din depozite trebuie să se facă FĂRĂ CONSUM de ENERGIE sau cu un consum MINIM, în cazurile speciale (când cota de înălțime a punctului de consum este mai mare decât a depozitului de apă).

Într-un raport din 2017 privind Investigaţia sectorială referitoare la gestionarea resurselor de apă de suprafaţă şi efectele produse asupra pieţelor situate în aval (energie electrică şi irigaţii)

(http://www.consiliulconcurentei.ro/wp-content/uploads/2020/01/raport_apa_neconf_1882017pt_site.pdf) se precizează că România dispune de o rezervă de apă dulce de 42,4 miliarde m.c., ceea ce o poziţionează pe locul 88 în lume, iar procentul folosit pentru irigații este de doar 17% din totalul de apă prelevată (extrasă) din rezerva de apă dulce, care reprezintă doar 16,2% din totalul de 42,4 miliarde de m.c. Mai trebuie precizat că cel mai mare consumator de apă în România este industria (61%), urmată de consumul casnic (22%).  Date care arată că există resurse suficiente pentru dezvoltarea rețelei de irigații în România.

În sudul țării, irigarea pe câmpiile adiacente Dunării se face preponderent prin pompare (cu mare consum de energie) până la o distanță de 80-100km. Tot prin pompare sunt irigate podișurile din Ardeal, Moldova și Dobrogea.

În funcție de consumul de energie, putem clasifica sistemul național de irigație în patru categorii:

• Sistemul de irigat PRIMAR – direct din depozite către punctele de consum, fără consum de energie;
• Sistemul de irigat SECUNDAR – prin pompare direct din sursa primară de apă (Dunăre, lacuri, bălți, râuri) către punctele de consum;
• Sistemul de irigat TERȚIAR – prin pompare directă din sursa primară până la un depozit secundar, de unde se repompează spre punctele de udare situate la cote de înălțime mai ridicate (podișuri, dealuri, platouri, terase);
• Sistem de irigat SPECIAL – cu pompare din sursa primară și repompare pe 2 sau 3 trepte, cu depozite de apă pe fiecare treaptă. Acest sistem se poate folosi la irigarea sectoarelor de pomicultură și viticultură sau solarii și sere amenajate pe dealuri și podișuri.

Ultima precizare privind gestiunea apelor este necesitatea urmăririi precipitațiilor din ultimii 15-20 ani pe toate zonele României. Consider că terenurile din Ardeal, nordul țării (Maramureș și Suceava), precum și zonele subcarpatice sunt bogate în precipitații și nu ar avea nevoie de irigații, spre deosebire de zonele extracarpatice de câmpie (Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea), unde precipitațiile anuale sunt din ce în ce mai rare și cu mici cantități de apă. De aceea, în aceste zone depozitele de apă pentru irigații au devenit PRIORITATEA ZERO.

Pe de altă parte, se pot studia și consumurile de apă pe diferite categorii:

– consumul de apă casnic;

– consumul de apă al fermelor (adăpatul animalelor, întreținerea lor, curățenia ș.a.);

– consumul de apă în irigațiile din agricultură (cultură mare, grădini de legume, solarii, sere ș.a.)

– consum industrial (alimentar și nealimentar);

– consum de apă în unități publice.

Toate aceste tipuri de consum trebuie calculate/estimate pentru gestiunea apei.

În privința consumurilor de uz casnic, există rețele de apă separate, fie de la izvoare, fie din puțuri forate la mare adâncime, fie din râuri/fluviul Dunărea, fie din anumite acumulări de apă cu baraje. În aceste rețele, apa este tratată special pentru a deveni potabilă. Rețeaua de apă de uz casnic nu face obiectul acestui eseu.

Apare următoarea problemă: cum se poate menține balanța între sursa de apă și consum mereu constantă și echilibrată, în condițiile variației resurselor provocate de schimbările climatice (secetă, inundații)? Se pot asigura consumuri constante de apă prin realizarea depozitelor de apă pe toată suprafața țării? Cât de multe și cât de mari trebuie să fie acestea? Unde se pot amplasa aceste depozite care să NU necesite consum de energie sau să necesite un consum minim?

Acestea ar fi provocările viitoarei gestiuni a apei, pe care România trebuie să le depășească în următorii ani.

Să vedem care sunt caracteristicile rețelei hidrografice a României și cum răspund ele la rezolvarea problemelor de mai sus.

4. Resursele de apă dulce ale României

Resursele de apă dulce ale țării noastre sunt formate din:

– totalitate apelor curgătoare: pârâuri temporare și permanente, râurile interioare cu afluenții lor (28 de râuri principale, cu lungime de peste 150km) și fluviul Dunărea (cu cei 1075km lungime pe teritoriul românesc);

– totalitatea apelor stătătoare: lacuri alpine, lacuri de câmpie și bălțile din zonele umede ale râurilor și fluviului Dunărea. În România există peste 3.450 de lacuri, suprafața acestora fiind de aproximativ 2.620 km², reprezentând circa 1,1 % din suprafața totală a țării.

– rețeaua subterană a teritoriului cu izvoarele fântânilor și cișmelelor și depozitele naturale de apă subterană.

Specialiștii cunosc datele potențialului de apă pe fiecare zonă teritorială a României, precum și variațiile acestora în timp, în funcție de factorii climatici.

5. Caracteristicile rețelei hidrografice

Dacă privim harta fizică a țării noastre vom observa următoarele:

• Configurația formelor de relief ale teritoriului românesc este armonioasă, având în centru arcul carpatic cu înălțimile cele mai înalte, care se reduc gradual și radial spre marginile țării, cu cele mai mici cote de înălțime în câmpii și lunci.
• Toate râurile principale izvorăsc din munții Carpați și coboară radial, ca spițele unei roți, spre cele patru puncte cardinale, acoperind aproape uniform întreaga suprafață a țării.

În condițiile actuale, determinate de încălzirea globală și reducerea constantă a resurselor de apă dulce, gestionarea apelor române se poate face doar cu realizarea DEPOZITELOR de APĂ, prin care se regularizează debitele apelor și se menține constant consumul.

O altă concluzie este că dispunerea radială a râurilor și descreșterea graduală a cotelor de înălțime, de la munți la câmpii, ne permit construirea depozitelor de apă pe fiecare râu al țării, pentru alimentarea cu apă a zonelor din proximitatea lor.

Având în vedere că România are râuri cu lungimi și debite diferite, rețelele consumurilor de apă trebuie interconectate pentru reglarea plusurilor cu minusurile de apă ale consumurilor. Pe fiecare dintre cele 28 de râuri importante ale țării se pot construi unul sau mai multe depozite care pot să asigure necesarul de apă pentru irigații și pentru celelalte consumuri. Și pe fluviul Dunărea se pot construi două mari depozite, pe brațele Insulei Mari a Brăilei și Ialomiței, care ar asigura rețeaua primară de irigații în Dobrogea.

6. Depozite de apă

În prezent, în România există un număr de 128 hidrocentrale electrice, dintre care 22 sunt folosite și pentru irigații și un număr de 86 de lacuri de acumulare create de baraje, dintre care 47 sunt folosite și pentru irigații, pe lângă alte scopuri (uz uman, piscicultură sau agrement). Această situație ne dovedește posibilitatea extinderii amenajărilor pentru irigații la barajele existente, dar nu exclude construirii de noi baraje pe aceleași sau alte cursuri de apă.

Prin sintagma „depozit de apă” înțeleg acea acumulare de apă obținută prin construcția unui baraj cu pereți laterali. Am folosit termenul „depozit de apă” și nu bazin de apă întrucât  în gestiunea apelor depozitul de apă este un element principal (cu funcție de aprovizionare permanentă din resurse și distribuție temporară de apă la consumatorii de apă). Aceste depozite de apă trebuie să fie amplasate la o cotă de înălțime mai mare decât cea a câmpiilor arondate pentru irigat. Diferența cotelor de înălțime trebuie să fie de cel puțin 20m, care să asigure o presiune suficientă pentru transportul apei pe conducte până la punctul de udare. Acumularea de apă astfel construită poate să servească la:

– Atenuarea cursului de apă în caz de căderi masive de ploi, care ar provoca inundații;

– Regularizarea alimentării consumurilor de apă;

– Producerea de energie electrică.

Fiecare depozit de apă existent sau nou construit pe un curs de apă va alimenta suprafețele agricole și alți consumatori din proximitatea râului (de pe ambele maluri).

7. În loc de concluzie

Depozite de apă au fost construite încă din străvechime de către mayași, romani ș.a., care au știut să gestioneze apa cu multă pricepere. În zilele noastre, putem lua drept exemplu de gestiune inteligentă a apei pe cel din Noua Zeelandă, care a dirijat parte din cursurile râurilor pe conducte mari, pe care au instalat turbine pentru producerea energiei electrice, conducte folosite în rețeaua de distribuție a apei și irigații. Analizând configurația formelor de relief ale României, am constatat că este POSIBILĂ construirea de mari depozite de apă și rețeaua de distribuție a apei, care să asigure consumuri constante în condiții de secetă prelungită, fără consum sau cu unul minim de energie.

Mai mult, această alimentare constantă cu apă se poate face pe cel puțin 3 milioane ha, fără consum de energie. Și încă mai pot fi irigate prin pompare și repompare cel puțin 1,5-2 milioane ha.

Tot prin acest eseu doresc să atrag atenția factorilor decizionali că realizarea acestor depozite de apă este PRIORITATEA ZERO a României. De fapt, construcția acestora trebuia începută în urmă cu 15-20 de ani, dar încă nu-i târziu. Am atras atenția că gestiunea apelor și folosirea se face numai ținând seama de balanța RESURSE-CONSUM și prioritizarea consumurilor în funcție de necesitățile vitale ale locuitorilor și economiei naționale.

Măsurile de gestionare trebuie să fie corelate și completate cu alte măsuri conexe:

– îndiguirea apelor;

– împădurirea și reîmpădurirea, precum și terasarea pantelor;

– înființarea perdelelor de protecție;

– înăsprirea pedepselor penale pentru jefuitorii pădurilor și a instalațiilor de irigație.

Pentru elaborarea și realizarea aplicării măsurilor de mai sus consider că ACADEMIA ROMÂNĂ (și poate și alte instituții ale statului însărcinate cu gestionarea apelor) ar trebui să formeze un colectiv de specialiști, iar forurile legislative și executive ale statului român să respecte întocmai strategia elaborată de către acest colectiv de specialiști.

Până va începe aplicarea strategiei, solicit să se înceapă urgent construcția primului mare depozit de apă pe cursul inferior al Siretului, după confluența sa cu râul Buzău, pentru alimentarea sistemelor de irigații din nordul Bărăganului, Câmpia Siretului Inferior și Podișul Covurluiului.

Năstase Marin,

Economist și scriitor

Galați – august, 2022

by

Referinţă Bibliografică

NĂSTASE MARIN: DEPOZITE DE APĂ (o viziune necesară asupra sistemelor de irigații cu consum energetic zero)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 mai 2023