De dincolo de moarte

Să nu plângi, iubito,

Când fi-va să plec

În cealaltă lume:

Te voi iubi și de-acolo.

Din mâinile mele

Răsturna-se-vor brazde

Să-ți mângâie pulpele

La pus de porumb.

Din trupul meu

Va crește-un stejar

Pe creasta dealului

Să-ți răcorească odihna-n

Nădușitoare amiezi.

Ochii mei i-or spăla

Apele mării,

Când ieși-vei din valuri

Să-ți soarbă-n adâncuri

Trupul tău nereid.

Din inima mea

Răsări-va o stea

Să-ți străjuie noaptea

Netihna somnului tău.

Căldura tălpilor tale

Îmi va încălzi

Răceala din oase.

Respirația ta

De la umbra stejarului

Se va contopi

Cu metronomul pământului

Ce pulseză prin mine.

Srălucirea trupului tău

De Venus prin ape

O rază va fi de lumină

În împărăția lui Hades,

Iar netihna Frământului tău nocturn

Purta-va prin ani

Veghea gândului meu Către tine.

Enigmă

Surâsul Giocondei

ascunde-n gropițele

abia schițate ale obrajilor

umbrele terne ale bărbaților

ce s-au perindat –

trenuri prin gară –

prin viața ei rând pe rând

sau durute regrete

pentru bărbații

pe care nu-i va cunoaște

nicicând?

Vine o zi

Vine o zi, trece o zi, adoarme o gâză,

Vine-un vârtej, mi ți-o înghite, dorna balcâză.

Vine un an, trece un an, crește o floare,

Vine un ger, mi ți-o devoră, fitofervoare.

Vine un veac, trece un veac, viața se scurge,

Vine-un amurg, mi ți-o îngroapă și-i pune cruce.

Vino, deci, azi, iubește-mă azi, azi încă-s viu,

Noaptea-i un secol și s-ar putea mâine să fie târziu.

Ca în visele noastre vernale

Ai răbdare cu mine. Nu te pripi.

Încă mai caut pe-o coastă de munte

floarea-reginei doar pentru tine.

Încă mai pot revela uneltirile puse la cale

de Cotoroanță. Aș mai putea să scot

lațul sinistru din labele gâdelui,

dacă renunți a-mi mai zice pescar.

Încă-s în stare-a-ți sloboade mijlócul

din menghina cercului rece de fier

și mai cutez să-ți răzbun pețitorii

din preajma războiului tău din Ithaca,

ce-admiră cel văl din speranțe și dor care-l țeși pentru mine.

Nu mi-o ucide, pasărea focului: -ncrederea, nerăbdătoareo.

Vom mai ști să plantăm albăstrele pe Marte

ca în visele noastre vernale, țesute cu fire brocarte.

Trebuia

Trebuia să te naști într-o lume imaginară,

Trebuia să trăiești într-o lume imaginară,

Trebuia să ne îndrăgostim într-o lume imaginară,

Dacă voiai să te iubesc la nesfârșit.

Ești prea aproape ca să te visez în fiece noapte,

Prea aproape ca să mă tem că te-aș putea pierde în fiece clipă,

Prea aproape ca să te doresc la fiece oră a zilei

ca pe marea Necunoscută.

Ar trebui, poate, să fim extrem de departe unul de altul,

Ar trebui, poate, să fim necunoscuți unul cu altul,

Ar trebui, poate, să ne despărțim pentru vecie unul de altul,

Dacă voiești să te iubesc la nesfârșit.

Hai să scoatem din nou caravelele spre echipare,

Să pornim, în direcții opuse, spre-nconjurul Terrei,

Ca, trecând peste toate paralelele și meridianele lumii,

Să descoperim și noi mirifica lege-a atracției universale.

Și dulci, și amare

Privirile tale-mi se-nfig ca piroanele din răstigniri.

De arderea lor mă-nfierbânt ca o lavă, dar mă și-nrăcor:

Aceste priviri au putut să-ncolțească și mugurii altor iubiri.

Privirile-acestea, și dulci, și amare, mă dor.

Cuvintele tale din inimă-s smulse, necum din ucazuri,

Dar, oricât mă-mbată, mă trece și-un rece fior:

Aceste cuvinte-au putut să aline și zbuciumul altor talazuri.

Cuvintele-acestea, și dulci, și amare, mă dor.

Săruturile tale mă ard precum focul din crezul convinsului.

Ostatic mi-i sufletul  – vai!  – între dor și nedor.

Aceste săruturi puteau să aprindă și rugurile celuilalt, stinsului.

Săruturile-acestea, și dulci, și amare, mă dor.

Mă macină-n veghe un gând și un altul în vis:

De ce nu ne-am naște-n pustiu numai noi doi și-un dor?

Dar gândurile-aceastea-ar putea să-i roiască prin minte și altui proscris,

De-aceea, fatidic, și dulci, și amare, mă dor.

Surâsul Giocondei

Culorile se așezau în vers.

Se plăsmuia cel mai frumos poem.

Un nume nou ieșea în univers,

Necunoscut, cu traiul său boem.

Maestrul era vesel și dispus:

Visase o idee genială.

Modelul era palid și distrus:

Venise despărțirea cea fatală.

„Știi, Leonardo, -așa ne este scris

Să ne aflăm la ultima-ntâlnire.

Gelosul Gólfi stă ca un proscris

Și nu mă pierde-o clipă din privire.

Mă voi retrage-n schitul blestemat,

Dacă așa-i lăsat de Dumnezeu,

Dar îți voi ține chipul ne-ntinat

Și-l voi purta în inimă mereu”.

Pe-obrazul drept – o lacrimă neonă,

Pe stângul se prelinse o altá.

Părea ea însăși cándidă Madonă

Când îi cerea Madonei pietá.

Da Vinci vruse-o schiță de surâs,

Iar ea-i venea cu cea de disperare.

Ce-avea s-aleagă între plâns și râs

Decât o dulce, lungă sărutare?

Și-ntr-un târziu, când dona-și revenise

Din reveria dulcilor fiori,

El, temerarul, îi destăinuise

Sacralul gând ce-l fulgerase-n zori.

„Aidoma lui Dédal și Icar,

Îmi fac arípi  –  de pânză, nu de ceară!  –

Precum mi le-am trasat în breviar

Și vin la tine-n zbor în fapt de seară.

Zici: la intrare poarta-i prinsă-n lanț,

Iar ușa de la casă-i zăvorâtă?

Să știi că paza lui nu face-un sfanț:

Eu prin lucarnă mă strecor, iubită”.

O îndoială-i înnoră seninul,

O-nseninare-i lumină-nnorarea.

Maestru-i surprinsese chiar destinul,

Maestrul își țipase exaltarea:

„O clipă, dona Lisa, doar o clipă

Rămâi așa, privind la șevalet!”

Și pensula, în zbor, ca o arípă,

Fixa pe pânză visul de poet.

De veacuri lumea-ntreabă indiscretă:

Ce-i cel surâs? Tristețe? Bucurii?

E-un dor, e-un crez, e-o dragoste poetă,

Clipită ce-a intrat în veșnicii.

Din monologul lui Leonardo da Vinci

O, Mona Li,

neîmpărtășita mea, dulcea mea dragoste, frânta mea strună,

nefinisatul meu lied! Ești frumoasă ca trandafirul din grădinile

suspendate ale Semiramidei în zori de zi,

lăcrămioriu de suavă, candídă ca stropul de rouă pe carel sărută

primele raze de soare din Lunca Ciobanului,

îmbătătoare ca raiul de smirnă din munții Libanului, învăluită-n

mister cu puzderii de taine pe care le-ascund, de la Eva încoace,

toate femeile lumii, făptură a Soarelui, crăiasă a Lunii.

Îți voi reda cu fidelitate (precum s-a imprimat, în drum spre Golgota,

chipul Mântuitorului pe năframa Veronicăi), cu zel de copil, pe fâșia

de pânză, sfidătorul tău chip de femeie conștientă de vrăjile și de vrerile

sale, mândră și discretă (nițel cochetă?), chip care le va lua mințile și

încrederea casanovilor și donjuanilor din toate timpurile, care le va trezi

invidie și furie mereie tuturor făpturilor sexului slab, cârciogar și ohab*.

O, Mona Li, ne-mpărtășita mea dragoste din constelația π,

_____________________________________________

*Ohab – aici: care se bucură de protecție; imun.

Te voi admira cu nesăbuit orgoliu de creator, precum Pygmalion, vrăjit,

opera sa, alalí, te voi sanctifica precum Sfântul Sinod moaștele sfinților

patruzeci de mucenici din Sevastia, te voi diviniza ca pe preasfânta

născătoare de Dumnezeu, dară nu te voi, dragă, iubi.

Trebuia să ne naștem în doi pe o insulă nepopulată, să sugem în doi din

ugeru-aceleiași ciute, să ne scăldăm în apa curată ca mirul din copaia

aceluiași izvor, să ne-alimentăm, precum sfinții martiri, cu poame,

plante și iarbă, să ne bucurăm doar în doi de zoritul de soare și-apusul de lună,

de ropotul ploii vernale și dansul întâilor fulgi, tu  – în veșmântul Evei, eu – în

costumul lui Adam, să fiu primul surprins cum vântoaicele vremii mânuiesc

polizorul când îți răzuie-n nacru rotunjimile formelor tale, să constat că, de fapt,

ești total diferită de mine și să vreau să ating – sfielnic, mirat – neprihănitele

dune-ale coapselor tale, să ne pătrundem în doi de primordialul – enigmatic,

al iubirii  –  fior.

Dar nu ne-am scăldat în apa curată ca mirul din copaia aceluiași izvor

(nici măcar în aceeași cristelniță), nu am supt din ugeru-aceleiași ciute

(nici măcar al aceleiași doici), nu ne-am bucurat doar în doi de zoritul de

soare șiapusul de lună (nici măcar de lumina aceluiași opaiț), de ropotul ploii

vernale și dansul primilor fulgi (nici măcar paparuda sau sorcova nu le-am

jucat împreună) și nu am fost primul care s-ating (nici măcar cu privirea)

rotungimea divină a formelor tale, să te fac a simți cu tot corpul lasciv de

gazelă dintâiul  – candíd, feciorelnic  – fior.

De-aceea îți declar sincer, în numele divinității, precistă divă, că nu te voi

arde pe rug, nu te voi zvârle-n dantescul  –  al nouălea  –  crug al infernului,

nu te voi anatemiza, nici diavoliza, ci te voi adora de-a pururi și te voi imortaliza,

cu surâsul (Cum imi trece prin inimă fieru-i încins!) și tainele tale sub șapte lăcăți,

posterității (lasă ea să te judece), dară nu te-oi putea iubi niciodată, pentru că,

dragă, prea multe știi din ceea ce, poate, doar noi le aflam, izgonită pe veci

din eden, o, tu, enigmatică, atotștiitoare, greșnică Evă.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 aprilie 2024