Surâsul Evei

Cum Domnul, preabunul, i-a prins pe făptași

înfruptându-se lacom din roadele pomului strict

interzis din grădina Edenului, cum ei se căzneau

să-și ascundă rușinea în foi de smochin și la umbre

de pomi, o milă bibleică-L prinse pe dată și le făuri

haine din piele- ’mbrăcându-i în ele.

Dar nimeni nu știe de ce, când acesta rostise solemn

fără drept de apel verdictul suprem: izgonirea din rai,

Adam suspinase, timid și stingher, iar Eva, zănatica și

sturlubatica, schiță un surâs coperit de mister. Abia mai

târziu, în spațiul terestru, cu pași de apostoli flanând prin

coclauri, Adam când oprise să-și tragă suflarea, zâmbi ca în

ceruri, enigmatică, Eva și scoase din sânu-i un măr ca din rai.

Secretu-i prea simplu spre-a nu fi crezut: pe când se

feri să-și îmbúmbie haina, fu iar ispitită

de-ndemnul de șarpe și merele două le rupse veloce

din pomul domnesc, ascunzându-le-n sân.

O, merele două, înmiresmatele, ce dulce-alinară setea

și foamea a doi mucenici ispășindu-și păcatele!

Fertilă, sămânța din roade cerești se-nalță de-atuncea-n

livezi pământești, iar fetele, hoațele, se-nfruptă din mere,

dosind pentru alții vreo două din ele. Și nu știu, vai, Anele,

și nu  știu Giocondele că merele-acele și cele surâsuri, puținele

toane și multele plânsuri sunt toate furate de Eva din rai.

Ascultând „Șeherezada”

Pe-un curcubeu mă legeni. Sub arcade-i, pe-un câmp minat –

al dragostei -, zeiesc, ascult vrăjit basmul Șeherezadei și-aud

sub inuri sânii-ți cum zvâcnesc.

De câte nopți ți-ascult tot „of”-ul, „ah”-ul? Povestea, însă,

nu s-a terminat. Nici tu nu știi ce-a fost cu șahinșahul, Nici eu –

cum cad cu tine în păcat.

Veșnic dulce miracol, lacom conchistador

Când te zării prin geamul de la coada tramvaiului treizeci și șase,

am exclamat exaltat ca, pe timpuri, însoțitorii lui Columb:

„Iată-l, uscatul!” Atunci mi-a surâs America mea. Dar vai!

Caravela tramvaielor și autobuzelor avu să parcurgă de zor încă

sute și mii de leghe prin talazurile neînzăbălate din imensul ocean

citadin în căutarea mirajului.

Ții minte, -ntr-o joi, acostasem, sleit de puteri, la un țărm sprijinit

pe umerii tari a două oceane? Erai tu, mult râvnită Americă-a mea,

nu departe de strada M. Eliade, pe-o bancă din parc, fee ieșită din

ape-mpletind din raze de soare-un năvod pentru-a prinde adoniși.

La nord-est  –  lacul Floreasca, la nord-vest  –  Herăstrăul, și tu –

proptită de ambele ape. Dar nu ne-a mai fost dat să  împletim alte

năvoade, fiecare în parte. Am încheiat armistițiu între un vechi și

un nou continent (nou din punctul de vederea-al străvechiului),

vrăjiți de miracolul că existăm, seduși de dorința să coexistăm.

Și conviețuim.

Străbat Cordilierii de-a lungul, de-a latul, prin prérii mi-am ros

tălpile grele, mă mângâie-n brațele ei Niagara, mi-s frați indienii-n

retrași în wigwamuri. Și totuși, cu fiece pas făptuit cu privirea-mi

pe harta Americii mele, constat cu stupoare că nu-i cunosc decât

țărmul la care-acostasem cândva.

O, veșnic dulce miracol  – America!…

O, insațiabil conchistador  – Europa!…

Relativitate

Ne-ncearcă ispitele dulce, preamultele?

Cedăm? Rezistăm? Refulăm?

Îndemnurile sale satana și-asculte-le,

Pe-al inimii noi l-ascultăm.

Ne-apasă-ntrebările greu, delicatele?

Iubim? Ne prefacem? Greșim?

Ce mare ești, Doamne, când judeci păcatele,

Ce mic ești când le săvârșim!…

Dragă, știi?

Știi s-asculți cu sete melodia?

Natalia Koncialovskaja

Dragă, știi să citești toată capiștea noastră stelară,

Să înoți prin ocean chiar de nu-i călăuza polară,

Să învingi în pustiu tot mirajul oazelor verzi,

Pe prieten să-l crezi, pe dușman niciodată să-l crezi?

Dragă, știi să asculți al izvorului múrmur candíd,

Să deguști discernând un vin bun de un vin insipid,

Să admiri ca o divă-al ciocârliilor zbor vertical,

Să scrutezi săgetând al satirilor dans infernal?

Dacă  știi, eu te rog- și-am să-ți fiu, sper, un bun ucenic –

Împrumută-mi discret din științele tale un pic.

Cine știe să ia, doar acela-i în stare să dea.

Vreau să fiu un avar și-l detest pe zgârcitul sadea.

Nopți albe la Sankt-Petersburg

E mult prea banală istoria

Și, poate, chiar fără teméi:

Când mân la hotelul „Astoria”,

M-adastă două femei.

Una-mi cere sufletul calp,

Alta sufletu-mi cere integru.

Noaptea-mi vine femeia în alb,

Ziua-mi vine femeia în negru.

Când mă fură femeia în alb,

Gându-mi zboară, bizar, la Arbenin.

Când mă fură femeia în negru,

Parcă-l văd, agonind, pe Esenin.

Mă culc între spini și nalbe,

Mă scol în lumini și tenebre,

Veneție-a viselor albe,

Florență a viselor negre.

Glisez între laț și salbe

În ritmuri non troppo și-alegre,

Sodomă a nopților albe,

Gomoră a zilelor negre.

La „Caru’ cu bere”

La „Caru’ cu bere”  –  ambianță de iad și de rai.

Din umbră-un lăieș îi tot zice-un motiv treancu-fleancu.

Și-și varsă amaru-ntr-un strop de Fetească bădia Mihai,

Și toarnă brașoave-ntr-un țoi de Azuga nea Iancu.

E trist visătorul că-ntârzie poșta de Ieși

Și-ar da telegramele Havas pe toate pe una din țară.

Zefliu, kir Ianulea le face din ochi la lăieși:

„Cântați, măi băieți, măi, că pleacă rapidul din gară!”

Și plânge arcușul, și-ngână lăuta străbună

Un viers de alean și de dor și de vis călător,

Și, trist, visătorul plutește pe raze de lună

Să-ntâmpine trenul ce vine pe áripi de zbor.

Și râde arcușul, și saltă lăuta zglobie

O sârbă de foc pentr-un suflet și-o lume sprințară,

Și-i trist bancagiul: el știe că-n gară-au să vie

Doar cele rapide ce-odată plecat-au din gară.

La „Caru’ cu bere” – ambianță de iad și de rai.

Din umbră-un lăieș îi tot zice-un motiv treancu-fleancu.

Și-și varsă amaru-ntr-un strop de Fetească bădia Mihai,

Și toarnă brașoave-ntr-un țoi de Azuga nea Iancu.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”   / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 mai 2024