Rugă

Mamă,

Nu te-am mai văzut de mai bine de cincizeci de ani,

De când te-ai călătorit, precum toți îmi spuneau, în împărăția Domnului,

Fiindcă lui Dumnezeu îi plac numai oamenii buni.

De mai bine de-o jumătate de secol plânge copilul din mine de dorul tău.

Deși trecut prin război, prin foamete și prin alte urgii,

Cu nepoți lângă mine ce-și prefiră degețelele ca un pieptene rar prin barba

mea, Aș vrea să mă iei iară în brațe  – să văd de ce culoare ți-i roua-n priviri,

cât de arși ți-s obrajii, cât de netedă îți e fruntea, dacă boiangiii timpului nu

ți-au lăsat vreun fir argintiu pe la tâmple și dacă perna sânilor tăi e la fel de moale și dulce.

Iubito,

Nu te-am mai văzut de mai bine de treizeci de ani,

Dar îmi pare că nu te-am mai văzut de-o veșnicie, care m-apasă ca

bolovanul pe umerii lui Sisif.

De mai bine de-un sfert de secol tânjește bărbatul din mine de dorul tău.

Deși nălbit de ninsorile vremii, aplecat sub povara anilor,

Cu nepoți care-ar vrea să le-alerge mai iute căluțul, Aș vrea să te iau pe

genunchii mei și să văd de ți-s ochii la fel de umezi, de ți-s obrajii la fel

de fierbinți, de ți-s buzele la fel de dulci, dacă plugul timpului n-a tras

vreo brazdă pe fruntea ta, dacă n-a dat în colte vreun fir argintiu pe pajiștea

pletelor tale și dacă vreo ploaie cu grindină nu ți-a prins sânii-n amiezi.

Tatăl nostru,

carele ești în ceruri și carele martor ești văzutelor tuturor și nevăzutelor,

Tu ne iartă nouă greșalele noastre, precum  și noi iertăm greșiților noștri,

Dar, dacă ești atotputernic și milostiv, Îndură-Te, preacucernice, de chinurile

supușilor robilor Tăi: Pune copilul din mine în brațele mamei,

Adu în brațele bărbatului din mine ființa iubită

Și Te vom proslăvi acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Complexul lui Oedip

Ziceam undeva că nu te-am văzut de mai bine de cincizeci de ani,

de când te-ai călătorit, precum toți îmi spuneau, în împărăția Domnului,

fiindcă lui Dumnezeu îi plac numai oamenii buni. De mai bine de

cincizeci de ani plânge copilul din mine de dorul tău.

Știai că distanța dintre corăbiile vârstelor noastre e inversă scurgerii

timpului? Cucul din ornicul timpului tău înghițise trei boabe de orz

din spicele date în pârg la doar douăzeci și două de primăveri ale tale

în rochii fulguinde de mireasă. Ceasornicul meu devansat-a demult

fatidica vârstă a lui Balzac. Cum mă cutremur la gândul burghiu c-ai

ajuns să-mi zici bade, mamă!…

S-ar putea să ne întâlnim în plină lume și să nu te mai recunosc.

S-ar putea să te opresc pe stradă și să-ți spun că ești mult prea frumoasă.

S-ar putea să mă îndrăgostesc de tine de la prima vedere.

S-ar putea…

Ah, ornicul vil măsurând destrămarea-mi, de ce te-a șters,

gâdele, de pe retină?

Caisul

Noiembrie-și scutură poalele iernii.

Ninge cu frunze în Cișmigiu.

O pâclă de mahnă în suflet se-așterne.

În suflet e gol și în parc e pustiu.

De-odată, o, Doamne, ninsoarea-ncetează,

O boare de vânt austral se prefiră

Și-aduce cu sine-un crâmpei de oază –

Miroznă de floare și sunet de liră.

Ascuns într-un colț de vântoaicele lumii,

Cu capul în nori și sfidând calendare,

Un gíngaș cais s-a pornit azi pe glume:

Ghidușul cais dat-a astăzi în floare!

Tu iartă-l, o, Dive, c-a mers contra firii,

Păzește-i candoarea cu mitră de zeu,

Căci florile lui sunt o sfântă iubire

La moara de vise a lerului meu.

Vezi, inelele frunții…

Vezi? Inelele frunții și-argintul din tâmple

Ne gravează cu scrupule anii.

Când prea clar intuim ce-ar putea să se-ntâmple,

Pe strategicul drum a visa ni-i?

Simți? O ciută aleargă-n văiuga din piept

Să-i sfințească răcoarea, izvorul.

Mă întreb: oare n-ar fi mai înțelept

Să se-ntoarcă-n trecut cei ce voru-l?

Știi? Bătrânul și marea și-o sete de viață-au topit

Toate ghețurile Kilimanjarului.

Vor mai arde și-n noi cum au ars și-n trecut (n-au mocnit)

Două flăcări de dor ale jarului.

Consolare

Așa cum mi-am creat-o, eterică, din vise,

Suavă ca izvorul și sobră ca un mit,

Mă-ntreb ca și actorul ce iese din culise:

Spre care țărm, o, Doamne, catargu-ndrepte-mi-se,

Din ce nemărginire și-n care infinit?

Cum simt că-mbrățișarea-mi nu-i va atinge boiul

Și nici sărutul tainic n-am să i-l fur vreodată,

Cum lupt cu mine însumi, pierzând câte-o fregată,

Mă consolez la gândul că nu-i pierdut războiul:

Mai am un vis ferice și-o dragoste curată.

Când vălură-n codru

Cum vălură-n codru stejarii cei falnici când simt că se-apropie

lama securii de lizieră, Tot astfel și eu mă cutremur la gândul

c-ai fi putut să te naști pe o altă planetă sau în altă eră.

Ai fi acceptat, resemnată, a sorții nelege?

Ai fi putut să iubești cu aceeași patimă și pe-un extraterestru?

Te-ai fi împăcat cu destinul, fatalul, iubindu-l, să zicem, pe-un

zeu sau pe-un rob, pe-un pedestru, ecvestru, volestru*?

Sunt sigur că nu, cum nici eu.

Aș fi mers, un nebun, contra firii,

întorcând temerar înapoi implacabila curgere-a anilor, mai dosind

pe deasupra circa două milenii (cum se-ascunde-un sutar sau vreo

două, când se numără banii la nunta țiganilor), aș fi inventat o

ultrasofisticată rachetă sau navă să te-aduc, enigmatică extraterestră,

de pe cea mai miraculoasă planetă pe-a Terrei epavă,

te-aș fi smuls din cleștele brațelor celui mai îndrăgostit sfinx, din

ghearele de oțel ale celui mai fioros tigru ori linx și-ntr-o zi, tot

scăzând  –  cu numărătoarea-ne inversă – din mileniu, din secole ani,

tu  – dinainte de nașterea Domnului, eu  – din era de după Hristos,

am fi-ajuns negreșit la anul unu al nașterii Domnului, când se va fi

săvârșit acel mare miracol al întâlnirii dintre o sfântă și un păcătos.

Din anul unu, ziua-ntâi a Crăciunului,

când toată suflarea creștină respiră c-un nou început de eră,

ar fi-nceput și-ar dura până astăzi, în prag de mileniu trei, și-n

veșnicii dragostea noastră aleră**.

Când vălură-n codru stejarii cei falnici simțind cum se-apropie

lama securii de lizieră, mă trece un negru și-un rece fior

c-ai putea într-o zi să te-arunci pe o altă planetă sau în altă eră…

_______________________

*Volestru (cuvânt creat ad-hoc: de la lat. voleo, volere – a zbura): zburător.

** Aler, -ă (de la ler) – care nu a atins floarea vârstei;

care nu se supune trecerii timpului.

Nu plânge

Nu plânge, iubito, cu lacrimi de sânge,

Spre celălalt nu plec chiar astăzi tărâm.

Cât timp pe năier și speranțele-l țin,

Cartargul înfruntă furtuni, nu se frânge.

Ci plângi, o, iubito, cu lacrimi de dor,

O dulce-amintire să-ți mângâie rana:

Te caut mereu ca pe fata morgana,

Pierdut prin Sahare, un biet călător.

Atavism

Nu, nu se va întâmpla, desigur, nimic.

N-are să vină sfârșitul lumii.

Nu  va veni nici judecata de apoi.

Vor reveni, ca și alte dăți, rândunelele.

Va înflori, la aceeași vreme a sa, liliacul.

Iasomiile-și vor scoate din lăzi rochiile lor de mireasă.

La țărmul abrupt al dragostei tale vor cuteza s-acosteze și alte corăbii.

Lugubrul lor semnal de plecare în zori s-ar putea să-ți trezească pe-o

clipă aceiași fiori. Nu se va întâmpla, desigur, nimic. Ci numai urletul

cărnii, de fiară, erupe-va când din trupu-ți în fierbere, zguduind universul,

vei înțelege cât de mult te-am iubit. Chema-mă-vei iară. Și-atunci

săvârși-se-va taina: Deschide-s-a cerul. Pământul desface-s-a.

Și ne-om regăsi, emisfere pe globul sărutului.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 septembrie 2024