Dincolo-dincoacele

Pe muchia lerului în zariștea cerului aleargă nebună

o ciută țintată de parcă-i pornită să prindă nu zorii,

ci spațiul și timpul și gândul-săgeată.

Și iat-o ajunsă, junia mea dusă, la marginea gândului,

la capătul timpului și al pământului, pe-o muche de gând,

între gând și negând, între-aici și neunde, între-acum și nicicând.

Dar nu se oprește, ci-aleargă nebună, sfidând nebuloase,

pulsari și genune, se rupe de gând, de spațiu și timp

și zboară ca fulgerul în infinit.

O, tu, nesupusă, junie apusă, adună-ți soroacele din hău,

din neunde și-unește-ntr-o punte să nu se separe departele –

aproapele, dincolo-dincoacele, finit-infinitul, netimpul și spațiul,

nespațiul și timpul și o poveste nemuritoare!

Deși prea bine știu

Și eram numai vis, și eram numai zbor, pescăruș în

sfruntarea furtunii,

Și nici loc nu-mi aflam: ba-mi era a plecare și ba a venire,

Și mă subțiasem ca paiul de dorul conturului tău

în lumina sihastră a lunii,

Însă nici bănuiam că frământul acesta se cheamă iubire.

Azi mi-i áripa frântă și nici mai visez, și nici cred

săvârșirea minunii. „De la cel ce nu are se va lua și ce are” –

aceasta e de la sfântul apostol Marcu citire.

Totuși, fug ca nebunul după umbra-ți sihastră topindu –

se-n stingerea lunii, Deși prea bine știu că frământul

acesta se cheamă iubire.

Spre moarte alerg

Pe unii iubirea-i unește, pe alții-i desparte

Ca moartea pe vii și pe morți. O, de n-ar mai venire!

Mă tem de iubire așa cum m-aș teme de moarte,

De moarte mă tem cum m-aș teme de-o mare iubire.

Iubirea în hău te aruncă, și moartea-n olaturi deșarte.

Adagiul e vechi, de la sfântul profet Eminescu citire.

Și fug de iubire cum fuge proscrisul de moarte,

Spre moarte alerg ca nebunul spre prima iubire.

Câte-s visele, multele…

Te-am căutat la târgul de fete de pe Găina.

Câtu-i muntele, naltul, fete tandre și mândre,

numai tu nu erai, însă, dragostea mea.

Te-am căutat la schitul de maici de la Râmeț.

Câtu-i schitul de criptic, fețe pale, cernite,

numai tu nu erai, însă, dragostea mea.

Te-am căutat la grobiștea veselă de la Săpânța.

Tot cimitirul plin de versuri ghidușe.

Nici un rând despre tine, dragostea mea.

Te-am căutat prin visele mele din tinerețe.

Câte-s visele, multele, te-am regăsit numai pe tine,

dragostea mea.

Arc voltaic

Fruntea mi-au arcuit-o Gânduri vechi, gânduri noi.

Pleacă veacul, iubito, Vine veacul de-apoi.

Nou-i hoț, pezevenchiul, Vechiul sună-a cavou.

Eu rămân, dar, cu vechiul, Tu te duci cu cel nou.

La hotar de milenii Arc voltaic să fim Între dușii, eternii,

Și-ntre cei care vin.

Dar nu mă rog de nimeni

Când te visam, iubito, cum ieși din spuma mării

Cu trupul supt de sete și sufletul de-alean,

Eu mă rugam lui Venus să nu te fure zării

Luceafărul din ceruri pe-o rază de mărgean.

Când te-am văzut, iubito, sidef ce scoica sparge-și,

Suavă ca o rouă, sclipindă ca o stea,

Eu mă rugam la ceruri să plouă ca la Argeș,

Să nu te vadă nimeni: să fii numai a mea.

Când ne-am iubit, iubito, candízi precum Ispasul,

Cum se iubeau doar zeii în cer și pe Olimp,

Eu mă rugam lui Cronos să nu-și întoarcă ceasul,

Să nu cronometreze prezența noastră-n timp.

Când te-am pierdut, iubito, prin smârc și hălăciugă

Spre alte Ciomolúngme când ai dorit să pleci,

Eu mă rugam doar ție cu mult smerită rugă

Să mai revii o clipă să ne iubim pe veci.

Azi înțelegi prea bine că n-ai pășit cu dreptul,

Dar nu mă rog de nimeni ca-n ziua cea de ieri.

Doar glasul tău cel dulce, cuminte, înțeleptul,

Mă cheamă din neunde și-l chem de nicăieri.

Mă cheamă cocorii

O tristă poveste-n cocóriștea vremii se pierde.

Țigăncile vremii ascund-o ca merele-n sân.

Cosițe-ieduțe mă cheamă pe-o pajiște verde

Și pletele-sălcii pe stoguri mă cheamă de fân.

O ciută de gând zboară-n iézerul fur să se scalde.

O umbră de lup o pândește cu-orbitele seci.

Mă cheamă cocorii-sirene în țările calde,

Rusalce-gutuie mă cheamă în iernile reci.

Și vin câte una, și pleacă, imagini sihastre,

Și filmul, întregul, în cioburi de cadre-l fărâm.

O dalbă fecioară mă cheamă spre țărmuri albastre

Și-o alta, în negru, mă cheamă spre-un negru tărâm.

Nimic nu e nou

Nimic nu e nou sub soare-n

Acest sfârșit de mileniu:

Aburcă o nonvaloare,

Se-aruncă în hău un geniu.

Nimic nu e nou sub lună

La finele-acestui veac:

Te fură-o iubire nebună

Și-apoi îți vine de hac.

Ancorare

Cumplite valuri au lovit în barca mea

Și-n ochi simnuri. Cum să mi-i desțărn?

Mă ține-o singură-alinare (Evrica!):

Las ancora la jinduitul țărm.

E-atâta liniște în spațiu-mi elizeu

Și-atâta tihnă e în timpu-mi tern

De-auzi în ceruri cum respiră

Dumnezeu Și diavolul cum sforăie-n infern.

Ruga săracului bogat

Sunt un bătrân umil cerșetor la colțul străzii.

Trece prima mea dragoste și-mi dă un bănuț,

trece a doua și-mi dă un sfanț, a treia – o mie de lei,

a patra – un șiling, a cincea – o liră sterlină, a șasea –

un verde de continent, a șaptea – o perlă mărgăritară,

a opta  – un diamant…

Devin cel mai bogat sărac din lume.

Trece prima mea dragoste și nu mă mai vede, trece

dragostea a doua și tot nu mă vede, trece a treia,

trece a patra, trece a șasea, trece a opta, și tot nu

mă văd. Ce-o fi cu ele? Că doar n-or fi orbit cu toatele?!!

Și-un gând mă străfulgeră:

Drăcie, ce greu e să fii bogat! Și-L rog pe Stăpânul:

„Îndură-Te, Doamne, și fă-mă iară sărac, doar s-or

uita și la mine iubirile mele!…”

Statornicie

De la o vreme cei mai mulți din prieteni s-au mutat cu traiul

în cimitir. O fi fiind traiul acolo mai abitir?

M-au părăsit și dragostele din tinerețe. Să le fi venit și lor

dorul de bătrânețe? Numai două se țin de mine cu ambele mâini:

una mă trage în jos, alta  – în sus, de parcă m-ar rupe niște câini.

– Cătinel, fetele neicăi: să nu prăbușim pământul, să nu

spargem cerul.

Se miră de vorbele mele și viața, și moartea, dar și lerul.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin” / Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 septembrie 2024