Două tăceri

Stau ore în șir în gara tăcerii în așteptare. Nici o suflare.

Burghiul tăcerii se-nfige tenace în osul gândului ca sonda

în miezul pământului.

La ora zero din trenul zero de pe linia zero pe peronul

zero coboară felină singurătatea.

-Veniși să-mi ții de urât, nechemato?

-Venii. Nu crezi c-ar fi trebuit să fie cineva lângă tine barem

acum, când ești atât de singur?

La ora tăcerii în gara tăcerii la masa tăcerii stăm două tăceri:

însingurarea și eu. Burghiul tăcerii tot sapă și sapă în osul malar

al gândului ca fierul în miezul pământului.

Am să plec într-o zi

Am să plec într-o zi înspre țara lui Soare-răsare,

Unde-mi face un semn resemnata pe veci Vasiluță.

Voi cerca precum ea în a vieții ispită prea mare

Să înfrâng pasiuni și să cred în prezicerea Ruței.

Am să vin într-o zi înspre țara lui Soare-apune,

Unde nea Păvălache nu-și află odihna nici azi.

Voi cerca precum el, un năier ce înoată prin spume,

Să înfrunt temerar zbuciumatul al mării talaz.

Îmi voi prinde la piept tricolorele mândre cocarde,

Între plec și-ntre vin ne-ncetat îmi voi face naveta.

Și-ntr-o zi voi apune. Undeva printre aștri voi arde

Între passio și ratio, un Sisif ce-și achită vendeta.

Și ninge, nostalgic…

Discret, o vântoaică haihuie

Se plimbă cu capul prin nori.

Mă-mbată miros de gutuie

Și-un țipăt prelung de cocori.

Cad ploile frânte de umblet.

O toacă-și adoarme chinóvia.

Mi-e toamnă, iubito, în suflet

Și-mi curge prin vene Bacovia.

Din cer – parc-ar bate mătănii –

Cad fulgi și se-ntind monopol.

Mă-mbată convoiul de sănii

Și-un rânchez de reni de la pol.

Mi-e iarnă, iubito, în suflet.

Mă trec hidre reci, polimembre.

Moș ger își mai trage-un răsuflet

Și ninge, nostalgic, decembre.

Nebuloasa Iubire

Poate n-ai existat, poate n-am existat, poate-a fost doar o vrere,

O cascadă a fost, un cutremur a fost, poate-a fost un abis,

Poate nici n-ai iubit, poate nici n-am iubit, poate-a fost o părere,

O eclipsă a fost, un miraj poate-a fost, poate-a fost doar un vis.

Poate nici nu exiști, poate nici nu exist, poate totu-i negație:

Fără cer un pământ, fără pești un ocean, fără beznă lucoarea.

Poate nici nu iubești, poate nici nu iubesc, poate nici nu-i senzație

Dacă trupul nu-l simți și nici inima nu, dacă nu-mi simt suflarea.

Poate nici nu vei fi, poate nici nu voi fi, poate fi-vom o pulbere,

Miriade vom fi și-om porni-o în larg, stoluri miraculoase.

Las’ celeste vântoaice a ielelor horă violent să ne-o spulbere

Și din haos difuz în vârtej satanesc să ne-adune în noi nebuloase.

Printre ele va fi, negreșit că va fi, nebuloasa Iubire,

Mult mai sinceră ea, mult mai clară decât nebulosul pământ.

Cum vom arde-amândoi, nu vom fi ca acum, în totală neștire,

Ști-vom: dragostea e, ști-voi sigur că ești, ști-vei sigur că sânt.

Când giulgiul amurgului…

Ce inspirat fuse tata când cumpărase via cucoanei Ruxandra!…

Cucoana s-a dus în regat, dar numele ei i-a rămas în satul din

pajiștea Prutului: via cucoanei.

Când a fost să sărut geana zilei, liliacul din via cucoanei-amețise

cu parfumul florilor sale toate moașele-hoaștele satului, încât mai să rămân –

Nota bene – cu buricul ortac netăiat. Cât e ziua de mare a plâns biata mamă-n

durerile facerii, ca spre seară, la crâșma lui Sete, un tată mult prea fericit

să se-mbete pentru prima oară în viață de dragul moștenitorului.

La nunta mea din poveste au cântat șase viori, s-au îmbătat toți nuntașii,

chiar și liliacul din via cucoanei. Numai mireasa a plâns. Tata ne-a juruit

la masa cea mare via cucoanei.

Când giulgiul amurgului, tandru, închide-mi-va pleoapele, grele,

nu se va mai îmbăta nimeni. Preotul îmi va cânta Aleluia,

iubita îmi va surâde din ramă, și doar liliacul din via cucoanei îmi va plânge la creștet.

Tăcere

E-atâta liniște-n jur, când luna pogoară să secere întúnecul nopții,

c-auzi cum gurluie-n cer și cum colcăie-n ierbi secundele-n marea lor trecere.

Iubito,

apleacă-ți auzul deasupra mormântului meu și a tăcerii din jur.

Auzi cum respiră pământul prin sevă de brad, prin rouă de flori, prin must de ciorchine?

E pulsul din mine.

M-am contopit la plecare cu suflul pământului, cu reavănul

aerului, cu briza oceanului, cu-arípile vântului. În fiece poame

din pomi, în fiece floare, în fiece strugur, în fiece picătură de ploaie,

în orice particulă zeta din câmp de ozon și-n orice adiere de vânt

este o parte din mine. Hai, ia-mă la sân, mușcă din mine,

respiră cu mine – încet, să nu speriem tăcerea din jur.

Catedrala tăcerii

Între noi – o tăcere mai grea decât piatra pe pieptul mormântului.

Zidim, temerar, pe ruinele dragostei, tribut necuvintelor noastre,

catedrala tăcerii.

Eu te zidesc pe tine, muțenia cântului, tu mă zidești pe mine,

muțenia pământului. Spune-mi ceva, Ană. Tăcere.

Spune-mi ceva, Manole. Tăcere.

Din inima cerului, din miezul pământului, erupe-o tornadă de liniște:

polifonia tăcerii. Din zid, isihastră, răsare, bătută în cuie,

iisusa dragoste-a noastră.

Și vin, ca la Mecca, și vin, și-or venire puhoi, pelerinii,

la zid să se-nchine, și nu va ști nimeni (nici noi nu vom știre)

de-a fost răstignire ori, poate, -o iubire…

Dacă eu și nici tu

Dacă eu nu eram și nici tu nu erai,

Pentru cine-nflorea liliacul în mai,

Pentru cine da spicul ca vrabia-n mai,

Dacă eu nu eram și nici tu nu erai?

Dacă eu nu mai sunt și nici tu nu mai ești,

Cui îi face din ochi raza lunii-n ferești,

Cine joacă de-a gaia cu aștrii cerești,

Dacă eu nu mai sunt și nici tu nu mai ești?

Dacă eu n-oi mai fi și nici tu nu-i mai fi

Unul altuia cum și-n durere-om zâmbi,

Cum vom trece prin vreme și cum ne-om iubi,

Dacă eu n-oi mai fi și nici tu nu-i mai fi?

Ca și când, ca și cum

După ani de visări, întâlnitu-ne-am când, ca și când nu eram,

ca și când nu erai, nu pășeam, ci zburam ca doi îngeri prin rai,

ca și cum nici erai, nici eram ca și când.

Din picaj revenim când, pe poartă intrând, ca și când nici n-aș fi,

ca și cum nici n-ai fi, o fantomă rostește tăios: „C’est fini!”,

ca și cum nici n-ai fi, nici n-aș fi ca și când.

Pe tărâmul cellalt întâlni-ne-vom când, ca și când nici n-oi fi,

ca și cum nici vei fi, ne vom prinde de mâini și-om zbura-n veșnicii,

ca și cum nici vei fi, nici voi fi ca și când.

Lied

Spre ceruri când zbor visător călător,

Pe strune de raze-arămii

Dumnezeiești ciocârlii

Îmi cântă Balada lui Porumbescu.

Când lunec sub ape-arcuire de șarpe,

Pe fildeșul alb de coral Mandreporii de-opal

Îmi cântă dumnezeiasca baladă.

Când trec sub pământ, întreruptul tău cânt,

Pe lacrimi de roură-n leasă, Îndoliată în alb mireasă,

Îmi plânge balada la căpătâi.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 octombrie 2024