Nu te teme

Auzi cum colcăie sângele Taal, năboindu-mi în vine ca apele-n

râuri de munte când se desfund primăvara?

Chiar nu te temi de vernala-i pornire năvalnică?

Teme-te!

Nu simți sute de volți cum aleargă  prin antenele mele tactile

ca germenii setei de moarte în venele gri cernobâle?

Chiar nu te temi de fatalele lor consecințe?

Teme-te!

Nu vezi ce sete nebună de viață arde-n fântâna secată a buzelor mele,

o sete nebună-a-nsetatelor guri beduine?

Chiar nu te temi să rămâi un pustiu fără aburii Nilului?

Teme-te!

N-auzi în piept clocotindu-mi Vezuviul dorit de miros de floare

cum freamătă seva-n cicoare la răsăritul de soare?

Chiar nu-ți inspiră o frică-abureala de lavă în flăcări?

Teme-te!

Vine sfârșitul lumii.

Nu-ncerca să-mi provoci obstinat trombogene, să contempli

în calm tensiunea, să evapori stropii de vlagă din fundul fântânii,

nici să zădări  – Pompei sfidător  – fúria limbilor crude de foc,

ci-adâncește albia râului meu de sânge în căușul brațelor tale,

fă din inima ta de gheață o cutíe de siguranță, apleacă-ți buza

izvorului rece pe setea-mi nestinsă, mai trage câteva linii pe scara

lui Richter, imprimă-ți sărutul în lava fierbinte-a vulcanului –

exponat sub sticlă în preajma câinelui din Pompei într-un viitor

muzeu de antichități  – și roagă-te Domnului.

Auzi cum îmi colcăie sângele-n pori, năboindu-mi în vine?

Știi?

Încă nu e târziu să previi fatalul sfârșit al lumii sublime.

Hai, nu te teme!

Vino la mine.

Fiară

Sunt un leu îmblânzit.

M-am deprins să suport cu răbdare mângâierea privirilor tale tactile.

Nu mi-i teamă de tine.

De propria mea ființă mi-i teamă când aud cum îți colcăie sângele-n vine

și cum urlă atavic bestia-n mine.

Toate legile

Toate legile naturii preschimbatu-s-au din clipa

Când m-a îmbătat parfumu-ți, sorb de tei din Colonița.

Cronos nu-și mai duce crugul anilor  –  și-a frânt arípa

Lângă-un mal de Prut în zboru-mi înspre-un splai de Dâmbovița.

Am purces în largul mării tu și eu și-o stea – polară –

Și-n mirificul genunii am uitat de ea ca-n vis.

Supărată rău, geloasă ca o grație precară,

Ne-a lăsat să trecem singuri și infern, și paradis.

Multe-s pragurile vieții, floare de nu-mă-uita.

Câte-s piscuri abisale în al omului destin!

Le vom trece noi pe toate? Domnul știe  – da sau ba.

Vom salva iubirea noastră? Numai noi putem să știm.

Fi-vom noi în stare oare, temerari ce-oprit-am timpul,

Să păstrăm nestins fiorul până-n veacul de apoi?

Într-un haos de tenebre ardă candela cu nimbu-i

Ce-am aprins-o împreună și-o vom stinge tot în doi.

Toate legile naturii preschimbatu-s-au din clipa

Când m-a-nnebunit sămânța-ți, sorb de maci din Colonița.

Numai una  –  legea firii  –  își fumează-n tihnă pipa

Între-un mal de Prut mă zbat când și-ntre-un mal de Dâmbovița.

Cântec-descântec

S-ar putea, pentru unii, să nu fii o rază din ceriști de spații imense,

stelare, dar, pentru mine, tu ești și rămâi un strop din lumina creată

în ziua dintâi, iubirea mea mare.

S-ar putea, pentru alții, să nu fii mireasma polenului dulce cules

de cu zori de albine, dar, pentru mine, tu ești și rămâi sărutul balsamic

de taină-al iubirii dintâi: iubirii divine.

S-ar putea, pentru unii, să nu fii un arc, ca fiorul de ciută prin somn

când tresare, dar, pentru mine, tu ești și rămâi un suflet vibrând

ca fiorul de vrajă dintâi, Soare-răsare.

S-ar putea, pentru alții, să nu fii încinsă ca para din iad, dogoritor

de fierbinte, dar, pentru mine, tu ești și rămâi făclie arzândă

ca jarul iubirii dintâi, Lună-asfinte.

S-ar putea, pentru unii sau alții, să nu fii nici Soare-răsare în zori

și în noapte nici Lună-asfinte, dar, pentru mine, tu ești și rămâi un strop

din lumina creată în ziua dintâi, mai sfântă decât, laolaltă, în ceruri,

iubirile sfinte, dragoste-cântec.

Hai lumii s-o tăcem…

Hai lumii s-o tăcem, iubirea noastră,

Căci lumea, dac-ar ști că ne iubim,

Ne-ar răsădi cucută la fereastră

Și-o cruce ne-ar ciopli în țintirim.

Hai s-o tăcem cum lebăda și-o tace,

Cum se iubesc, discret, doar trandafirii

Și s-ascultăm cu inima, sagace,

În piept cum arde flacăra iubirii.

Hai s-o tăcem. S-o ocrotim, captiva.

Să nu cârtim în fața propriului destin.

Ne aibă-n pază Sfânta Paraschiva,

Ne-nțelepțească Sfântul Augustin.

Ocnaș

Mass-media recentă consemnează un caz divers și, totuși, nebanal:

se zice că-ntr-o gherlă din Tirana de spaima zurbalâcului mulțimii

străjerii toți, pe dată, -au dat bir cu fugiții și numai osândiții, resemnați,

au renunțat la libertatea fără luptă și n-a ieșit nici unul din prinsoare,

urmându-și pân’ la capăt drumul spre Golgota.

Cu brațele cum tu-mi înlănțui trupu-mi crud cu lăcomia zidurilor

de temniță și setei lui de libertate-i pui cătușe, e pentru prima oară

când n-aș vrea, la fel ca deținuții din Tirana, să evadez  –  ocnaș

pe viață  – din prinsoare.

Cumulard

Citesc în manualul de istorie că un sultan și-mprejmuia haremul

cu eunuci, un domnitor  –  alcovul  –  cu țeste de bărbați ce-și

aruncaseră privirile spre doamnă, iar faraonul și-ncuia iubita în sarcofag.

De una tace manualul: că eunucii mai făceau din când în când din ochi

captivelor, că bezna din găvanele de țeste îi incitase doamnei visul

cel de taină și-amprentele meșteșugarilor de sarcofage imaginația închisei

sub lăcat. Aceste-alinturi nu le displăceau captivelor.

Nu știe manualul de istorie și nici cei trei: sultanul, Țepeș, faraonul,

că Evele își au chiar în prinsoare plăcerea lor și visul lor de taină.

Când, însetat, îți sorb azurul din priviri și-aș vrea să-ți sorb și gândul

cel ascuns, neonul, simt cum renasc atavic dintr-odată tustrei călăii-n mine:

sultanul, Țepeș, faraonul. Dar cum sunt cam certat cu canibalii, nici sânge

nu mai beau (sunt fitofag), renunț la modul clasic de tortură și, prin cumul,

devin și paznic de haremuri, și de alcov odor, și sarcofag.

Am vrut cândva

Am vrut cândva să-ți scriu o poezie

Cum nime-n lume n-a mai scris-o, nu,

Dar n-am putut să-ți scriu o poezie,

Căci poezie ești, frumoaso, însăți tu.

Am vrut, apoi, să-ți cânt o melodie

Cum nime-n lume n-a cântat-o, nu,

Dar n-am putut să-ți cânt o melodie,

Căci melodie ești, frumoaso, însăți tu.

Acum citesc superba-ți poezie,

Un alto-nzei, ce Domnul mi-l dădu,

Și-s fericit, în dulcea armonie,

Căci zeia-alto ești, frumoaso, însăți tu.

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă, visam.

Și se făcea că veniseși să zbori la balul de-adio de la „Eliade”.

Mătasea-ți curgea transparent serpentină, ca valul de mare pe trup nereid.

Și trupu-ți curgea, pe sub rochia fină, ca raza de soare pe miriști de grâu.

Doi sâni ca doi sori îmboldeau sfidător ochiri năucite de chípeși feciori.

Din tocul de opt centimetri-al pantofilor mândrie de gaibe-ți creșteau de flamingo.

Din umerii albi de zăpadă velur părea că-ți dăduseră áripi să zbori.

Se făcea că și laserul ochilor mei scrutători neapăratul tău trup de fecioară-l ardea.

Și rochea aceea, erete de pradă, plutindă ca fulgul pe trupu-ți felin, subțire ca clipa

în care-o să-ți cadă, cum mă îmbătase, amețitoarea, ca tămâioasa de Bohotin!…

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă, visam.

Ah, ploaia aceea !…

Și doar te văzusem de-o mie și una de ori!… Nimic osebit.

Erai, ca și mine, un X, o-ntrebare. Aveai, ca și mine, două mâini,

două picioare, doi ochi, doi obraji, două sprâncene… Eram un fel

de substantive epicene.

Ne apucasem, ca de-un colac de salvare,

de aceleași firicele cărunte din barba părintelui Mălaimare,

când ne ridicase, în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh,

din apa cristelniței, ghemotoace cuvântătoare.

Am gâdilat, ca doi îngeri, sfârcurile-aceleiași doici.

Doamna educatoare ne dichisese-n aceleași bonete și salopete (Ce mai!):

veritabilă clasă muncitoare. În clasa întâi, e-hei, zburdam pe aceeași pajiște

verde cu mieii chirilici cei rotofei.

Peste ani, la anatomie sau la filozofie, ne adorase aceeași culoare:

cea stacojie, pe când confundam, infantili, – ne păștea permanent ghinionul -,

hormonii cu mormonii, testosteronul cu progesteronul, gonadele cu monadele,

zigotul cu bigotul.

Orele-acelea-ți fixau indiscret rechizitoriul: boiul și foiul, numele tău desuet

și, poate, mersul tău ceva mai cochet. În rest  – Nota bene  – entități epicene.

Până când într-o zi o ploaie de vară torențială puse punctul pe ”i”: cu bluza

intrată în corp, păreai o statuie de marmură brună, săpată din roca vulcanică-a

Pindului de fanteziile-albastre-ale timpului, iar rotunjimile formelor tale –

de dalta măiastră-a lui Pygmalion. Ploaia aceea pâgână, ce-a smuls de pe tine

tot vălul de ceață, dezvăluitu-mi-a taina nebănuitelor forme.

Ca trăsnetu-n mijlocul zilei cu soare fusese fiorul ce mă cuprinse

când sesizasem că nu epicene  – eterogene ființe eram.

Ah, ploaia aceea carnală de vară ce mi te făcu dintr-odată fecioară!…

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 decembrie 2023