De unde vii? Spre care-noți oláte?…
Din setea mea, din doruri nestemate
Te zămislii miraculoasă fee
Ca să te am în lumea mea, meréie.
Tu ai zburat în alte lumi, netoate.
De unde vii? Spre care-noți oláte?
Ce taine-ascunzi în árca ta, femeie?
De ce te văd ca zeie dumnezeie,
Când tu ești, sfânto, plină de păcate?
Nu-s faraon din vremuri stinse-anume,
Nici carnivor nu sunt, nici fitofág,
Ca să devor, voráce, ce mi-i drag,
Dar când va fi să plec din astă lume
Cum trece gându-n versurile postúme,
Am să te iau cu mine-n sarcofag.
Din veac antíc nu s-a sfârșit legenda
Celebra Círce, Hécatei ciráca,
Cu vorbe dulci, năvoadele întinse,
În plasa ei chiar pe Ulýsse-l prinse
Când se-ntorcea, pe mare, la Itháca.
Doar fiul ei, Satúrn, i le respinse
Și vrăjile-i, și mintea ei, opáca.
Ea, smochinítă ca un fruct de báca,
În pasăre-l schimbă cu pene ninse.
Din veac antíc nu s-a sfârșit legenda.
Mai sunt și azi în lume vrăjitoare
Care-și revăd și-și înnoiesc agenda.
Și eu, plecând, m-aș vrea ciocănitoare,
Ca-n limba mea, nici greaca și nici zénda,
Să-ți amintesc de dragostea mea mare.
De s-o-ntâmpla să-ncerci a-i scoate voalul
În dragoste, ca-n orice făurire,
Că-i apă, aer, foc, pământ sau cer,
Este nevoie de puțin mistér,
Chiar dacă ea-i totală dăruire.
Ni-i viața noastră cel mai bun reper:
Din tot impasul să găsim ieșire,
Să ținem vie flamura iubire,
Să nu te-abați din drum, să nu dispér.
De pe-al meu chip, ce mi l-a dat ursita,
De s-o-ntâmpla să-ncerci a-i scoate voalul,
Te va pisá, geloasă, Afrodta
Cum calmu-l súrpă grija, țărmul valul.
Ci eu, cu mila zeului, râvnita,
Te-oi nemurí și-oi balansa cântarul.
Eu sunt convins că-n clipa grea, tritóna…
La câte patimi te-o-ncerca destinul?
La ce dezastre — setea de mărire?
N-o să te-ntrebi de unde-or mai venire
Aleanul-linul, altruism-puținul?
Cunosc un gest ce n-are-asemănare:
Cum Antigóna își luă taínul
Pe-un drum pe care frații nu-l mai vinu-l:
O moarte pentru-o cándidă iubire.
Eu sunt convins că-n clipa grea, tritóna,
Pe dorne-hău, montáne serpentíne,
Tu ai să pleci, semeț, ca Antigóna.
Ce-aș vrea să știi, prințesa mea, crinóna,
E că și eu, ca-n zilele senine,
Te voi urmá, fidel Emón, pe tine.
Când Zeus mă va-ntrupa-n Endymión
Ce farmec dai frământurilor mele
Când treci cu trupul spicului sub coasă,
Strălucitor regală de frumoasă,
Cum trece luna printre nori și stele!
Încerc să-ncheg cu focul bună casă,
Să dau cărbuni pornirilor rebele.
Le țin pe jar. Dar ce să fac cu ele
Răceala din privire-ți când m-apasă?
Ce-i face regelui în luptă un pion?
Nimic. Dar ia transformă-l în regină:
Pionu-nvinge orice bastion!
Aș vrea să știu ce-ai face – genuínă –
În cursa-ți glacială și senină
Când Zeus* mă va-ntrupa-n Endymión.
___________________________
*Zeus (pronunțare monosilabică).
Doar când n-om mai putea ne duce veacul…
La margine de lume și de râu,
Ne-am ridicat sălașul, un bordei,
Și súntem fericiți ca niște zei
Ce-au refulat orgolii și desfrâu.
Ți-s pletele scântei de funigei?
Îmi curge barba Olt până la brâu?
Iubirea nu ni-i míriște de grâu
Și nici ninsoare-a florilor de tei.
Doar când n-om mai putea ne duce veacul,
Când viața-n hău ne-a da de-a berbeleacul,
De Zeus* ne vom ruga-vom, resemnați,
Să ne prefacă-n doi stejari rotați,
La colț de templu vânturi să ne bată,
Să nu ne mai despártem niciodată.
___________________________
*Zeus (pronunțare monosilabică).
Când însăși viața, -n dorna ei zurlíe
Cad fulgi de nea din ceruri – zurgălăi
Purtând pe-arípi o sanie hoinară.
Din spicele culese astă vară
Troienele aliniază clăi.
Ci eu mă simt, în hora lor precară,
La jarul nevăzutelor văpăi,
Un fulg de nea topit în ochii tăi,
Din care două lacrimi se strecoară.
Când însăși viața, -n dorna ei zurlíe,
Efemerídă, fulg de păpădie,
Știe când vine, nu și când se stinge,
Hai să urcăm în sania de vis
Și, refulând și iad, și paradis,
Să ne iubim afară cât mai ninge.
Să-mi calc de-o fi, ca Áttis, jurământul
Păstór naiv, zeița mea, Cybéle,
Îmi port pe coale cârdul lai de gânduri
Și, cum le pasc, proptit în patru vânturi,
Zvon de tălănci mă cheamă-n dans de iele.
N-am risipit sperjúruri, nici comânduri.
Icoana ta mă ápără de rele
Ca faru-n nopți de valurile rebele,
Lovind în șlep, berbéce, rânduri-rânduri.
Să-mi calc de-o fi, ca Áttis, jurământul,
Spre alte țărmuri gândul alungându-l,
Vreo nimfă de-o să-mi mângâie privirea,
Învăluindu-mi mintea, simțul, firea,
Să mă prefaci în pin ca, -n frunze, vântul
Să-mi freámăte – eu să n-o simt — iubirea.
De-o fi să trec vreodată-n altă lume…
În lumea asta fulger trecătoare,
Prin aștri călător și pământean,
M-am imprimat în tot ce mișcă an de an:
În pietre, ape, hore de cicoare.
Un cord deschis sunt. Frunză de alean.
De iarbă sféșnic. Vișin dat în floare.
Apus de lună. Steauă căzătoare.
Sunt ochi de scoică. Rază de mărgean.
De-o fi să trec vreodată-n altă lume,
Din ceruri sau străfunduri de pământ,
Te voi veghea mereu: din calde hume,
Din circ lunar, din cetini, mineral,
Din ochi de scoică, ciucur de coral.
Nu-s rege. Nici INRÍ. Nemoarte sânt.
Când voi pleca, de Paște,
să-mi omenești strămoșii
Strămoșii noștri, dacii, la ore echinóxe,
Își alegeau feciorii cei mai candízi și tari,
Cinstindu-i, miri seráfici, la chefuri, mese mari,
Și-i aruncau în țeapă, ofrandă lui Zalmóxe.
La ceas târziu de taină, în gând când îmi apari,
Când preoții, la dénii, lui Crist i-nálță doxe,
Oríbilele țepe îmi par doar simple moxe,
La care m-aș expune, cinstindu-mi bunii lari.
Când voi pleca, de Paște, să-mi omenești strămoșii
Cu pască și cu zâmbet, cu vin și ouă roșii.
Osána lui Zamólxe. Să știi că, la plecare,
M-am contopit cu huma, cu iarba, Ursa Mare,
Cu tril de ciocârlie, cu ochi adânc de mare,
Din care ochi-mi, víii, te-or străjui, duioșii.
Când m-o purta destinul printre astre…
Eu tatei Leucothéei reușíi,
Deși – al meu – nu-i de urmat exemplu,
Din cupa mea răbdările-i să lé-mplu.
Și tatăl o zătrise dintre vii.
Apóllo nu mă dúse-n prag de templu,
Ci, pe vecie, crud mă părăsí,
Iar eu, heliotrópium, porníi
Să-l urmăresc pe cer și să-l contemplu.
Aceasta fu a Clýtiei poveste:
Iubire care-a fost și încă este.
Când m-o purta destinul printre astre,
Te-oi lumina din zările albastre,
Și tu, ca floarea-soarelui pe zeu,
N-aș vrea decât să mă scrutezi mereu.
Când fi-va să pornim spre alt tărâm…
Pe când Argíra, tesalína sumbră,
Sorbind avid – al dragostei – potírul,
Se ofilea cum se-mpuțínă mirul,
Selén, și el, se stinse ca o umbră.
Când îi uní, pârâul și izvorul,
Zeița vrea să-i scoată din penumbră,
Dar timpul, vai, și dragostea o-adúmbră.
La ape dulci nu merge mult ulciorul.
Când fi-va să pornim spre alt tărâm,
N-aș vrea, zeița-n negru, -ndurerată,
Să ne sloboáde-n ape c-un părâm,
Care-ar putea să putrezească-odată.
Ne pună-n maica glie, lângă ape,
Să le simțim murmúrul lor aproape.
Să-mi cat cu zel, prin pulbere, iubirea
Fiecare om e-un visător:
Zice-un ins că i-a-nflorit iubita,
Altul – cum că Dumnezeu vestit-a
Că suprimă iadu-n viitor.
Sunt și eu prin stele călător.
Mân comete, stele cern cu sita,
Urc spre nori, spre Lună iar cobor,
Unde-mi caut ani de ani ursita.
Cum noroc-sorócul nu mă paște
S-o găsesc la margini de ecou
Inocentă, ca un miel de Paște,
Domnului ofrandă pe platou,
În amurg m-oi stinge spre-a renaște
Ca s-o cat, prin pulbere, din nou.
Ți-i dragostea o pânză sfâșiată
Aráhne, iscusita țesătoare
Ce-i preluase profesoarei harul,
Îi aruncase cu-aroganță zarul:
Să se întreacă-n for la-ndemânare.
Finalul răsturnă obidei carul:
Cum pe orgoliu-i fata-i púse sare,
Zeița-i sfâșiase pânza-n care
O aruncă, paing purtând calvarul.
Ți-i dragostea o pânză sfâșiată.
O țeși, o rupi și o repari mereu.
Ușor să-nfrunți un zeu, păcatu-i greu.
Blestémul veșnic nimeni nu ți-l iartă:
Nici iad, nici rai, nici bunul Dumnezeu.
Să încercăm s-o mai-nnodăm o dată.
Nicolae MĂTCAȘ


