Cireșar, lună de mijloc de an! Cireșar începe cu Ziua Copilului și sfârșește cu Ziua Învățătorului; adună ființa și trimite nostalgia să prindă copilul din noi, cheamă dragostea de prin livezi, o mângâie cu flori de tei și-i pune cireșe la urechi. O trimite așa, ușurel de mână cu recunoștința să bată-n fereastra primului om care s-a-ncumetat să prindă mica mână de copil și a-ncercat să caligrafieze pe coala imaculată primele litere: A mare de mână, a mic de mână, M mare de mână, m mic de mână și uite așa, în joacă și zâmbet primul cuvânt spus în viață a apărut și primul cuvânt scris pe caietul cu liniuțe indigou. Ma-ma.. și apoi…Ta-ta, iar el învățătorul, sau ea, învățătoarea din clasa-ntâi urmărește mâna și privirea micuțului: amândouă încordate, fremătând de nerăbdare, strângând stiloul și gândul. Gândul pentru mama, scrisul pentru Doamna.
Răbdare și grijă, dragoste și înțelegere, pricepere și tact, iată adevăratul dascăl chemat către profesie.
Dăruirea de sine, rar recunoscută în zilele noastre, nu mai are parcă izul „Domnului Trandafir”, pentru că, după părerea mea în fiecare dascăl există un „Domnul Trandafir”, diferă doar puterea lui de exteriorizare, de captare a interesului copiilor, de reușită în a proteja valoarea fiecărui micuț, într-un cuvânt, simțul pedagogic și flerul didactic.
Se spune că „meseria se fură”, dar cred că mai valabilă este afirmația „a avea chemare pentru o anumită meserie”.
Îți trebuie doar o privire să-l descoperi pe ștrengarul cu pumnul plin de cărăbuși, cu melci prin buzunare, ori cu șoricei de pluș în ghiozdan. Îți trebuie să arunci doar așa, o ocheadă, ca din întâmplare, pe caietul lui cu tema neterminată, pentru a-țida seama că degetele lui au prins mai mult mausul și tastatura calculatorului decât stiloul și rezolvarea temei.
Copil și dascăl, învățător și elev, profesor și student, iată două forme de căutare a vieții, iată două forme de viață în continuă căutare. Emanciparea ca formă de exprimare, căutarea ca formă de eternizare, ambele însă din dragoste, cu dragoste pentru om, formarea lui și așezarea pe un făgaș normal în viață.
Învățătorul a fost și va rămâne pentru mine liantul dintre copilărie și maturitate, dragostea de om, exteriorizată prin simțul pedagogic al celui sau a celei care mi-a arătat A mare de mână, a mic de tipar. Tiparele vieții sparg de cele mai multe ori granițele conduitelor, nu însă și a conduitei morale. Aceasta se învață o dată cu A mare de mână, a mic de tipar,, iar dacă nu ai de la începu lângă tine un cadru didactic asemeni „Domnului Trandafir”, moralitatea este nedescoperită, necultivată, rămâne în același con de umbră sub care a aărut odată cu nașterea individului.
„Învățătoarea mea din clasa-ntâi” este o poezie de Virgil Carianopol și poate că ar fi bine, ca peste ani, fiecare să ne-aducem aminte de ea, sau de el, domnul învățător din clasa-ntâi. Atunci putem spune că ea, pedagogia a creat într-adevăr, eterna dragoste de om.
NICOLETTE ORGHIDAN
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..