O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XXXII) de Constantin Marafet
Un om, o instituție, un destin
Cu ochii scurgându-i-se în clepsidră precum amintirea anotimpurilor fără culoare, Marin Ifrim, scriitorul, dar și omul, cel hulit și iubit deopotrivă, mă roagă să scriu despre Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău. Brusc, m-am trezit numărând decenii într-o călimară vetustă și cu aromele înflăcărate ale tinereții noastre. Întorc filele unui vis în care doar Marin Ifrim a rămas, eu plecând în alt vis în care frunzele nu mai au aceeași culoare.
Să scriu despre o instituție care a îmbrățișat urmele pașilor mei, cu toată căldura… e greu. Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău a fost pentru o vreme îndelungată singura instituție din țară unde cuvintele se așezau ca într-o bibliotecă vorbitoare iar scriitorii își găseau jilțul acoperit cu petalele prieteniei. Probabil și acum e la fel. Dar… un alt deceniu se apropie de când nu am mai vizitat această instituție, timp în care de puține întâmplări am mai auzit. Acum urmele trecerii mele cu siguranță s-au limpezit. Ar trebui să scriu detașat despre toate întâmplările literare petrecute aici, dar încă nu pot. Peste morile de vânt încă mai cad ploi acide și vor ațâța vanități de neînțeles. Dacă nu m-aș fi simțit încorsetat de vini închipuite ori reale aș fi spus răspicat: Marin Ifrim este omul care a sfințit locul numit Casa de Cultură a Sindicatelor și căruia i-a dat dimensiunea une magii. Așa că spun doar atât: Marin Ifrim a ridicat cultura buzoiană la nivel național prin scrisul său, prin determinarea sa, prin generozitatea sa risipită tuturor celor care au dorit să acceadă la emoția unui vers. Marin Ifrim a fost, este și va fi el singur o instituție. A demonstrat asta cu prisosință. De aceea nu poți scrie despre Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău fără a vorbi de omul care a definit-o ca instituție culturală.
Mulți ani i-am fost aproape. Credeți-mă, știu ce spun. Am participat alături de el în diverse calități, de sponsor al unor cărți, de sponsor al concursului „Constantin Petcu”, de membru al juriului, de coorganizator al diferitelor manifestări literare, lansări de cărți etc., dar cea mai importantă calitate cred că a fost aceea de prieten. Am greşit mai sus… Coorganizator nu am fost niciodată. Marin Ifrim organiza totul. Când vedeți pe un afiș trecuți mai mulți organizatori să știţi de la mine, doar unul e organizatorul, ceilalți sunt trecuți pentru impresie artistică.
Eu i-am văzut sinceritatea și bucuria pentru reușitele confraților. Acolo unde avea un mic aport jubila, dar nu făcea din asta un cap de pod. Cei mai mulți dintre scriitorii buzoieni îi datorează ceva, un ceva despre care într-un moment de sinceritate vor vorbi. Sunt sigur.
Destinul meu s-a intersectat cu destinul lui Marin Ifrim în cele mai fierbinți punți ale existenței. Ambele destine sunt acum suspendate deasupra unei clipe. Am obosit. Nu se știe care mai mult, eu ori el. Ne-a obosit mânia celor cărora le-am dăruit bunătate fără a cere nimic în schimb.
O îndoială îmi poartă regretele către apusul primului imbold. Întorc soarele pe toate fețele. Fiecare față are un alt apus. Eu la care să-mi întorc privirea?
Constantin Marafet, septembrie 2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |