ION P. IACOB

-o flacără stinsă pe altarul poeziei-

 

            Din când în când, răsfoiesc cărțile primite cu diferite ocazii, de obicei lansări de carte, de la autori cu care m-am intersectat în existența mea terestră, și cuget asupra mesajului transmis prin textele lor. O carte aparte este „PATRIA IREALĂ” pentru că mi-a fost ofertă de poet la finalul întâlnirii noastre la locuința domniei sale din Nișcov, com Vernești, în ziua de 22 .09. 2020, în plină pandemie COVID 19, cu ocazia  acordării interviului la rubrica OAMENI DE LÂNGĂ NOI, verneștitv.  Tot amânasem, din cauza virusului, momentul discuției noastre în fața camerei de filmat, dar de data asta Dumnezeu a făcut posibilă socializarea după care tânjeam în perioada aceea. Îl vizitasem în 2019, după ce aflasem, cu ocazia activității „Centenar în centenar”din 28 nov.2018, de la Biblioteca Județeană „V.Voiculescu” din Buzău (100 de ani de la Marea Unire-nr100 al ziarului local Curierul zoreștean), că poetul Ion P. Iacob s-a mutat pe plaiuri verneștene.

Privesc acum, în zi de mare sărbătoare odinioară, 1Mai 2022, șirul de cuvinte-nestemate, diamante șlefuite cu atâta dăruire de interlocutorul meu, din cartea de versuri primită atunci, și merg cu gândul la momentul acela. În  poarta casei, ne-a întâmpinat dna Pia, soția poetului…am parcurs aleea ce desparte livada din fața casei în două și am ajuns la locul unde ne aștepta cel cu care urma să merg într-o călătorie imaginară, așezat la masa pe care se odihneau iubirile sale, cărțile de versuri, editate la diverse edituri. La Nișcov, Vernești, peisajul de toamnă este de vis, doar zgomotul mașinilor ce tranzitau localitatea pe drumul județean 100H Vernești-Tisău se suprapunea peste vocile noastre.

Interlocutorul meu are amintiri din copilăria timpurie și-mi explică că, pentru a fi sigur că ceea ce-și amintește sunt fapte reale, a cercetat pe internet starea vremii, temperatura din noaptea în care familia s-a mutat din Breaza, locul nașterii sale, aflată la nici 30 km de Buzău, în reședința județului. Avea un an și jumătate când părinții săi s-au hotărât să facă această mutare din motive întemeiate: tata lucra la Buzău și naveta era foarte obositoare, atunci iernile erau  grele, cu zăpezi care întrerupeau transportul, și un alt motiv a fost viitorul copiilor.

Că era noapte, își amintește cum vedea, din locul unde fusese așezat, luna plină…că avea o vârstă atât de fragedă, își pierduse un botoș…că era sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie, mama îl îmbrăcase destul de gros, nopțile fiind încă răcoroase.   Pleca dintr-un loc magnific, așezat între Pietroasele, unde s-a descoperit tezaurul Cloșca cu puii de aur, și Dealul Istrița. Plecarea din locul natal s-a făcut pe întuneric și stabilirea în oraș avea să se facă pe str, Luminii. Pentru poetul care merge pe firul amintirilor vieții sale nimic nu este întâmplător…cel înzestrat de la Dumnezeu cu sensibilitate crescută, comparativ cu omul obișnuit, face din tot ce-l înconjoară o poezie.

A plecat din țara pietrei, cum e Breaza, și-a ajuns într-o zonă frumoasă, la casa cu cărămidă, aflată la nici 50 m de zidul Conacului Marghiloman, zonă mirifică care i-a oferit o copilărie ca la țară: spre latura nordică a parcului, funcționau întreprinderi mici de reparații utilaje agricole, renumitul heleșteu al lui Marghiloman le oferea copiilor condiții de pescuit vara și de patinat iarna…

Și omul, cu privire blândă, din fața mea continuă să-mi povestească cu glas emoționat cu cât amintirile se apropie de perioada în care începe să perceapă lumea în care trăiește dintr-o altă perspectivă. Asta se întâmpla în 1962 când intră la școala generală nr.6 din Buzău la clasa experimentală. Cineva, din cei cu putere de decizie, a avut neinspirata idee de a înființa o clasă de ciclu primar cu profesori, nu cu învățător, ci cu diriginte. Era un chin și pentru profesori, și pentru copii, spune interlocutorul meu, dar diriginta pe care a avut-o de la clasa I până la clasa a-IV-a, profesoară de Limba română, Rodica Giuliade, i-a trezit interesul pentru citit prin înființarea unui grup literar. La întâlnirile periodice, le citea, le povestea întâmplări din viața reală…atmosfera era extraordinară. Prima carte primită cadou, despre periplul unui peștișor pe Dunăre,  a fost cea dăruită de această profesoară inimoasă, pe care poetul de mai târziu a căutat-o, dar n-a mai găsit-o.

Relația cu cititul, începută la vârsta de 7-8 ani, a devenit tot mai puternică cu trecerea anilor. Lucrul acesta s-a întâmplat, îmi explică mai departe poetul, și datorită cărților moștenite de la unchiul din partea tatălui, om cu idealuri deosebite, animat de ideile socialiste, care a sfârșit tragic, la numai 27 de ani, în războiul din Spania. În noaptea de care-și aduce aminte din fragedă pruncie, tata a luat și sacii cu cărțile care s-au dovedit a fi foarte prețioase, pentru că nu le-a abandonat nici când și-au schimbat locuința. Cărțile i-au fost primele jucării, mărturisește, și n-au fost nici puține, nici fără valoare. Unchiul fusese un bun colecționar de cărți valoroase: Dicționar enciclopedic, Aurel Candrea, ed.1933, Divina comedie, Dante Alghieri ( traducere George Coșbuc), Manual de pedagogie, Pestalozzi, etc.   După ce le-a  „devorat” pe cele din propria bibliotecă, a început să facă turul bibliotecilor din oraș. Citea pe nerăsuflate. Mai împrumuta cărți și de la vecinele gemene, de vârsta lui, a căror mamă era o mare colecționară de cărți. Nu le mai returna, așa se îndrăgostea de ele…mai târziu, fetele i-au destăinuit că știau că nu le înapoiase. Unele lecturi, cum a fost Dama cu camelii, i-au produs un gust amar…nu le-a mai recitit.

Revenind la anii de școală, cei din clasele  V-VIII, apoi din liceu-Lic. B.P.Hașdeu,din Buzău,  secția real,  își amintește că relația dintre elevul-cititor și profesoarele de limba română n-a fost una în care să-i fie descoperit talantul ce avea să-l facă, peste ani, ceea ce este acum, membru al Uniunii Scriitorilor Români. Era o fire emotivă, așa se face că la un concurs de Limba română, la care a participat prin clasele a șasea-a șaptea, s-a blocat, pur și simplu, chiar dacă știa răspunsul, ieșind din competiție. Dar tot a fost răsplătit pentru participare cu o carte de poezii de Vlahuță. Dacă la orele de Limba română n-a avut posibilitatea să poarte discuții constructive din care profesorul să vadă capacitatea elevului de a citi, de a înțelege textul lecturat, în schimb, la ora de limba rusă, profesoara Iulia Coman, o basarabeancă stabilită în România, a reușit să-i trezească interesul pentru literatura rusă.

Privesc la zestrea literară a invitatului meu de la rubrica Oameni de lângă noi, totodată gazda echipei verneștitv, cărțile care așteaptă cuminți să vorbim și despre cum au fost ele plămădite, despre traseul autorului într-o lume cu totul diferită de cea oferită de pregătirea profesională. Școala tehnică de telecomunicații  pe care a urmat-o după terminarea liceului i-a netezit cumva drumul spre ce avea să se întâmple în viața sa, căci, lucrând într-o centrală telefonică, a putut continua cititul cărților ca în copilărie. „ În tura de noapte, puteam pleca de acasă cu trei-patru cărți”, mărturisește acum, după atâția ani, „și, după ce-mi terminam sarcinile de serviciu, citeam, mai și scriam.” Dar scrisul domniei sale a căpătat adevărata valoare și recunoaștere din momentul frecventării cenaclului literar „Al. Sahia” din Buzău al cărui conducător era profesorul Constantin Petcu, „ un poet de mare finețe”, cum îl caracterizează interlocutorul meu. Ședințele cenaclului se țineau săptămânal, în ziua de marți, ora 17, unde autorii de poezie și proză își citeau creațiile. Persoana  de care s-a simțit cel mai mult legat a fost Marin Ifrim, „vârful de lance” al culturii buzoiene care, din păcate, s-a transferat la cenaclul astral…prea devreme! Constantin Petcu și Marin Ifrim, au constituit „coloana vertebrală” a cenaclului la care și-au făcut ucenicia cei mai cunoscuți poeți și scriitori ai literaturii  buzoiene: Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Passionaria Stoicescu și alții.

A început să scrie destul de târziu, fenomenul scrisului fiind într-o stare latentă, dar când a ieșit la suprafață, cuvintele au curs într-o înșiruire de neoprit. Când scrie nu se gândește la ceva, cuvintele vin, le așează acolo unde se potrivesc, le schimbă, când e cazul, și modelarea, cizelarea creației se termină când rămâne esența. Câteodată „șlefuiește” atât de mult încât nu mai rămâne nimic, conchide zâmbind. Poeziile lui sunt ca esențele tari în sticluțe mici. Colaborează cu  reviste din țară: Ardealul literar, Deva, redactor șef, Mariana Pândaru Bârgău,  FEED BACK, Iași, redactor șef  Daniel Corbu, POESIS, Satu Mare, redactor șef  George Vulturescu; din Madrid, Spania, revista poetică AZAHAR.

O aventură foarte interesantă consideră că a fost traducerea cărții tânărului poet spaniol Luis Luna, cu titlul care exprimă mai mult din universul ideatic al autorului „Cerul din păsări”. Colaborarea a fost posibilă datorită oportunităților oferite de internet, socializare online. Cum este și un talentat fotograf, coperta cărții, creație proprie, sugerează o noapte cu lună…și numele poetului te duce cu gândul la astrul nopții, iar faptul că Luis Luna e spaniol, îl face să creadă că nimic nu e întâmplător…unchiul său, de la care a moștenit saci de cărți, și-a găsit sfârșitul în Spania.

Cartea pe care mi-o oferă, PATRIA IREALĂ, apărută la editura Călăuza v.b. cu care a luat locul I la un concurs de poezie, are pe copertă, tot o creație proprie, un lacăt masiv pe o ușă în spatele căreia se vede o lumină. Cum în poezie metafora este elementul primordial al succesului în lumea literară,  creațiile poetului din fața mea sunt un adevărat labirint prin care cititorul avizat călătorește în căutarea unei lumi necunoscute omului obișnuit. Interpretarea textului ține și de cultura și imaginația fiecăruia. De pildă, titlul cărții de mai sus a fost decodat de unii confrați ca fiind Patria poeziei…

La finalul întâlnirii noastre, îl rog să citească o poezie din cartea pe care o iubește mai mult…pe toate le iubește în aceeași măsură, ca toți poeții, precum părintele proprii copii. Dar și copiii, la un moment dat, trebuie să fie ajutați să-și ia zborul, să aibă propria viață…Cărțile sunt ale sale, dar vrea să fie și ale altora.. Din păcate, mărturisește, s-a ajuns în situația în care, de obicei, poeții se citesc între ei. Ia, la întâmplare, una din cărțile de pe masă și citește cu glas domol: „Când aceste rânduri vor înflori, vei ști că sunt viu la marginea câmpului……..”

Nu bănuiam atunci, când ne-am despărțit cu speranța că ne vom reîntâlni pentru a continua discuția despre imaginarul din poezie, despre trăirile poetului în momentele de maximă creativitate, despre alte proiecte la care se gândea, că, exact la un an de la întâlnirea noastră, avea să fie viu la marginea câmpului  dintr-o altă lume. S-a mai stins o flacără pe altarul poeziei.

 

1 Mai 2022, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor

 

Facebooktwitterby feather