Cu noaptea-n cap, țăran român,
O viață – ntreagă te-ai sculat…
Aveai în sânge, din bătrâni:
Pământul trebuie lucrat.
Și zorii zilei te găseau
Cu sapa-n mână pe tarla
Când frunzele îți mângâiau
Picioarele și fața ta.
Când astru – n apogeul său
Tornade de căldură -, n jos,
Focaliza pe bieți-ți umeri,
Te întăreai să fii vânjos.
Și apa-n sticlă se-ncălzea…
O beai, și era fiartă,
Dar nu lăsai înțelenit
Pământul niciodată…
Strămoșii ți-au lăsat un cult,
Al dragostei de muncă…
Și leneșul n-avea cum sta
Să doarmă în opincă.
Iar dacă Domnul ți – a dat ani
Și încă ești în viață,
Te doare că pământul e
Motiv de sfântă greață.
Nu prea-ntelege mama mea,
Țăranca de-altădată,
Cum e să stai să nu muncești,
Dar să aștepți o plată.
Acum țăranul nu mai e
Ce-a fost odinioară,
Chiar de pământ a moștenit,
Cu munca nu se-omoară…
Și de se-ntoarce un școlit,
În sat, ca să muncească,
O șansă n-are de-ajutor
Ca treaba s-o sfârșească.
Acuma… bani să ai, că toate,
Atât de lesne, le găsești,
În supermarket, de la alții,
Ce rost mai are să muncești?
Dar Dumnezeu când te-a zidit,
Cu cap, mâini și picioare,
Le-a dat ca, folosindu-le,
Să – ți fie lucrătoare…
Să nu le scoți din ritm alert
Că se atrofiază…
Căci munca l-a ținut pe om
Și – l diferențiază.
5 iulie 2022, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor


