Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » Parohia Ortodoxă Romănă din localitatea Ciurari, comuna Săceni, judeţul Teleorman – Episcopia Alexandriei şi Teleormanului

Parohia Ortodoxă Romănă din localitatea Ciurari, comuna Săceni, judeţul Teleorman – Episcopia Alexandriei şi Teleormanului

Parohia Ortodoxă Romănă din localitatea Ciurari, comuna Săceni, judeţul Teleorman – Episcopia Alexandriei şi Teleormanului

Prolog teologic şi argument istoric, cronologic sau mic excurs monografic…

Întâi de toate doresc să mărturisesc că sunt entuziasmat, bucuros şi emoţionat pentru iniţierea, elaborarea şi publicarea acestei lucrări – ce evocă istoria şi geografia – cu oamenii deosebiţi şi locurile acestea minunate, totodată trecutul şi prezentul, anticipând, într-un oarecare fel şi viitorul acestei comunităţi săteşti şi parohiale din localitatea Ciurari, comuna Săceni, judeţul Teleorman. Aici, în această carte sau datorită ei, ne aducem aminte cu vibrante emoţii, sentimente de recunoştinţă şi preţuire de înaintaşii noştri, de moşii şi strămoşii noştri, trăitori, vieţuitori şi chiar supravieţuitori pe aceste meleaguri, care de multe ori au fost vitregite de vremurile istoriei şi oropsite de valurile năvalnice ale acestei vieţi pământeşti, plină de suferinţe, ispite, încercări şi necazuri dar chiar le-au depăşit şi traversat, rezistând cu stoicism şi nu nădejde în Dumnezeu – Cel ce toate le poate celui ce crede în El, căci „ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu!”… De aceea se cuvine să-i evocăm, să-i omagiem şi să-i pomenim în rugăciunile noastre, din această perioadă binecuvântată de Dumnezeu, plină fiind de har şi de îndestulare, fiindcă datorită lor şi rugăciunilor slujitorilor şi credincioşilor acestei biserici, ce din veac au statornicit aici credinţa creştină – cea drept mărturisitoare şi de-a pururi autentică ori strămoşească.
Şi de aceea, am considerat de cuviinţă, ca în cele ce urmează să vorbim puţin despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, ajungând la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte ajungând la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor… Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!…
Căci mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh. De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Ce-a de a doua persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în acelaşi timp – Iisus Hristos ne mântuieşte nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Domnului Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos – Fiul Omului nu a venit să ne dea numai o gnoză, o ştiinţă şi o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.
Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala nu este un simplu eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie?
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13). Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie.
Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor – cum au fost şi slujitorii ori membrii acestei biserici, de-a lungul veacurilor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Mântuitorul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie.
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.
Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea de astăzi, de pildă, ce se bazează în cea mai mare măsură pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării.
Vocea profetică a Bisericii se aude peste tot în istorie (cum s-a auzit şi aici, în această comunitate binecuvântată de Dumnezeu şi slujită de oameni ai Duhului), căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, de aceea trebuie să rămânem noi, pe mai departe în Cetatea Slavei Sale – „pe care nici porţile iadului nu o vor birui”, căci noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!
În altă ordine de idei, revenind puţin, la partea istorică şi cronologică a acestui material, vom sublinia faptul că parohia ortodoxă română din localitatea Ciurari, comuna Săceni, judeţul Teleorman, se află în cuprinsul administrativ – bisericesc al Protopopiatului Roşiorii de Vede şi în teritoriul canonic şi pastoral al Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului – care a fost înfiinţată în urmă cu cincisprezece ani, în anul 1996. Biserica parohială are hramurile: Sf. Ier. Nicolae şi Sf. Cuv. Parascheva. Construcţia lăcaşului de cult a început în anul 1858 şi s-a finalizat în anul 1860, ctitori fiind dreptmăritorii creştini: Procopie Popescu, Gherghe Dobre şi Ion Bădică. Biserica, deci, a fost terminată şi sfinţită în anul 1860, fără a avea atunci pictura interioară, care s-a executat abia în anul 1927. Biserica, pe parcursul timpului, a mai fost renovată în anul 1976, iar în anul 1996 i s-a refăcut pictura interioară în ulei, de către pictorul Petre Negulescu din localitatea Ciolăneşti, judeţul Teleorman. Lăcaşul de cult a fost construit din cărămidă, pe temelie de cărămidă, în formă de navă cu trei turle. Clopotniţa a fost ridicată în anul 1996 de către ctitorii şi binefăcătorii creştini – ortodocşi Ilie Aurel şi Aurel Pană. Biserica a avut slujitori vestiţi şi destoinici între care preoţii: Marin Ionescu, Nicolae Constantinescu, Ştefan Iliescu, Traian Boancă, Vasile Ţibulică iar cântăreţi pe: Nicolae Ionescu, Ion Iliescu şi Marin Vasilache. Biserica, şi în momentul de faţă, se află în diferite stadii de lucrări de reparaţii capitale, interioare şi exterioare.
Vorbind în câteva cuvinte şi despre aşezarea, ţinutul ori satul Ciurari, vom spune că, potrivit diferitelor legende, acest sat datează de pe la anul 1716, cu primele aşezări şi colonii făcute de românii coborâţi din judeţul Gorj, care, stabilindu-se pe valea acestei localităţi, au format aşezarea cu numele de „Bujorul”, denumită la început astfel după floarea cu acest nume, ce creştea în mod abundent aici. Aceşti locuitori fiind pricepuţi la munca curelor de curăţat grânele, s-a schimbat în timp, cu numele în cel de „Ciurari” pe care-l poartă până astăzi. Până în anul 1859, se serveau ca lăcaş de cult pentru cele sufleteşti, de biserica din comuna vecină Săceni, cu care a format multă vreme aceeaşi unitate teritorial – administrativă. În anul 1859 au început şi ei lucrările efective la construcţia unei biserici proprii, care, cu timpul, datorită creşterii demografice, a înmulţirii şi sporirilor de aşezări, a devenit insuficientă şi, în aceste condiţii şi împrejurări, au ridicat şi o a doua biserică, aşa încât pe la anul 1870 existau două lăcaşuri de cult: una cu hramul „Sf. Ier. Nicolae” şi alta cu hramul „Sfinţii Voievozi”, întreţinute în bună stare de funcţionare, în fruntea lor ca preot paroh fiind, la acea vreme, Părintele Nicolae Constantinescu. Începutul cu învăţarea cărţii, apare pe la anul 1840, existând atunci un învăţător plătit cu doi lei/lună, iar după moartea lui predarea învăţării se făcea de către preotul comunei şi cântăreţul bisericii. În anul 1909 s-a construit o clădire, un local propriu pentru şcoală, compusă din mai mulţi elevi şi alcătuită sau formată din mai multe cadre didactice titulare, sub conducerea şi direcţiunea lui Marin Iscru. Ca administraţie teritorială şi comunală, de la 1 aprilie 1939 face corp comun şi formează o unitate administrativă cu comuna învecinată ori apropiată – Săceni, neputând întreţine o administraţie proprie.
În concluzie, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care, până la urmă, o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…
Iar în încheiere, vreau să felicit pe toţi cei care au ostenit la săvârşirea şi desăvârşirea acestei lucrări cultural-spirituale, misionare şi pastorale, în frunte cu Părintele Paroh, cărora le doresc să aibă parte de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, iar celor născuţi deja în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, să se bucure acolo de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Facebooktwitterby feather