Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

by

Referinţă Bibliografică

Ierodiacon IUSTIN T.: Fericirea de-a putea muri… (meditaţie la Nichita Stănescu)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 31 martie 2021