PATIMA SCRISULUI ŞI PĂCATUL LECTURII
Gheorghe POSTELNICU
Un titlu plin de semnificaţii are cartea venerabilului Aurel Anghel, „Zăbava cititului”, din 2015, titlu inspirat de cunoscutele cuvinte ale lui Miron Costin: „că nu e alta mai frumoasă şi mai de folos în viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. După cum se înţelege din „Introducere”, sunt reunite 71 de comentarii ale cărţilor citite între 2006 şi 2014. Comentariile „sunt o invitaţie la a citi cu folos şi mai ales a reţine în scris câteva idei. După o carte citită, un popas asupra ei este o unitate de gândire, de trăiri afective”.
Cultura literară a lui Aurel Anghel îl împiedică să considere, cu vanitate, că textele sale sunt altceva decât comentarii subiective, exerciţii de admiraţie, prelungiri ale efuziunii şi simpatiei, într-o vreme în care publicaţiile sunt pline de „cronici literare” şi de poeţi deveniţi cronicari, care, vorba unui scriitor celebru, „duceau lipsă de şalvari”. Aşadar, obiectele adoraţiei incandescentului nostru confrate sunt dispuse alfabetic, de la A la V, pentru a nu supăra pe nimeni, adică de la Adamescu la Vioreanu. Lucrarea se termină cu o cuprinzătoare „Bibliografie autor” de 25 de pagini. Din selecţia de „referinţe critice”, alegem, la rândul nostru, concluziile lui Gheorghe Dobre, la care subscriem cu totul: „Dacă nu-l întâlneam, eram sigur că aşa ceva nu există. Naivitatea lui Aurel Anghel este o rara avis în lumea de azi. Cărţile lui sunt sincere, netrucate. În plus, n-o să găsiţi în ele nici un miligram de răutate. Ele sunt un mod de viaţă descoperit târziu, şi de aceea cărţile lui apar într-un ritm ameţitor, ca dintr-un izvor cu presiune foarte mare, care ţâşneşte nestăvilit, hotărât să spună totul dintr-o suflare. Fără să fie inflaţionist, demersul lui este un record pozitiv. Altora le-ar trebui câteva vieţi să scrie ceea ce Aurel Anghel a reuşit în 3-4 ani. Şi încă nu a terminat.”
Comentariile subiective ale lui Aurel Anghel reprezintă discursuri lirice care acumulează paroxistic admiraţia faţă de tot ce se tipăreşte, extazul trăiristului cu adoraţia dilatată, care îl fac să mediteze la cele mai eteroclite compoziţii, despre „viaţă”, „creaţie”, „cultură”. În acest fel, nedezminţita mireasmă a devoţiunii păstrează, pentru cărţile comentate, şansa unei conservări mai lungi. Beneficiarii acestor ritualuri ale consacrării angheline sunt autori şi autoare din cele mai diverse genuri şi specii artistice, exponenţi ai unor manifestări estetice minore sau majore. La o evaluare rapidă, 7-8 din cele 71 de lucrări „geniale” ale ultimului deceniu, confirmă astăzi investiţia cititorului Aurel Anghel. Domnia sa practică un tip de lectură pe care am numi-o „jurnalistică”, ce şi-a extins aria, acoperind spiritul critic al multor publicaţii, bântuite de evlavie şi bunăvoinţă. Ceva totuşi rămâne: etichetele corecte lipite lângă numele unor cărţi şi autori, care constituie un alibi pentru cititorul încântat. Astfel, Nicolae Cabel este „poetul cu duh de lăstun”, Titi Damian practică „digresiunea lirică în proze”, Ştefan Dima este „un înger rătăcit printre poeţi”, Gh. Dobre foloseşte „metoda săriturilor din piatră în piatră”, Dan Elias este „un poet narator de fantasme”, Gheorghe Ene „un poet al neliniştii permanente”, Gh. Oncioiu realizează „radiografii de zile înfometate”, Oana Şerban este „creatoare de sofisme”, reprezentând „un caz al noii generaţii de poeţi”, N. Teoharie practică un „catharsis prin metoda legării la ochi”. Formulări ingenioase, înflorind şi pe buzele noastre.
Ghinionul lui Aurel Anghel face ca noi să cunoaştem o mare parte din cărţile comentate de domnia sa şi să putem afirma acum că în 28 de comentarii „Zăbava cititului” alintă un lirism mortificat, practicat de amatori care beneficiază de un boxe-office nemeritat la bursa comentatorilor diletanţi. Pentru care cărţile de poezie se povestesc, iar din poeme se scot „ideile principale”. Deoarece nu dorim să minimalizăm neloial scopul respectabilului confrate de a se face util într-un domeniu arid, cum e critica, vom susţine că „Zăbava cititului” este lucrarea unui poet ager la minte şi a unui artist strălucit, care exclude pamfletul şi ironia. Iată şi alte inspirate caracterizări: „M-am regăsit în cvasitotalitatea sufletului meu în această carte pe care aş putea-o numi cea mai frumoasă plângere filozofică pe care am citit-o” („Uciderea sinelui”, de Costel Bunoaica, n.n.), „Cu un gest de profesor mândru de foştii elevi, iau cărţile ei şi le aşez în rândul celor la care voi reveni deseori, într-un loc care se numeşte, de la o bună vreme de timp curgător, raftul Denisei”, „Radiaţiile cele mai dense din postcreaţie – cele ale lumii care se întinde sub paradisul uman – precum şi adaptarea la diferitele învelişuri din materie, sunt singurele căi de care dispune fiinţa omenească pentru a vibra şi a face permeabil germenele de spirit inconştient încă de la origine”. Cum se vede, comentariile lui Aurel Anghel devin poeme în proză, depăşind, adesea, în valoare, obiectul alintat. Noi nu vom înceta să acuzăm acest tip de atitudine, de încurajare a mediocrităţii şi a veleitarismului, deoarece lasă neexplicate principii ale concepţiei, semnificaţiei şi elaborării, deturnând aprecierea spre aspectul exterior, amăgindu-l pe cititor cu o concluzie liniară. În această manieră, cantitatea se transformă în calitate peste capul comentatorului, care, diligent, acordă numai note bune şi foarte bune: „exprim convingerea că regret insuficienta cunoaştere a acestui mare poet buzoian, pe care îl descopăr, mi-l apropii şi-l binecuvântez în cartea mea de dialoguri şi cronici”, „constat cu bucurie încă o dată peste ce profeţie am dat eu, aceea a coincidenţelor, a prinderii clipei în care m-am întors în Ialomiţa mea, spre a descoperi adevărate minunăţii”, „Nu pot încheia, fără a spune cuvântul cel mai bun pe care îl pot rosti către autorul acestei minunate cărţi. Excelent şi să trăieşti, dragul meu, pentru a continua opera de o inestimabilă valoare pe care ai început-o!”, „Salutăm o nouă carte de poezii, o nouă treaptă pe care urcă poetul spre steaua Veronica, corabia cosmică a poeziei româneşti”.
Scriitor polivalent: poezie, proză, cărţi pentru copii, jurnale de călătorie, evocări, critică şi estetică literară, traduceri, mai vârstnicul nostru prieten a produs în „Zăbava cititului” texte sentimentale care îşi au punctul de start în dorinţa de a sluji cărţi şi autori şi de a călăuzi cititorul de azi să înţeleagă şi să preţuiască litera scrisă. Fără complexe estetice, cocorul ialomiţean continuă să ne încânte într-o presă culturală înţesată cu poeţi-eseişti şi cu publicişti învolburaţi şi semidocţi. La vârsta senectuţii, tot ce atinge poartă vraja unei emoţii cu resurse uriaşe. Citiţi „Chinezul de lângă mine” (2018) şi îmi veţi da dreptate. De la primele rânduri ne găsim în faţa unui călător temperamental, străbătător al civilizaţiei chinezeşti, pentru care uimirea profană se instalează confortabil în sumarul de reacţii şi de stimuli. Peste tot, realitatea întrece aşteptările, deşi călătorul este un om umblat. Extazele pulsează în faţa clădirilor impunătoare din Shanghai şi din Beijing, în muzeele de tot felul, la Marele Zid, în Oraşul interzis, pe bulevardele largi, în mijloacele de transport ultramodern, în parcuri şi supermagazine. Înaintea acestora, sufletul călătorului însetat de frumos depune ofrande, iar întors în apartament recapătă setea nepotolită de discurs. Recunoaşte că în faţa jurnalului de călătorie se ajută de o bibliografie bogată, trecută onest şi la sfârşitul cărţii. Textul e plin de excursuri care transformă obiectivul social sau economic în monument, şi, pe măsură ce gândul prinde viteză, pe măsură ce scriitorul se fixează la intersecţia mai multor discipline, discursul îşi alătură reflecţia, comparaţia, generalizarea, pentru că Aurel Anghel, înainte de a fi călător, e tată, soţ, bunic, cadru didactic, poet. N-ar fi exclus ca unele din judecăţile sale să fie rodul unor speculaţii determinate de admiraţia faţă de civilizaţia chineză. La ele se adaugă înzestrarea indiscutabilă de a fereca observaţia într-o sintagmă poetică, încât ai impresia că adevărul formulat aşa nu poate fi exprimat altfel. Vizitând şi comparând, călătorul meditează la ideea de performanţă a multisecularei civilizaţii asiatice. Pedagog şi susţinător necondiţionat al ştiinţei, greu s-ar putea imagina un alt model care să conlucreze pentru propăşirea omenirii decât cel presupus de Aurel Anghel şi care să unească poezia cu informatica. Dacă aşa vor sta lucrurile, vom afla din următoarele cărţi ale sale, deoarece călătorul nostru rămâne poet, cadenţele sale, în versuri sau în proză, reverberând prin Asia şi prin Europa. Examenul analitic va lua, pe mai departe, un aspect literaturizant, cum se întâmplă şi în fragmentul următor, pe care îl preluăm aici, pentru delectarea tuturor şi pentru a pune punct generoaselor noastre păreri: „În secţiunea de genetică (a Muzeului de Ştiinţă şi Tehnologie din Shanghai, n.n.) suntem duşi în lumea nevăzută a microcosmosului, acolo unde doar microscopul performant şi sofisticat face posibilă vederea lanţurilor genetice multicolore, vedem viruşii care ne sâcâie şi ne ucid, pe cel de gripă şi de sida, măriţi la scară de un milion, erau frumoşi dar numi-au fost deloc simpatici, vedem cu uimire genomul uman, cu toată informaţia genetică pe care o cuprinde şi un sentiment al fricii de necunoscut mă copleşeşte, o vagă neîncredere mă bântuie, o îndoială însoţită de veşnica nelămurire din mine…Oare aşa să fie, aşa arătăm noi, şi dacă aşa, unde sunt cele rele şi cele bune din fiinţa noastră, cum arătăm noi când suntem în stare să ucidem, dar când iubirea cea adevărată ne transcende şi ne pierde pentru o clipă? Vederea acestor minunăţii naşte dileme şi întrebări noi. nepotolită şi de nestăpânit este veşnica mişcare a celulelor noastre constitutive şi gândul fuge acolo unde trebuie…Ce zici, Doamne, de toate acestea? Tu le-ai făcut pe toate sau te-ai jucat şi le-ai lăsat să continue mişcarea lor atât de ingenios ordonată?”
În „Motivaţia” „Chinezului de lângă mine”, Aurel Anghel a justificat psihologic entuziasmul său: „Am trăit aici cât jumătate din restul vieţii şi am acumulat o experienţă culturală cu totul deosebită, înţelegând încă o dată că nu numai noi, românii sau europenii, suntem în centrul universului, cum ni se mai întâmplă uneori. Voi recunoaşte că am avut o impresie total eronată şi deformată despre China, oricât de multe ştiam din cărţi şi din povestirile fiicei mele, care a învăţat acolo timp de patru ani limba chineză.” Un entuziasm care arde ca o torţă atât în primele însemnări de drum: „O clipă în cer – trei luni la Shanghai” (2004) şi „Nouă luni la Shanghai” (2011), cât şi în cel de-al treilea, aflat în atenţia noastră. Este starea de spirit pe care mânuitorii scrisului o practică, în linia unei frumoase tradiţii a literaturii române, faţă de alte civilizaţii.
by