Erwin Lucian BURERIU-
ERWIN LUCIAN BURERIU-CAII ARZÂND ÎN CANION
Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe-un paradis terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.
Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…
Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…
Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Thomas Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.
(În amintirea marelui incendiu din California, 2017)
––––-
ERWIN LUCIAN BURERIU-OCEANUL
Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.
Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu,-i fără viață, nesățios și brut.
Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
`i-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
……………………
ERWIN LUCIAN BURERIU-ABATORUL
Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.
Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să la ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.
Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.
Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…
–––––
ERWIN LUCIAN BURERIU-ATLANTSTYX
Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.
Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.
Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,
Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos…
…Destinul său e altul și fără de opriri e.
Și prințul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul AtlanStyx.
––––-
ERWIN LUCIAN BURERIU-HIPERESTEZIE DE IARNĂ
E ger uscat și neted de piatră și de soare.
Visez veliere-albastre pe-oceanul tropical
Și-n arborada-ncinsă de flori aromitoare
Furtuna verde-aruncă înc-un fierbinte val…
Ci ninge universul cu plante înghețate.
Stau la timona-n formă de inimă. Se sparg
Pe cer meduze ample, iar soarele bombat e.
Sunt marinar frenetic și însetat de larg.
Și-i noaptea fisurată de geruri siderale.
E-atât de bine-acasă, profesor și profan,
Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale
Și mă surprind de-odată cântând la vechiul pian…
–––––-
ERWIN LUCIAN BURERIU-DE RĂDĂCINI NE PRINDEM
Ascult trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de o lume sfânt- senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi briza bate rece, chiar dacă-i lună plină.
Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi-n craterul acestui canion flambat cu flori,
Imense difuzoare, cât cosmosul răsună.
În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.
Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.
ERWIN LUCIAN BURERIU
https://bureriu.wordpress.com/author/lucianbureriu/(Pagina realizata de MM)



![]() |
Referinţă Bibliografică |