Necunoscutului meu unchi: Opriţa Marin

Lângă râul Tanais, un tânăr soldat zăcea pe iarba înghețată, cu gura și ochii întredeschiși, cu capul gol și ceafa scăldată în albastrul cerului. Pe chipul său tânăr, zăpada cădea ușor, ca să nu trezească ecoul.

I

Un tânăr soldat, în ruga-i smerită, voia pace în țară
Mai mult decât orice fiinţă
Să nu mai fie cerul greu, să fie cânt și bunul Dumnezeu
Să deie mult soare destinului său.

Recrutului îi înflorise tinerețea-n piept laolaltă
Cu țara, cu satul și ulița curată.
Avea doar optsprezece ani și lumea toată o-ndrăgea,
Apoi l-au silit dușmanii lui de viață să tragă cu arma în ea.

Lăsă în urmă satul cu poteci ascunse și pe scena războiului ajunse.
De plâns măicuţa se topise de fiul ei când se desparţise.
Un război cu clipe pieritoare, zile cu dureri zdrobitoare
Și nici o mână salvatoare: mobilizări distrugatoare.

Dispărea albastrul pas cu pas,
Zilele se înnegurau mai dens în fiecare ceas.
Convoiul îl urma mecanic prin noroaie grele, mlăștinoase,
Murise pacea cu zilele-i frumoase.

Înapoi nu avea ce să cate,
Ar vrea să scape de coșmar dar nu mai poate.
La fiecare pas mirosea a moarte,
Miroase a carne încinsă, a sânge, a disperare.
În urmă-l plânge Ana, înfrigurată-n zare.
Pe dealuri înnorate suspină tot mai greu:
Iubitul meu flăcău, te las cu Dumnezeu !

Citea scrisoarea ei sub vadul de noroi,
Și ochii lui înfricoșați
Erau parcă din ce în ce mai goi.
Acum spre ea gându-și îndreptă,
E draga lui și liberarea o așteaptă.

O flacără în ceruri s-a aprins, o altă viață în negură s-a stins.
Cocorii emigraseră spre pace, copacii schilodiți se agățaseră de norul nins.
Nu mai exista viață nici flori
La mormântul camaradului mort în zori,
Cu ochii plânși și ruga înfricoșată, puse o floare de ciuline,
La căpătâiul rece, pe crucea grea de mărăcine.
Să ne amintim, să ne amintim
Că am lăsat aici altu țintirim…

Văzându-i suferința de pe chipul mut
Ce om n-ar fi recunoscut veselul tânăr din trecut ?!
Adio, dar sărmanii mei tovarăși! De moarte ne-am temut
Și trist i-e gândul că zadarnic îi dete Domnul tinereţea-n dar,
În spate sunt doar lacrimi, în față vis amar.

E un dor de dor ce nu a mai zburat,
Și a cazut în toamnă, ca frunza a picat…
Ce anotimp îngrozitor !
Mi-e greu să plâng ! Mi-e greu să mor…
Sclipind din pușcă glonțul îl străbate,
Suna din armă iadul aducând doar moarte.
Mi-e greu să mor. Mi-e greu, ce chin !
Striga la cer ostașul pe care-l chema Marin.

Din piept însângerat striga strămoșii lui bătrâni:
Veniți la noi că am murit, dar am murit români !
Căzu Marin, în nămeţi a căzut !
Vrășmașul strigă tare: Eu sunt un om pierdut !
Tăiau potecile pădurea, o tăiau,
Vrășmașii și românii pe capete mureau…

Cu ochii cerul măsurând,
Căzu Marin aproape tremurând
Şi sta năuc și nu credea: să moară el ?… Nimic nu înțelegea
Întinse mâna ca să-și țină arma
Moartea îl cuprinse dar nu își mai dă seama,
Șoptea doar: arma… arma… arma !
Zâmbi adânc în balta de cristal:
Moartea mea e un tablou aproape ireal!

Nu mai înțelegea nimic, dar nimic.
Că e flăcăul neîmplinit. Murea aproape lângă el un alt voinic…
Vicleană ești moarte, anotimp îngrozitor,
Mi-e dor de mama mea, mi-e greu să mor…
Și ochii i-au rămas pe ceru-ncremenit.
E clipa slobodă și el este sfârșit…

Un cocoșar speriat de tot, se ascunse după un ciot.
Sărmanul Marin, a căzut! Duşmanul datoria şi-a făcut.
Banchetul vieții a părăsit şi întreaga cupă n-a sorbit.
Soarele faţa și-a pitit, tac toate. El a adormit.

Privind cu ochii plânși la lună,
Rătăcea în noapte ca o nebună
Muică-sa și în răspântii întreba
De Marin dacă l-a văzut careva…

Nu mai era deloc grăbită,
Cu vorba-i dulce, cumpănită:
-Nu l-aţi văzut pe Marin ?..
Înalt și mândru ca un crin ?…

Tristă în liniștea-i vechie,
Părea maica Maria, o fotografie.
Sărmanul suflet fulgerat,
Oricât de tare a sângerat
Același ton ea și-a tinut;
Smerit, suav ca în trecut.

– Să v-amintiţi,
Să nu uitați
Trecerea lui pe-acest pământ
Și de puteţi, la un mormânt,
Lăsaţi o floare când și când.

Femeile toate plângeau,
Bărbații adânc i se-nclinau.
Dă muica de pomană,
Legat în colțul de batistă,
Nu cred să aibă preţ la voi acel bănuț din pensia prea mică.
Măicuța lui, în ceas de moarte,
L-a plâns amarnic că el muri departe.

Inima lui îndurerată
N-a încetat nicicând să bată
Sub un pământ străin, sub un pământ străin…
Mai strălucește și azi tânărul Marin;
Războiul preface totul în spuză și noroi
Și lasă oamenii pe dinăuntru pustiiți și goi.

II

Soldații sau recruții au fost întotdeauna considerați carne de tun pentru banchetele celor bogați. Această expresie îi descrie pe acei soldați (și pe alții) care sunt aproape sigur destinați să moară. Intenția ostilă și beligerantă din spatele expresiei este clară: cei care împing oamenii atât de ușor la moarte îi consideră îngrășământ organic, adică gunoi.

camelia opriţa

by

Referinţă Bibliografică

Povestea soldatului Marin la Cotul Donului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 august 2024