Prefață:

Există eroi care salvează Soarele în legende și eroi care păstrează lumina aprinsă în istorie, cu prețul propriei tinereți. Această lucrare s-a născut din dorința de a împleti mitul cu realitatea, de a găsi un sens acolo unde războiul a lăsat doar tăcere și noroi.
Lui Marin, unchiul meu pe care nu l-am cunoscut decât prin ecoul durerii lăsate în urmă, îi dedic aceste rânduri. El a fost „Alexandru” al familiei noastre — un flăcău mândru ca un crin, trimis să lupte la mii de kilometri distanță, pe malurile reci ale Tanaisului.
Dacă în legendă, viteazul învinge zmeul și se transformă în floare, în realitate, Marin a rămas să vegheze sub pământ străin, lăsând în urmă o mamă, pe Maria, care l-a căutat în fiecare apus. Prin această poveste, îi aducem acasă, simbolic, pe toți acei tineri care au părăsit „banchetul vieții” înainte de vreme.
Fie ca razele soarelui să poposească mereu deasupra numelui său, iar această „Oglindă de Aur” a memoriei să nu permită ruginii uitării să se așeze peste jertfa lui.

Soldații sau recruții au fost întotdeauna considerați carne de tun pentru banchetele celor bogați. Această expresie îi descrie pe acei soldați (și pe alții) care sunt aproape sigur destinați să moară. Intenția ostilă și beligerantă din spatele expresiei este clară: cei care împing oamenii atât de ușor la moarte îi consideră îngrășământ organic, adică gunoi.

Lângă râul Tanais, un tânăr soldat zăcea pe iarba înghețată, cu gura și ochii întredeschiși, cu capul gol și ceafa scăldată în albastrul cerului. Pe chipul său tânăr, zăpada cădea ușor, ca să nu trezească ecoul.

Un tânăr soldat, în ruga-i smerită, pace cerea mai mult decât oricine,
Și atât se ruga bunului Dumnezeu, să pună o vorbă bună destinului său.
Soldat cu o comună soartă și-o tinereţe grabnic moartă,
Avea doar optsprezece ani și lumea toată o îndrăgea,
Apoi, l-au silit să tragă-n ea, cu pușca și simţirea sa.

Lăsat-a satul lui romantic, câmpia, codrul singuratic,
Convoiul îl urma mecanic și în tranșee îi trecea amarnic
De soartă socotitul trai.
Războiul lung l-a prins în gheare — Calvar, durere zdrobitoare.
Lipsit de bucurie, pas cu pas, zi după zi, la orice ceas.

În urmă nu putea să cate, ar vrea să scape, dar nu poate,
El doar sporea marșul mereu, într-un război rece și greu.
Apoi citea fără s-aleagă, răvașe scrise de-a sa dragă.
Cu fața în palmă, cu ochi goi, iar lacrima-i curgea șiroi;
Și șterse lacrimile nu-s. Oh, nu-s!

O flacără în cer s-a aprins, în zori, o altă viață s-a stins.
Nu mai erau păsări, nici copaci, doar cerul și nori opaci.
Nu mai exista viață, nici flori, la mormântul camaradului, în zori,
Cu ochii plânși, sub rugi bătrâni, c-o creangă de scaiete-n mâini,
Lăsă un buchet de ciulini la crucea grea de mărăcini.

Văzându-i suferința mută, ce om n-ar fi recunoscut veselul tânăr din trecut?!
„Adio, dar, sărmanii mei tovarăși! Ne-om întâlni într-o zi, iarăși.”
Și trist i-e gândul că zadarnic e dată tinereţea-n dar,
Că l-a înșelat profund, amarnic și l-a amăgit amar.

Că cele minunate doruri, cu-nflăcărate, tandre zboruri,
S-au veștejit treptat, treptat, ca toamna frunza ce-a picat.
Ca într-un vis îngrozitor, soldatul s-a convins ușor că e plecat de multișor.
Sclipea o pușcă înălțată și un proiectil iute străbate
Țeava. Era un sunet de ciocan, c-un țăcănit avan.

Pe piept a pulbere vărsată, stă gata cremenea-nălțată.
Un cocoșar speriat de tot se ascunse după un ciot.
Sărmanul Marin a căzut! Dușmanul datoria și-a făcut.
Banchetul vieții a părăsit și-ntregul potir n-a sorbit.
S-a despărțit în drum de ea, precum poteca de pădurea sa.

Cu ochii zarea măsurând, soldatul căzu tremurând,
La pământ, cu țeasta sfărâmată…
Și sta năuc și nu credea: să moară el? Nu înțelegea.
Pe pat de brazde, proaspete încă, zace soldatul cu a lui pușcă
Și în visarea cea adâncă, zâmbește și buzele încet și le mișcă.
Ca într-un magic cristal neclar și încă ireal,

Cu moartea el vorbi un pic, apoi nu mai știu nimic.
Treptat îi căzu în amorțire vorbirea, mintea, simțirea.
Vicleană, ea îl întreba: de unde, de când e călător și de războiul îngrozitor.
Trudiții ochi apoi a închis și a rămas încremenit.

Ca un copil bolnav, cu părul răvășit și chipul dezvelit, doarme.
O rană adâncă în partea stângă corpu-i străbătea.
Privind cu ochii plânși la lună, rătăcea în noapte ca o nebună,
Mergând în prada disperării, sfâșiată de furtuna nenorocirii,
Și pe toți Maria întreba, acoperită cu o neagră basma,

Nemaifiind deloc grăbită, cu vorba-i dulce, cumpănită:
— „Nu l-ați văzut azi pe Marin? Înalt și mândru ca un crin?”

Tristă în liniștea-i veche, părea Maica Maria, o fotografie.
Sărmanul suflet fulgerat, oricât de tare a sângerat,
Același ton ea și-a ținut: smerit, suav ca în trecut.
— „Să v-amintiți, nu dați uitării trecerea lui pe-acest pământ
Și de puteți, la un mormânt, lăsați o floare când și când.”

Copiii toți s-apropiară, pândindu-i lacrima amară,
Femeile toate plângeau, bărbații adânc i se-nclinau.
Și îi dă muica de pomană, legat într-un colț de batistă,
Un ban din pensia ei mică (nu cred să aibă preț la voi).
Mămuca lui și-n ceasul morții l-a plâns pe cel răpit de sorți.

Lângă râul Tanais, un tânăr soldat, cu gura și ochii pe jumătate deschiși,
Cu capul gol și ceafa scăldată în albastrul răcoros al cerului, dormea.
Întins în iarba înghețată, florile de iasomie nu-i mai inundau nările.
Peste chipul lui tânăr, ploaia cădea ușoară, să nu trezească ecoul.
— „O, Natură, leagănă-l cu căldură, învelește-l veșnic în căldură;
Îi este frig!”

Se spune că inima-i îndurerată n-a încetat nicicând să bată,
Iar Soarele și astăzi poposește mai mult deasupra lui.
Și îmbracă în mantie de raze pe cel ce a fost, cândva, strălucitorul flăcău Marin.
Mama lui, Maria, care nu a mai văzut niciodată întoarcerea fiului ei,
Între timp, a îmbătrânit și a murit.
Războiul preface totul în noroi
Și lasă codrii plânși și goi.

camelia opriţa

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Recviem pentru Marin: Legenda de la Tanais/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 august 2024