Vecinica (I) ( Curierul zoreştean nr.98.)
Prof. Georgeta Tudor

„ Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu-ţi este împuţinată prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău.” ( Al. Vlahuţă)

Pe mine şi pe vecina Neluţa, căreia nepoţii mei îi spun Vecinica, soarele în toată splendoarea lui, nu doar o rază, ne-a încălzit în aceeaşi măsură de când eu m-am întors la Verneşti, după ’90, în casa ridicată pe pământul moştenit de la bunica maternă.
Din amintirile mamei mele am reţinut că pe terenul de 800mp, pentru care ea muncea la CAP tocmai pentru a nu-i fi luat, îşi făcuse planul vecinul din dreapta, cum priveşti din drum, să-i facă o casă unui fin de-al său. Pe vremea comuniştilor, dacă erai în relaţii cu autorităţile locale, puteai să iei un teren cu hapşa. Planul trebuia sărbătorit cu o petrecere, cu mâncare, băutură şi muzică. Cănd era petrecerea mai în toi, s-au trezit, de petrecăreţi vorbesc, că, pe terenul pe care puseseră ochii, dintr-un tractor cu remorcă, tatăl meu împreună cu vecinul Petrişor, colegul lui de serviciu la Fabrica de cherestea din sat, descărcau lemne de construcţie.  Ce se întâmplase? Soţul Vecinicăi, Petre Drăghici ( Petrişor), prinsese manevra celuilalt vecin, şi-l anunţase pe Nelu Dumitrache. Ba l-a şi ajutat să aducă din deal salcâmii pe care urma să-i folosească la ridicarea unei case.

-Ce faceţi aici? i-a întrebat vecinul Fane Pleşa, luat prin surprindere.
-M-am gândit să-mi cobor socrii din deal şi-am adus material pentru casă. Le este greu să se descurce singuri pe coclaurile alea. Puţul de apă e tocmai la Baloşu…
Răspunsul dat le-a stricat tot cheful de petrecere,  aşa că muzica s-a oprit şi petrecăreţii s-au retras la casele lor. Planul de a aduce scheletul casei, pe care deja îl aveau pregătit pentru a doua zi, le fusese dejucat.
Povestea aceasta m-a făcut să mă apropii mai mult de Vecinica, pentru că datorită vigilenţei soţului ei şi spiritului camaraderesc de care a dat dovadă, eu pot astăzi să-mi port paşii pe unde au călcat picioarele bunicilor mei, altfel, după revoluţie, mi-ar fi fost retrocedat pământul cine ştie unde.
Când s-a înfiinţat CAP –ul în sat, printre tinerii trimişi la şcoli de calificare a fost şi Stamate Elena, Vecinica mea de azi. Avea doar 18 ani cănd a plecat la Şcoala de socotitoare, la Panciu, şi pe vremea aceea puţine fete aveau un serviciu. Făcea parte dintr-o familie numeroasă, patru băieţi şi trei fete. Îmi povestea odată, că noi mai stăteam de vorbă la gard, într-o pauză de praşilă, cum a moşit-o pe ea, ea fiind ultima dintre copiii familiei,  sora cea mai mare Aurica. Atunci nu mergeau femeile însărcinate la maternitate când le venea sorocul. Se ocupa o moaşă din sat. Dar când s-a născut ea, în 1933, nu era moaşa de găsit. Se-ntâmpla ca femeile de la ţară să nască şi pe câmp, dacă le apucau durerile naşterii. Cu Neluţa a fost să se întâmple naşterea în casă. Şi mama i-a dat afară pe cei mici, dar ei priveau  curioşi, de pe prispa casei, pe fereastra odăii unde Aurica primea instrucţiuni cum să taie cordonul ombilical când apare pruncul.
După ce-a absolvit cursul de calificare de la Panciu, tânăra socotitoare a venit să lucreze la birourile CAP-ului din casa doctorului Ciopală. Era  frumoasă şi dezgheţată, şi  îndrăgostită de Petrişor, şi el mândru flăcău care cânta şi la acordeon. Erau tineri amândoi când s-au căsătorit, ea 21, el 22 de ani. Şi Dumnezeu a orânduit ca ea să vină în casa soacrei, că se mai întâmplă şi invers ca băiatul să vină în casa fetei.
Am prins-o şi eu pe soacra vecinei mele, ţaţa Catirina, o femeie foarte credincioasă, căreia îi port o amintire frumoasă, legată tot de pământul unde stau. Nu degeaba  există proverbul :Cine n-are bătrâni să-şi cumpere.”

by

Referinţă Bibliografică

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 martie 2023