Instinct matern

              Dacă deschizi DEX-ul, găsești în dreptul cuvântului instinct următoarea explicație: Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea.

              Instinctul matern e mai complex decât complexul, dacă-mi este îngăduit să fac această comparație, pentru că la specia umană intervine rațiunea. Dorința de a avea copii nu este universală. Georgiana Brănișteanu, psiholog și membru fondator al Asociației Interdisciplinare de Psihanaliză  aplicată, explică: ” Dorința de a avea un copil nu este instinctivă, pentru că dorința nu poate fi considerată instinctivă. Aceasta este o manifestare specifică aparatului psihic uman.”

Ideea scrierii acestui articol nu mi-a venit de la un exemplu uman, ci de la unul din propria-mi ogradă. Cine trăiește la țară are posibilitatea să intre în contact cu mai multe specii, exceptând cea umană, de la care poate învăța multe, dacă este un fin observator.

Cum câteva dintre  galinaceele mele, ca și ale altora, probabil, au avut șansa  de a cădea cloști și nobila misiune de a  mări numărul păsăretului-pe vremuri exista și la specia umană  misiunea de sporire a natalității, mi s-a oferit ocazia să urmăresc comportamentul a două dintre ele.

S-a întâmplat ca una dintre galinacee să fie exemplară pe post de clocitoare și, după ce a scos 11 puișori, i-am mai prelungit mandatul punându-i sub aripi alte 14 ouă. O altă surată de-a ei a scos la o săptămână  12 puișori, și ce-am zis ? până încep ai ei să ceară de mâncare s-o dau ca mamă la ai celeilalte. M-am gândit că-i va lua, doar tot pui erau. În loc să-i cheme la mâncare prin sunetele specifice, le mânca și hrana și-i ținea și  la distanță. Prima reacție a fost de a o arunca în curtea păsărilor, crezând că e o mamă denaturată, dar ea simțea că nu sunt copiii ei. Cum am dus-o în cutia în care erau puii ei, imediat și-a intrat în rolul de mamă. Atunci m-am gândit la acele cazuri de schimbare a copiilor în maternități și am apreciat că găina are dezvoltat instinctul matern.

Plecând într-un pelerinaj de trei zile până-n ziua europarlamentarelor, la întoarcere n-am verificat starea celei căreia îi prelungisem mandatul. Când urc scara în podul coșarului unde-și făcuse cuibar de la primul mandat de clocitoare, constat că lipșește de pe ouă. Mă uit mai bine și o văd ceva mai in fund stând cu aripile umbrelă și câteva ciocuri ieșite. În lipsa mea, sorocul puilor de a ieși din găoace s-a împlinit. Numai că n-au ieșit toți, iar cei care au ieșit au luat-o la plimbare prin pod piuind. Ori instinctul matern i-a dictat să-și părăsească cuibarul și să-i ocrotească pe cei ieșiți. I-am luat puii și am așezat-o din nou pe ouăle rămase, dar un piuit disperat se tot auzea și ea pleca din nou în căutare. Un puișor căzuse printre scândurile podului pe un balot de lucernă și era tare speriat văzându-se singur. Abia după ce i l-am asigurat și pe acesta mama-cloșcă s-a așezat liniștită pe celelalte ouă.

Dacă extrapolăm situația aceasta la specia umană, am putea avea surpriza să dăm peste un caz cu un instinct matern mai puțin dezvoltat.

Secera…

Cuvântul secera îmi  amintește, și cred că nu numai mie, de epoca comunistă, când insemnele partidului unic erau secera și ciocanul.  Aceste  două unelte încrucișate pe steagul roșu al PCR simbolizau alianța politică dintre țărănime și clasa muncitoare. Acum aceste insemne nu mai sunt, dar nici țărănime și nici clasă muncitoare. Altele sunt categoriile sociale care formează societatea modernă.

Uneltele au rămas însă într-o curte de oameni gospodari, fiecare cu rolul ei. De pildă, mie secera îmi e de ajutor să curăț șanțul, dintre asfaltul drumului județean și gardul curții mele,  de iarba care crește și strică estetica peisajului. Ar gândi cineva că n-am obiectul muncii și-mi fac de lucru. Ei, nu-i chiar așa, am mai multe obiecte, dar iarba cosită cu firul sau trimmer-ul nici măcar n-o gustă caprele și găinile, și nu-i păcat de așa furaj crud la indemâna oricui? De ciocan mă folosesc –parcă văd zâmbetul cititorului pe care mintea-l duce cu gândul în altă parte-când bat sapa înainte de a folosi pila. Uite ce familie frumoasă de unelte…știu, ar zice unii: e  depășită rău, a rămas în urmă cu tehnica modernă.

Întorcându-mă în timp, mă văd adolescentă, prin clasa a VII-a, pe tarlaua  din Semnalul lung, la recoltat de sfeclă de zahăr alături de mama mea: ea scotea sfecla cu o furca cu două coarne și  o arunca la grămadă, iar eu o curățam de frunze cu o seceră…mi se părea mie mai ușor cu unealta asta decât cu un cuțit.  Cred că era cam la patru ani după declararea finalizării procesului de colectivizare. Nu-mi dădeam seama dacă era bine sau rău ce se întâmpla în vremea aceea, eram conștientă doar de faptul că trebuia să-mi ajut mama ca să termine de recoltat cele cinci rânduri de sfeclă lungi cam   o jumătate de kilometru, dacă nu mai bine.

Eram totuși un copil, și nu înțelegeam cum vecina din tarla, pe care tatăl meu o cărase toată vara cu mașina la muncile câmpului-avusese o problemă cu un picior-, nu se gândea să-mi dea și mie o mână de ajutor, ea fiind împreună cu trei din copiii celui cu care se măritase când acesta rămăsese văduv. Oricât aș fi mânuit eu de repede secera, era imposibil să mă țin după ei. Când mă gândeam la câte grămezi de sfeclă mă despart de cei trei, am simțit cum fierul zimțat mușca din unghia degetului mare de la mâna stângă. Am lăsat secera din mână ca să pot  strânge în palma dreaptă degetul din care sângele curgea șiroi și-am plecat pe jos, aproape un kilometru, până la Fabrica de cherestea unde lucra tatăl meu să mergem la Urgențe.  Prin anii ֨66 nu erau telefoane mobile să anunți salvarea de la locul accidentului. Nefericitul incident provocat de o banală seceră mi-l amintesc ori de câte ori îmi privesc unghia care crește de atunci ca două în una, îi fusese secționată rădăcina.

Cocenii umblători

Cel care a trăit la țară în vremea comuniștilor își amintește cum stăteau lucrurile cu exploatarea terenurilor agricole, cu atât mai mult dacă a avut ”șansa”  să meargă efectiv pe tarla și să simtă pulsul pământului. Spre deosebire de situația din realitatea contemporană, atunci nu exista nici un petic de pământ nelucrat, mai ales că nu existau răzoare. E drept că-n ultima perioadă a erei comuniste forța de muncă se cam rarefiase ca urmare a exodului tinerilor la oraș. Acest fenomen a continuat și după   ֨89, doar că ținta n-au mai fost orașele din România ci cele din Europa și de peste ocean.

Venind la putere după al Doilea Război Mondial, comuniștii au comasat terenurile în CAP-uri pe considerentul că exploatarea agricolă este rentabilă doar pe suprafețe mari. Lucrul acesta s-a constatat si după revoluție, căci majoritatea celor care  și-au primit suprafețele de pământ cu care au intrat în colectiv au fost nevoiți să le bage într-o asociație agricolă, ca arendatari. Adică omul este proprietar, nu muncește pământul, dar primește o cotă din recolta care se face. E bine, numai că, de data asta, mai rămân și terenuri nelucrate și răzoarele se tot lățesc favorizându-se invazia bălăriilor.

Eu sunt unul dintre copiii verneșteni care erau, de multe ori, alături  de mama la munca câmpului, la CAP.  Spun mama, pentru că echipele erau formate, mai ales cele de la cultura mare, în exclusivitate din femei. Dacă era vreun bărbat, acela era șef de echipă.

Imi amintesc de perioada toamnei când se culegea  porumbul. Până să apară utilajele mecanizate, se folosea culesul manual. Așa că toată echipa adunată la capul locului se înșira pe rînduri. Unele femei erau mai iuți de mână și ajungeau la capătul rândului inaintea celorlalte, altele nimereau rânduri mai rare și ajungeau tot atunci. Una peste alta, treaba mergea bine. Când făceau pauză pentru masă își scotea fiecare ce merinde pusese în traistă. Una mânca mai puțin, alta mai mult după cum îi era gabaritul. Mai aveau la ele, unele, un vinișor și-o țuiculiță. La un loc erau doar la cules, căci la tăiatul cocenilor se împărțea numărul rândurilor din tarlaua respectivă la numărul femeilor din echipă și fiecare își tăia porția. Bine și pân-aici.

Rolul meu de aici începea. Cocenii se taie foarte bine dimineața pe rouă, ca să fie foaia umedă. Plecam de acasă dimineața, când abia se mijea de ziuă. Asta pentru că eu învățam după amiaza la școală și e clar că nu puteam sta decât câteva ore în câmp. Mie îmi era mai ușor să tai decât să leg cocenii, așa că eu eram înainte pe rânduri tăindu-i cu secera și făcând pologul numai cât să lege mama mea snopul. Și nu-l lega cu sârmă, cum facem acum, ci cu firele de mohor pe care le aduna de pe câmp.

În dimineața  zilei în care trebuia să încarce cocenii ca să elibereze terenul, a constatat, de mama vorbesc, că între  grămezile cu snopi, pe care le făcuse cu vreo două zile inainte, era câte-o vatră de cenușă, semn că în locul acela cineva dăduse foc ciocanilor( cocenilor) înainte de a-i lega în snopi. Sau deveniseră umblători ei, cocenii, pe timpul nopții și-și aleseseră loc de crematoriu pe rândurile mamei mele. Când i-a arătat șefei de echipă isprava, aceasta a îndemnat-o să nu facă vâlvă ca să nu se audă la birouri, la președinte.

Numai că povestea cocenilor umblători s-a repetat. Nu în aceeași manieră. Adică cocenii nu și-au mai căutat loc de incinerare, ci s-au așezat cuminți pe poloagele încă nelegate de pe rândurile alteia.

”Aleagă-se prafu֨, blestema biata femeie când s-a văzut nevoită ca dintr-un polog să facă doi snopi.

Așa că oameni fără caracter au fost dintotdeuna.

Fântâna din poiana bisericii

”Mii de oameni au trăit fără iubire, niciunul nu a trăit fără apă.” ( Wystang Hugh Auden-poet englez)

Cel care are minime cunoștințe despre cele relatate în Biblie înțelege ce spune poetul, căci nici un om nu poate trăi fără apă mai mult de 6-7 zile, doar Mântuitorul Iisus Hristos, dus de Duhul Sfânt în pustie, a postit timp de 40 de zile fără pâine și apă, așa cum Moise a făcut, în două rânduri, pe Muntele Sinai, primind de la Dumnezeu cele zece porunci.

Eu nu știu dacă cei ce s-au gândit să facă o fântână în poiana bisericii din cimitirul vechi, Buna Vestire, au avut ca argument cele scrise mai sus. Știu doar că atunci când eram copil aduceam apă cu două găleți în mâini și am încercat și cu cobilița pe umăr, dar mi s-a părut mai greu, de la fântânile de pe drumul principal: una la Cercelea, la intersecția cu drumul spre Săsenii Noi, și cea de la dom֨ Fănică ( Naftan), la vreo zece case distanță față de prima,  spre Nișcov. Acum sunt părăsite, ca toate fântânile din satul Vernești, nu știu dacă în celelalte sate ale comunei o mai fi vreo fântână la drum să-și potolească setea  drumețul.

Prin  1964, părinții mei s-au hotărât să-și facă fântână în curte, pentru că voiau să se apuce de grădinărit și nu aveau sursă de apă. Așa că s-au interesat  de un meșter în a săpa pământul, până-n măruntaiele lui, prima pânză freatică fiind la aproape 20m adâncime, și au dat de puțarul/fântânarul Tică-adventistul, din Lipia. Atunci nu erau uneltele de acum; omul săpa pământul cu cazmaua, il punea într-o găleată și un membru adult al familiei, în speță gospodina casei, îl scotea la suprafață folosind un scripete. Tică nu lucra sâmbăta, aparținând cultului adventist, dar nici duminica, pentru că proprietarii noii fântâni erau creștini ortodocși. Nu mânca carne de porc, nu bea alcool, nu fuma, nu bea cafea,  așa că spre deosebire  de cei pe care, să presupunem, îi prinzi la vreo activitate, nu era costisitor și-și vedea de treabă.

După mulți ani, s-a gândit mama mea să le propună vecinelor, femeile cu care lucra la CAP, Florica și Gherghina, să pună mână de la mână  să facă o fântână și în poiana bisericii, așa că l-au adus din nou pe Tică și, cu binecuvântarea parohului de atunci, înainte de ֨ 89 era doar o parohie la Vernești, un singur preot –Gheorghe Caloian-, s-a început lucrarea. Toată cheltuiala  au suportat-o cele cinci familii vecine cu biserica, după cum se vede și din inscripția de pe colacul fântânii: Anica Floarea, Andrei Ion, Angheloiu Constantin, Dumitrache Nicolae și Dumitrache Ion.

Se știe că apa din fântână, mai ales cea scoasă de la adâncime mare, cum e și în cazul celei din poiana cimitirului care, între timp, a mai fost sleită  de Virgil Anica, are proprietățile apei de izvor. I-au făcut două clape și acoperiș, au împrejmuit-o cu un gărduț din lemn, devenind un loc numai bun de a se adăposti de vreme rea, pe lângă oameni, și câinii vagabonzi, de care strada Buna Vestire nu duce lipsă.

Și ca să aibă și un rol purificator, Aghiazma Mare se face tot din această fântână în ziua de Bobotează, când creștinii ortodocși, nu numai din parohia Vernești 2, vin să ia apa sfințită nu doar dintr-un simplu obicei, ci și din convingerea că folosind-o, pe nemâncate, în intervalul 5-14 ianuarie starea lor fizică și spirituală   se îmbunătățește.

Fântâna din poiana bisericii este o dovadă că verneștenii,  atunci când vor, unindu-și puterile fizice și financiare pot face lucruri de durată. Fie ca apa acestei fântâni să ostoiască setea drumeților mulți ani de acum încolo, iar celor ce mențin curățenia izvorului Dumnezeu să le dea sănătate și putere de muncă!

by

Referinţă Bibliografică

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 februarie 2022