Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI

DOR ÎN PANDEMIE

 

De la un timp avea o vorbă: și când te gândești că mai trebuie și să mori…Acum, în vreme de iarnă, stătea cu orele singură în camera ei destul de spațioasă, cu o fereastră orientată spre răsărit și ușa de la intrare cu  geam ca ea să poată vedea până la poartă. De ceva vreme o frământa gândul că nu peste mult timp o să vadă doar noapte …Răsăritul soarelui va deveni  amintire. O dusese fiica ei la oftalmolog când a constatat că ochiul stâng are cataractă. Doctorul i-a făcut investigațiile aferente unei operații  și urma să fixeze data intervenției. Numai că, între timp, aflase  din spusa uneia și a alteia că la vărstă inaintată, la care era și ea, intrase de câțiva ani în al nouălea deceniu, reușita operației nu era garantată. Ba un nepot prin alianță, ginerele surorii ei mai mari, bărbat  încă în putere, tot nu vedea după ce-și operase amândoi ochii de această afecțiune.  Bine, între timp a murit de altă boală. Și gândea: Doamne, cum mor oamenii mai tineri! Moartea nu ține cont de vârstă! Avea o cumnată, s-a prăpădit și ea de mult, care tot repeta o zicere din bătrâni când cineva făcea referire la vârsta bătrâneții:  primăvara, pe gard, vezi mai multe piei de cârlan decât de oaie, asta să priceapă tânărul că moartea are alt catastif, fără nicio legătură cu cel al nașterilor. De aceea se mai spune că venim pe rând ( în lume) și plecăm pe sărite.  Vezi că ea suferise, cu cincisprezece ani în urmă, o operație de cancer mamar și, după un timp, mâna stângă i se umflase ca o buturugă  simțind-o grea pe lângă trup. Dar nu stătuse locului mult timp după operație. N-avea cum…toată viața muncise. De mic copil.  Stătea acum la marginea patului și se gândea de ce nu s-a mai dus să se opereze la ochiul stâng? Păi da, că cineva i-a povestit că nici fratele fostului ei coleg de școală generală nu vede deloc după operația de cataractă la ambii ochi, și doar a mers  la București, și e și mai tânăr decât ea. Și Ștefana, așa o botezase nașa până-n al Doilea Război Mondial, după ce se născuse intr-o familie de moșneni trăitori pe șeaua Dealului Mare din zona satului Săsenii Noi, se frământa tot gândindu-se la neputințele vârstei și bolii. Nu se putea împăca cu gândul că ea, pe zici ce trece, avea să devină  tot mai neputincioasă.

-Sărut mâna, mămico! auzi vocea fiicei, pe care o zări în pragul ușii…Venea în fiecare zi să vadă cum se mai simte, să vadă dacă a mâncat și să mai stea de vorbă. Stefana îi spunea de fiecare dată că nu s-a  saturat de vorbă, când Ileana se ridica să plece. Același lucru i-l spusese și ei Tudora, mamă-sa, pe care a îngrijit-o  vreo șase ani imobilizată fiind la pat în urma unei căzături , în casă, când și-a rupt piciorul ce n-a mai putut fi reparat. Asta se întâmpla prin anii șaptezeci, după ce moșu-i murise, tot la Ștefana în casă. Ea,  fiind mezina din cele trei surori, avusese obligația să aibă grijă de părinții ajunși de nevoie. Și Tudora tot în camera asta zăcuse până la final. În ultimul an al vieții, Ștefana găsise o soluție ca mama să nu se plictisească de singurătate și ea să-și vadă liniștită de treburile casnice: confecționase, că la asta se pricepea foarte bine, un ham pentru fetița Ilenei, care incepuse să meargă, și-i lăsase libertate de mișcare în patul străbunicii cât să nu ajungă pe jos. Așa că strănepoata o mângâia pe Tudora cu mânuțele ei catifelate și, din când în când, o mai și pocnea peste cap cu păpușa care spunea ”mama”. Acum, când își amintește de perioada aceea, se gândește ce s-ar fi întâmplat de ar fi descoperit-o vreo televiziune, ahtiată după rating, cum își ținea nepoata…vânătorii de senzațional din vremurile de azi n-ar fi văzut partea bună a lucrurilor, adică siguranța copilului și comunicarea dintre adult și strănepoată; Tudora nu mai stătea singură în casă, avea puiul de om lângă ea și timpul trecea mai repede până se întorcea fiică-sa, care trebăluia prin curte  sau prin grădină.  Când reușea să intre  în casă, fiica îi povestea ce-a făcut, ce-a mai auzit că s-a petrecut prin sat, iar mama, amintiri din propria-i viață.  Până-n așa-zisa revoluție, Ștefana muncise la colectiv să păstreze locul pe care Ileana își ridicase o casă, pe drumul județean, nu departe de casa în care copilărise.

-Ce mai faci! veni întrebarea obișnuită a fiicei…

-Nimic! repetă mama, ca de fiecare dată, considerându-se inutilă la vârsta asta. Și discuția începea din punctul acesta, când Ileana tot încerca s-o facă să înțeleagă că faptul că a mai văzut un nou răsărit de soare, încă mai zărește, că s-a ridicat din pat și a mers la baie și bucătărie, că și-a făcut focul în sobă…e mare lucru, când alții sunt demult oale și ulcele.

-Mămico, mai ții minte de ce te-a născut mamaia la 40 de ani, totuși o vârstă destul de înaintată …

-Păi, să vezi cum a fost…mama rămăsese văduvă de război, cu un copil mic, un băiat. Stătea aici, în casa părinților ei, era o casă din paiantă, cu două odăi și o săliță între ele, și o prispă. Asta era după Primul Război Mondial…Părinții aproape că au obligat-o să se mărite, culmea, cu cel care-i fusese camarad în tranșee soțului ei, mai târziu a aflat de treaba asta. Ea, nu și nu, nu se mărită…nu-i trebuie alt bărbat. Ba a plecat de acasă, in oraș, la o soră de-a mamei ei, când bărbatul a venit s-o pețească.  Când s-a întors, a fost nevoită să-l accepte pe Tudor, îl chema ca pe ea și avea și el doi copii, mai mari ca al ei. Au lămurit-o tot vorbindu-i de riscul de a rămâne singură dacă copilul avea să moară, și copilul a murit până la urmă, că-l puneau mai mult pe el la muncă când a mai crescut. Lumea a fost rea dintotdeauna, când a fost vorba de pământ…ai văzut ce se întâmplă și acum, după ce l-au omorât pe Ceaușescu. Mamă să-și renege fiica că a vrut și ea să primească pogonul pe care i l-a promis… judecată, recurs, in final, ruptură totală  intre mama aliată cu copiii mai mici și fiica cea mare. Mama mea avea un pogon de pământ moștenire de la soțul mort pe front. Dacă băiatul a murit pe la 15 ani, s-au ridicat cumnații cu pretenții asupra pământului…numai că instanța i-a dat ei câștig de cauză. Asta e, fata mea,  pe vremuri pământul era o avere, mai ales dacă aveai fete…

-Bun, și, după ce s-a măritat, mamaia s-a mutat la bărbat, în casa pe care o avea pe deal, unde el locuia cu băiatul și fata din căsătoria pe care o avusese până să-i moară nevasta.

-Da, acolo au venit pe lume cele trei fete ale lor: Florica, cea mare, Maria, mijlocia, și eu, ultima. Acolo mi-am petrecut copilăria. Era frumos, ieșeai din curte și, la câțiva pași, intrai direct în pădure. Iarna era mai greu că fântâna era la vreo doi km, pe drumul ce cobora spre Baloșu. Căra tata apa cu căruța în butoaie. Iarna, că in vremurile acelea erau troienile de zăpadă mari, puneam zăpada la topit pentru adăpatul animalelor, și calupuri de gheață topeam…atunci erau geruri, nu ca acum.  Aveam boi, capre și oi, păsări. Pe deal, casele erau rare, câteva sute de metri între ele, chiar și un km. Dar tot se întâlneau vecinii, mai ales că tata avea vie și se adunau la o băută. Până pe la șase ani, tot pe lângă maica mare Anica, mama tatălui, mă învârteam. Ea torcea, mai mult iarna …se așeza pe un scaun, își punea caierul de lână în furcă și cu vârful fusului scotea firul pe care-l răsucea până ajungea la grosimea dorită…caierul  devenea din ce în ce mai mic și fusul se umplea cu fir. Eu o priveam stând pe un scăunel la picioarele ei. Într-o zi am luat un cui mare din fier, drept fus, un băț mai gros  in loc de furcă, am legat o pală de lână cu ață de băț și m-am apucat de tors. Parcă o aud pe maica-mare: Tudoro, dă-i și fetei un fus! Și-așa am început să torc de pe la șase-șapte ani. Făceam  gheme de lână toarsă cu gândul să mă învețe maica-mare să lucrez cu andrelele.

-Aveai prin preajmă copii cu care să te joci?

-Nu mulți, dar aveam cu cine mă juca când mergeam cu caprele și oile la păscut. Și vecinii aveau copii cam de vârsta mea. Cel mai mult îmi plăcea duminica când mergeam la biserica din vale…Aveam două rochițe, una roz cu flori, cealaltă, bleu cu flori…intr-o duminică mă îmbrăcam cu una, în următoarea, cu cealaltă.  Aveam grijă să le am curate pentru slujbă, asta se întâmpla vara, că iarna era greu să cobor dealul prin viile și livezile troienite de zăpadă. Într-o dimineață de duminică se scoală mama, iese afară și vede că nu-s în coșar caprele și oile. Vine-n casă speriată: Tudore, scoală că ne-au furat animalele! Dar tata: Ia vezi, fata aia , eu eram, e în casă? Nu, spune mama după ce intră-n odaia unde dormeam. Ei, ea așa face inainte de a pleca la biserică, se scoală dis de dimineață și le scoate  la păscut…Îmi  intrase în obișnuință programul acesta, chiar dacă eram un copil. De șotii nu mă țineam…doar atât imi amintesc că, fără să vreau, l-am supărat pe tăticu…Cum ți-am spus, el avea vie lângă casă, vreo patru pogoane. Le cumpărase, tot punând petic peste petic la pantaloni și cămașă, ca să aibă ce da zestre fetelor când s-or  mărita. Mămica avea pământ în satul din vale, de unde era. În  casa unde copilărise încă mai trăia tată-său. Pe maica mare din partea ei n-am cunoscut-o.  Murise. Așa că ea era mereu pe drum între deal și vale, ca să aibă grijă de taica și de pământ, și să fie și lângă bărbat când avea oameni la muncile viei. În beciul din deal, vinul era depozitat în budane și la noi mai tot timpul veneau oameni să cumpere sau să cinstească un pahar sau mai multe de Fetească sau Merlot. Na, și la un pahar limbile se mai dezleagă. Eu eram prin preajmă, iarnă fiind n-aveam cum sta afară, și casa nu era prea mare ca să nu auzi ce vorbeau. Se punea problema că trebuie să cumpere porumb pentru vite…Urechea mea a reținut doar ce-a spus tăticu: Eh, eu am porumb la socru-miu, dar nu vrea asta a mea să aducă, să nu-l supere. Mie mi s-a părut cinstit să-i spun și ei vorba ce-o spusese…Tăticu nu m-a bătut niciodată, doar atunci m-a luat de ciuf și mi-a zis: ceara mă-tii, de ce i-ai spus  ce-ai auzit? Cea care făcea pozne mai mari era sor-mea Florica, era cu șapte ani mai mare ca mine. Cred că aveam vreo șapte ani când s-a răzbunat pe unul, tot de vârsta ei, care o frecase cu bureți la gură. Eram prin livadă cu caprele…pe acolo pășteau și vite mari. Ea n-a zis nimic…s-a prefăcut că se uită de ceva pe jos, și-a umplut degetele cu balegă de vacă și, prin surprindere, l-a frecat la gură. Dar n-a stat să vadă reacția beneficiarului, a zbughit-o către casă, că dacă n-o făcea cine știe ce încăierare se pornea.

-Și la școală ai mers?

-Da, m-a dat mămica la școala din satul ei natal, cea de lângă biserica din vale în care ai învațat și tu primele trei clase. Avea două săli de clasă, un hol între ele și  în capătul lui o încăpere mică, cancelaria. Mie îmi plăcea să învăț. Spunea învățătorul că eram cea mai bună la carte. Dar, pe vremea aceea, era la începutul celui de-al doilea război, fetele nu prea aveau șanse să meargă mai departe la școală. Stăteam cu taica-mare și sor-mea mijlocie în casa de lână cimitir. Mămica făcea eforturi mari să țină două case: în deal, unde-l avea pe bărbatu-său, și în vale, unde era tată-său. Până să cadă la pat, taica mare era tare ursuz. Într-o zi, vrând să bage lemne în sobă, tot i se împiedica vătraiul de ceva tare…Când trage afară minunea, constată că era un cartof mare, atunci se făceau cartofi, nu glumă. Eu și sor-mea Maria ne-am gândit să coacem cartoful în sobă, dacă pe plită nu ne lăsa. În deal, așa făceam: puneam cartofii pe plita încinsă, îi acopeream cu o  cratiță cu gura în jos și-o  mișcam din când în când până consideram că sunt gata. Ei, de data asta, taica mare a scos cartoful și l-a aruncat în mijlocul odăii, pe pământul galben lipit pe jos… miezul alb aburind s-a răbunit, sub privirea noastră pofticioasă, în loc să-l fi pus pe masă și să ne ospătăm toți trei. Bată-vă norocul de nebune! a fost reacția lui. După un timp, a căzut la pat paralizat și noi aveam grijă de el, erau două paturi în odaie. El dormea in unul și noi în celălalt, dar, și așa neputincios, tot ne urmărea cu privirea. Ia spune, taică, ce-au mai făcut nepoatele? întreba mămica când venea. Și el ridica mâna arătând spre dulapul unde se păstrau conservele și dulcețurile. Au umblat la borcanul cu dulceață? ghicea fiică-sa ce încerca bătrânul să spună. Îhi, scotea el sunetul cu greutate, incercând să aprobe  și din cap.

M-ai întrebat de școală…da, îmi plăcea să merg. Din câte îmi amintesc, eram vreo douăzeci de copii, trei fete și restul băieți. E o vorbă: n-ai să vezi copil cuminte și babă frumoasă. Nici copiii din clasa noastră nu erau cuminți, dar unul îi întrecea pe toți. Era mititel, negricios…nu dădea în brânci la carte. Cum eu eram considerată a mai bună din clasă și la carte  și la cumințenie, într-o zi m-a însărcinat doamna, așa-i ziceam învățătoarei, cât lipsea din clasă, să am grijă să fie liniște. Ce liniște să fie? Negriciosul, că nu-i mai știu numele, a început să se urce pe bănci și, cum nu se potolea, m-am ridicat de la catedră, unde-mi zisese doamna să stau,   ca să-l prind. Și tot alergând după el, s-a băgat pe sub cotul hornului de la godinul din colțul clasei și l-a dărâmat. Noroc că se stinsese focul…

Amintiri prea multe nu am din școală că parinții nu mai m-au lăsat să merg din toamna lui 1943…era în plin război. Zece ani aveam doar și m-au trimis să am grijă de copila surorii mele vitrege care se măritase  în Ciobănoaia. Bărbatul ei fusese mobilizat. Îi era greu, dar și mie, că voiam să învăț carte. Și asta-i, fata mea, destinul unora e influențat de istoria vremurilor, de voința altora.

Ștefana se opri din povestit și căută, prin ceața privirii, chipul Ilenei. De fiecare dată, fiica ei cea mare o asculta și medita la situația în care se aflau:  era al doilea an de pandemie Covid și mama ei suferea din lipsa Alinei. Singura soră pe care o avea, mai mică decât ea cu aproape șapte ani, plecase in Italia să-și ajute fiica și pe cele două nepoate. Restricțiile pandemiei făcuseră imposibilă o deplasare a străbunicii în capitala legendară, mai fusese ea in două rânduri cu avionul, grație libertății obținute după 89, dar, în condițiile prezenței virusului la nivel mondial, riscul  de a se întoarce într-un sac negru din plastic era prea mare. Tot auzind știrile despre drama  celor răpuși de inamicul nevăzut, Ștefana, trăind în spațiul liniștit de la țară, concluziona : Înseamnă că e ceva în aer! N-ar trebui să mă vaccinez și eu? Nu-i nevoie, mamaie! o liniștea nepoata rămasă în țară, ești în siguranță aici. E în siguranță, dar dorul nu ține cont de pandemie. Noroc cu tehnologia modernă, vezi omul și-l auzi de la mii de km.

-Până pleci,  s-o suni pe soru-ta! Vocea rugătoare o trezi din meditație pe Ileana care se conformă și deschise telefonul.

Facebooktwitterby feather