CU VIOARA ȘI ARCUȘUL

              Fiecare om are o încăpere de suflet și pentru suflet în care intră ori de câte ori simte nevoia să retrăiască un moment din viața sa , pentru că această încăpere e camera amintirilor, și cea care  ne permite să intrăm acolo este propria noastră memorie.

Înainte de a ne întoarce în timp cu gândul, mă înclin aici, acum și pentru totdeauna, în fața modestiei neatinse de fățărnicie a celui care mi-a luminat copilăria și pe care l-am reîntâlnit la vârsta maturității mele, ceva mai obosit, dar gata oricând să-ți dea un sfat util.

Deschideți acum încăperea amintirilor voastre, cei ce apropiați jumătate de secol de viață sau ați depășit-o, și priviți copilașii care, pătrunși de emoție, așteaptă să se ridice cortina  scenei Căminului Cultural din Zorești și din piepturile cărora să răsune cântecele  pe care ,la orele de muzică, le-au repetat de zeci de ori cu domnul profesor. Dar Domnul Profesor unde e ?  E acolo lângă cortină, cu vioara și arcușul în mână. Așteaptă ca spectacolul să fie la înălțime, trăind aceleași emoții ca noi sau chiar mai mari. De unde știu c-avea emoții ? Știu acum, după ce, la rândul meu, am ajuns să merg și eu la concursuri cu elevi – e drept, în alt domeniu – și să trăiesc, alături de ei, momente de maximă tensiune. Știu acum ce înseamnă să fii dascăl și să te ocupi toată viața de modelarea sufletelor și a minților tinere, după ce Dumnezeu mi-a hărăzit ca din știința de carte, pe care am dobândit-o pe la școli înalte, să dau și celor care au nevoie.

Cu mai bine de trei decenii în urmă,  cei din generația mea aveau un domn profesor, pe atunci era tovarăș, dacă v-amintiți, care, cu răbdare, ne purta pe harta României și ne ajuta să descoperim frumuseți pe care singuri nu le-am fi descoperit. Stăteam cu ochii ațintiți la hartă și la bărbatul tânăr din fața noastră, care ne vorbea despre bogățiile țării noastre, aflate în adâncul pământului și la suprafață. Pe atunci încă mai avea țara noastră bogății.

Îmi amintesc cum la o teză de geografie, la  care trebuia să scriem despre petrol, mintea mea a conceput patru versuri despre aurul negru, pe care le-am scris sub titlul lucrării, și domnul profesor m-a lăudat. În încăperea amintirilor, memoria a așezat acest moment al trăirilor mele la loc sigur peste care nu se va așterne uitarea.

Amintirile mele sunt legate și de începuturile noului local de școală (clădirea veche a școlii generale de azi din Vernești) când, după ce am învățat în școala veche (grădinița de azi), apoi într-o încăpere din clădirea unde a funcționat Poșta, după care într-o sală a I.M.T.F.-ului

( Întreprinderea de Mașini Transport Forestier), a dat bunul Dumnezeu să ne mutăm într-o școală nouă, frumoasă, cu o alee lungă până la stradă. Derulând imagini pe ecranul minții mele din vremea aceea, văd un grup de elevi de clasa a VI-a cum, împreună cu profesorul lor de geografie și biologie, plantează plopi pe marginea aleii. Dacă mergeți pe aleea aceea să știți că acolo este o părticică din sufletul meu de copil și poate mai mult din sufletul profesorului la căpătâiul căruia ne-am adunat acum, aici. Plopii  aceia au crescut și lângă ei au mai fost plantați alții, de alți copii îndrumați de același profesor neobosit, care și-a trăit tinerețea, maturitatea și ultimii ani din viață aici, în spațiul acesta de la poalele Dealului Mare, alături de părinții elevilor săi, elevi care, la rândul lor, au devenit părinții altor generații de elevi.

Citeam undeva următoarea întrebare și răspunsul ei: De ce zâmbim când vedem un copil? Poate  pentru că avem în fața noastră pe cineva care nu are toate acele straturi de protecție, pe cineva al cărui zâmbet știm, cu siguranță, că este absolut natural și neprihănit. Și atunci sufletul nostru de copil zâmbește trist în semn de recunoaștere.

Când îmi amintesc de întâlnirile pe care le-am avut în ultima vreme cu dl profesor, gândesc că ce-am scris mai sus i se potrivește, căci pe chipul dumnealui vedeam că nu se așezaseră acele straturi de protecție, modestia și sinceritatea îi erau naturale. Se întâmpla  să coborâm amândoi din trenul Buzău –Nehoiașu în gara din Vernești, eu, întorcându-mă de la liceul din oraș unde aveam catedra, dumnealui, de la vreun doctor sau vreo farmacie. Mergeam câțiva pași  împreună : profesor-fostă elevă; profesor pensionar-profesoară încă în activitate și simțeam că ceva ne unește. Era  sentimentul de recunoaștere al fostei eleve față de ceea ce fusese profesorul Tomescu la începuturile școlirii ei și sentimentul de mândrie reținută al profesorului care știa că o  ”cărămidă” la construirea personalității adultului de azi o pusese și el.

Întotdeauna am spus, spun și astăzi și  voi spune cât îmi va permite Dumnezeu că eu m-am format la școala din Vernești, unde am avut profesori de la care am învățat tot ce m-a ajutat să mă dezvolt ca om și să urmez o carieră pe care am făcut-o cu drag. N-a fost nevoie să fac naveta la oraș, atâta vreme cât era o școală generală aici, în satul în care m-am născut și în care m-am întors și m-am stabilit , sper,  pentru totdeauna.

Dacă n-aș fi fost aici, acum nu v-aș mai fi vorbit despre unul dintre cei mai sensibili oameni pe care i-am cunoscut, pentru că profesorul meu, al nostru de fapt, se bucura de tot ce era   frumos: o floare, un copac, un răsărit de soare, o albină culegând nectarul…Se documenta despre proprietățile tămăduitoare ale plantelor pe care le recomanda prietenilor, celor care aveau nevoie de astfel de sfaturi. Citea Biblia și discuta cu cea care i-a fost alături toată viața , soție și cadru didactic, căci învățătoarea Marcela Tomescu îi învăța abecedarul pe viitorii elevi ai profesorului Valeriu Tomescu. Se gândea la singura fiică pe care o au și care este departe de casa părintească, și se mulțumea să o știe acolo, undeva, sănătoasă și cu viața ei.

V-ați gândit vreodată   că profesorul e ca o lumânare aprinsă în noapte, care luminează și încălzește până se stinge? Se poate stinge după ce a ars în întregime sau mai devreme. V-ați gândit vreodată cum ar arăta un sat fără școală, fără învățători și profesori? Ar fi un sat condamnat să trăiască în întunericul neștiinței de carte și întoarcere la primitivism. Cei  care aveți copii, nepoți, învățați-i să iubească școala, să-și prețuiască dascălii și încurajați-i să ajungă dascăli, dacă asta le e dorința.

Gândesc acum că deja profesorul nostru ne privește de acolo, de SUS, cu îngăduință și înțelegere…cu zâmbetul acela natural, trist câteodată, și, în drumul lui spre locurile  ”unde nu este nici întristare, nici suspin”, își va găsi vioara și arcușul cu care va dirija corurile îngerești.

Drum bun,  dle PROFESOR! Aici a rămas amintirea în încăperile memoriei noastre.

(14 aprile 2002, Biserica Sf Nicolae, Vernești-în amintirea profesorului Valeriu Tomescu)

P.S. Acum suntem în 2016. Unele lucruri din cele relatate de mine în discursul omagial s-au schimbat. Aleea de care aminteam, după o vreme, a fost asfaltată, dar în prezent e numai gropi, chiar dacă face legătura dintre drumul asfaltat ce trece prin fața primăriei și o instituție de învățământ. Plopii plantați de elevii școlii împreună cu profesorul lor au devenit copaci, oferind ochiului o priveliște frumoasă prin verticalitatea trunchiului și coloritul frunzelor. Dar, la un moment dat, au dispărut din peisaj. Probabil că prezența lor deranja pe cineva, asta se întâmpla după așa zisa revoluție, când prin democrație s-a înțeles libertatea de a distruge tot ce se poate, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Clădirea în care funcționa  Oficiul poștal, în spatele căreia fusese amenajată sala în care am învățat  în clasa a V-a , a fost retrocedată unei familii care a renovat-o. Curtea I.M.T.F.-ului în care ne jucam în pauza dintre ore, ore pe care le făceam într-o încăpere a clădirii devenită ”casa bântuită”pentru elevii de acum,  este o groapă de gunoi, vis-a-vis de Poliția locală.

Am simțit nevoia să fac aceste precizări pentru cei plecați pe alte meleaguri, fie și în lumea de DINCOLO, care, în eventualitatea unei reveniri, nu ar mai cunoașțe locurile copilăriei. Au trecut 14 ani, adică de două ori câte 7-dacă înțelegeți ce vreau să spun-, de la momentul când am rostit cuvintele discursului în biserica păstorită de pr. Negoiță Vespasian, ale cărui pilde, spuse la sfârșitul slujbei, erau balsam pentru suflet. Între timp, eu am ieșit la pensie. Îî mulțumesc lui Dumnezeu că încă mai sunt în viață când alții, de vârsta mea, nu mai sunt. Și-L rog să mă țină cu mintea întreagă cât mai stau pe acest pământ.

Mulțumesc dnei înv. Marcela Tomescu care, după moartea soțului, s-a mutat la Iași, pentru fotografia oferită din arhiva personală. Doamne, ajută!

Curierul zoreștean, nr.69, aprilie 2016

by

Referinţă Bibliografică

Povestiri din lumea satului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 martie 2022