SINGURĂTATE

-Dna profesoară, cred că mă puteți ajuta s-o dați afară pe hoața asta de nepoată a lu֨ Marin…să vadă și ea cum e să nu ai bani, cum nu am eu acum. Că de  când l-a luat pe moșu֨ meu la ea , după ce a rămas țintuit la pat, nu-mi mai dă niciun ban…

O privesc nedumerită pe bătrâna care stă în poarta casei mele și încerc să înțeleg ce-mi cere. Nu știam de ce Pripas, câinele legat lângă cușca de la colțul casei, lătra furios în lanț. Femeia din fața mea venise în sat cu mai bine de treizeci de ani în urmă, dintr-un altul de la munte, unde, din câte am înțeles, nu mai avea decât o nepoată din partea unei surori. Nu  de trai ușor coborâse de la munte și acceptase să trăiască în concubinaj atâta amar de ani cu Marin, un bărbat trecut bine de prima tinerețe, mic de statură, cu ochi mici și șireți, critic mai tot timpul la adresa ei, sfătos la vorbă, mai ales când prindea pe cineva cu care discuta despre politica postdecembristă.

Marin nu fusese însurat niciodată. Se ocupase din tinerețe, ca și tatăl său Ghiță, de varnița în care așeza piatra pe care o aducea  de pe prundul gârlei și o făcea var  după ce, câteva zile, ardea blănuri groase de lemne aduse tot de el din pădure cu căruța cu cei doi boi moșteniți de la părinți. Cu boii aceștia intrase în colectiv unde  lucrase până în 89, după care a urmat distrugerea CAP-urilor. Erau cunoscuți în sat, el și frate-său Mitică, ca flăcăii lui moș Ghiță, pentru că rămăseseră neînsurați. Fiecare avea casa lui, în aceeași curte, în fundul căreia, mult timp, rezistase casa bătrânească, cu prispă și stâlpi, cu două odăi și o săliță, cum erau casele pe vremuri. Acolo, se vorbește, i-a prins stabilizarea pe părinții lor, Ghiță și Safta, numărându-și grămada de bani în vârful patului, bani care nu mai aveau prea  mare valoare. Din așa părinți ieșiseră două fete și doi băieți. Fata  cea mare fusese măritată,dar nu avusese copii. Cealaltă  nu avusese mai mult noroc în a întemeia o familie. Târziu, după ce trecuse și ea de prima tinerețe,se măritase cu unu Ciudin căruia îi murise nevasta de cancer și rămăsese să crească singur patru copii, trei băieți și o fată. Și totuși cu ea Dumnezeu a fost mai darnic căci, din căsătoria ei legitimă, o avea pe fata asta, nepoata lui Marin, pe care baba Lina, așa era cunoscută în sat femeia venită la poarta mea, îmi cere s-o dau afară din serviciu. Știa ea ce știa. Fata, tânără contabilă, lucrase o perioadă la noi la liceu, dar, din nu știu ce pricină, își căutase alt loc de muncă.

-Tanti Lina, îmi pare rău că nu te pot ajuta cu ceea ce-mi ceri. Fata nu mai lucrează la noi și, chiar dac-ar fi mai lucrat, n-aveam eu calitatea s-o concediez.

-Da?! mă întreabă mirată că sunt fără influență și continuă. Dar ea mă amenință că mă dă afară din casă dacă moare Marin. Că blestemau֨  nu mi-a făcut și mie un drept la casa asta, că i-am fost argată atâta amar de ani! N-a vrut să se cunune cu mine gândindu-se că mi-ar fi rămas mie averea  și-aș fi dat-o la nepoatele mele. Nu l-ar mai răbda pamântu֨, că mereu îi ziceam: Hai, măi Marine, să ne cununăm, să am și eu bătrânețile asigurate! Da֨ el mereu îmi zicea: Nu mă-nsor, fă, cu tine, nu mă-nsor! Ce, crezi c-am să mor eu înaintea ta? Și, uite, Dumnezeu l-a luat, și asta mă amenință că mă dă afară, că vrea să vândă casa. Nu se mai satură  de câtă avere i-a rămas moștenire și de la mătușă-sa Leana, și de la mă-sa, și de la aștia! Înțeleg că e vorba de cele două case care-i rămân fetei de la frații mamei ei care nu mai au alți moștenitori. Și Lina pleacă nemulțumită, cu mâinile  în buzunarele ilicului de lână, târșindu-și galoșii pe asfaltul încins al șoselei, pe care o traversează ca să dispară la colțul gardului din țambre de lemn, pe ulița care duce la casa cu pricina, în care încă mai locuiește.

Stă singură cuc, în una din cele două case, în cea văruită, a lui Marin, dormind noaptea în odaia din dreapta  și trebăluind ziua în polățile din spatele casei. Din când în când, o mai vezi șezând la taclale, la stradă, pe canapeaua vecinei Norica, rămasă și ea văduvă de curând, acolo unde se adună, în serile târzii de vară, mai multe femei care povestesc mai de una, mai de alta, ca să nu se plictisească în casă de singurătate.

-Lino!…fă, Lino, ești acasă?o striga o femeie care stă mai în centrul satului, cu o plasă în mână. E sâmbătă…i-o fi adus ceva de pomană, că cimitirul e la doi pași, dar nu răspunde. Se vede treaba că nu e acasă. Mai are și ea probleme de rezolvat…pe la Primărie pentru ajutorul pe care-l așteaptă pentru lemne de foc, pe la judecătorie, că i-a promis vecinul c-o ajută în problema cu nepoata lui Marin. Și, uite-așa, pe Lina o tot vezi târându-și corpul pe cele două picioare scurte, ajutându-se de două bețe, pe uliță, pe drumul județean, purtând pe cap, fie iarnă, fie vară, aceeași căciulă acoperită de basma. Treci pe lângă ea…o saluți…te privește prin lentilele murdare ale ochelarilor cu dioptrii mari, legați peste basma sau broboadă cu un elastic. Îți face impresia că te vede, dar nu-ți răspunde la salut.

E de nevoie bătrâna, și te gândești cum de a rezistat atâția ani lângă un bărbat morocănos care, pe deasupra, o mai și înjura deseori: Maica raiului! Iar te-ai dus la nepoac-ta, la munte? Credeai că mă sperii dacă pleci! Tot nu mă-nsor cu tine! Mai  merg acum, la bătrânețe, pe la primărie, să-ți fac acte…lasă că nu crăp înaintea ta! Și Lina, după ce stătea o săptămână-două pe la munte, asta vara se întâmpla, se întorcea tot la Marin, că nici nepoată-sa nu avea putere s-o întrețină, mai ales că bătrâna n-are nici un fel de pensie. Trăia acum, după ce-i murise moșul, din ajutorul de la primărie și din ce mai primea de la oameni de omenie, pentru că Marin nu s-a gândit să treacă și-n contul ei din zilele lucrate la CAP, cum au făcut alții, ca să i se facă și ei, după revoluție, o pensie de agricultor. Nu l-a dus capul sau era prea corect…sau n-a vrut!

Din ce vorbesc gurile rele, se pare că eroina mea a fost și este pretențoasă. Cineva i-a dat o haină de pomană, să fie pentru mama plecată la cele veșnice. Ce nu i-o fi convenit Linei că n-o purta.

– Fă, Lino! De ce nu porți haina pe care ți-am dat-o pentru mămica?

-N-o port, și gata!

-Măcar mi-o dai s-o poarte altă femeie, că mi-e drag și mie s-o văd pe altcineva să-mi aduc aminte de ea. De ce s-o mănânce moliile la tine?

-Și ce dacă? Mi-ai dat-o mie, fac ce vreau cu ea! Poate s-o mănânce și moliile!

Așa a zis atunci, dar, se vede treaba, conștiința nu i-a dat pace și într-o zi s-a dus cu haina la cea care i-o dăduse, dar o nemulțumire tot avea.

-Fă, Zoico! a întrebat-o pe vara primară a lui Marin, leat cu ea, tu dacă dai ceva de pomană, te duci și iei înapoi ce-ai dat? Ce putea să-i spună femeia, că ea n-ar fi făcut ca aceea cu haina? Delicat subiect!

Altădată, i-a dus cineva pomană, mâncare într-o plasă. Pentru că n-o avea la suflet pe femeia aceea, i-a dus pomana înapoi.

Într-o vreme, se auzise că le-au călcat hoții casa. Trăia și moșul ei atunci. Ce-or fi vrut să ia și hoții, că mare lucru n-aveau? Doar niște găinușe, de la care mai mâncau câte un ou, și câteva boarfe, și acelea vechi. Dar frica a fost mare! L-au reclamat la poliție pe unul dintre vecini, care era și nepot de-al lui Marin, din văr. Până la urmă, cel bănuit s-a dovedit a fi nevinovat, dar hoții tot n-au fost prinși. Mergea vorba prin sat că bărbatul nepoatei ar fi făcut isprava ca să bage frica-n ei: pe moș să-l ia nepoata și baba să se lipsească de orice drept ce i s-ar fi cuvenit după anii trăiți în concubinaj. După povestea asta, într-adevăr, moșul a fost luat de nepoată la ea acasă ca să-l îngrijească fiind neputincios. N-a durat mult și Dumnezeu l-a iertat de chinuri, și pe cei din jur de povara neputinței sale. Lina a rămas singură în casa moșului, gospodărindu-se în legea ei, cu cele câteva găini, o capră, de la care mai mânca câte-o strachină cu lapte, și un câine, care-și mai aducea aminte să mai latre.

Pentru că și  dădea din ce primea de pomană și cânilor de pe drum, ajunsese, după câțiva ani de singurătate, să aibă în curte vreo patru-cinci, că ți-era teamă să intri. Stăteau lungiti pe prispa și treptele casei, păzindu-i gospodăria în lipsa ei. N-avea cu ce să-și umple singurătatea, așa că era mai mult plecată. În casă n-avea decât un bec în camera în care viețuia și unul în antreul unde-și ținea iarna lemnele de foc… nu radio, nu televizor.

Baba Lina a mai trăit mulți ani după moșul ei. Ajunsese  să se întrebe dacă Dumnezeu n-a uitat de ea. Ca să-i vină în ajutor, preotul paroh i-a propus s-o ducă la un așezământ de batrăne unde ar fi avut condiții omenești de trai, dar a refuzat cu îndărătnicie. Se învățase cu singurătatea. Îi devenise prietenă. Doar când pleca de acasă, pentru o oră, două, se despărțea de ea, de singurătate. Ea își trăia singurătatea în condiții precare, dar câți dintre cei care trăiesc în vile luxose n-au partener singurătatea?  Dar și mai greu de suportat e singurătatea în doi.

În ultimii ani, obișnuia să vină destul de des la liturghie, biserica fiind la câțiva pași de casa ei. Se știa când intra Lina pe ușă, fiind tare de urechi, întreba cu glas ridicat, de avea vreo nelămurire.  A venit și pandemia Covid 19 și ieșirile ei din curte s-au rărit, de altfel ca pentru toată lumea. Cea care avea grijă de ea era chiar nepoata lui Marin, pentru care venise cu câțiva ani în urmă s-o dau eu afară din serviciu. Și tot nepoata aceasta a fost cea care i-a făcut o înmormântare frumoasă când Domnul și-a făcut milă și-a luat-o la El. La cei 88 de ani cât avea când i-a expirat pașaportul de viețuire pe Terra, n-a murit de Covid, au doborât-o complicațiile pe care le-a purtat cu stoicism în marea ei SINGURĂTATE.

by

Referinţă Bibliografică

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 aprilie 2022