Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Naiul lui Zamfir

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Naiul lui Zamfir

Cine nu-l cunoaşte şi nu-l admiră? O lume întreagă este fascinată de naiul lui. Unii îl socotesc un fenomen, alţii un geniu. Cel mai potrivit ar fi să-l socotească o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc asemenea lui Gheorghe Zamfir nu am avut nici nu avem mulţi. Cu toate acestea, parcă ar fi un blestem să nu-i păstrăm mai aproape de noi! Enescu a murit departe de ţară. Brâncuşi la fel. Gheorghe Zamfir a emigrat în urmă cu mulţi ani, alăturându-se unor valori româneşti despre care noi, cei din ţară, nici n-am auzit până mai ieri. I-am socotit pe toţi cei plecaţi departe nişte trădători, nişte lichele, nişte vânduţi pe „un blid de linte”! Puţini au fost cei ce i-au înţeles pe cei plecaţi ca pe nişte însetaţi de libertate.

În vara lui 1990 mă aflam cu un grup de mehedinţeni în postul de radio de la Chişinău. Făcusem nişte înregistrări. Înainte de a pleca, redactorul, doamna Tamara Dorogan, împreună cu alţi colegi ai dânsei, au vrut să ne facă un cadou-surpriză. Ne-au pus o bandă cu înregistrări ale lui Gheorghe Zamfir. Înregistrarea se făcuse prin 1987-1988 la Paris. Acolo concertase Gheorghe Zamfir cu formaţia lui. Îl ascultasem de multe ori la radio, la televizor, ba chiar la „Rapsodia Română”, dar niciodată nu mi s-a părut mai tulburătoare muzica lui ca atunci, în înregistrarea de la Chişinău. Naiul lui Gheorghe Zamfir depăşa condiţia unui instrument muzical oarecare, iar ceea ce făcea artistul acolo nu mai era o prestaţie de rutină. Ascultam toţi înfioraţi şi plângeam. Cântecul acela era însuşi cântecul pământului românesc. Toată istoria şi zbaterea milenară a acestui neam, toate lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele erau scrise în muzica aceea. Când era geamăt de durere, când frământare de lavă din străfunduri, când ţâşniri năvalnice spre stele, când prăbuşiri de ciocârlie… Pe melodia aceea cutremurătoare apărea, la un moment dat, o voce de femeie, care bocea. Bocetul ei era asemănător cu al unei mame, care-şi descoperă unicul copil mort.

Era un ţipăt sfâşietor de disperare, în care cuvintele prea puţin îşi mai aveau rostul. Distingeam, totuşi: „Nicola, Nicola / Ce-ai făcut cu ţara mea, / Tu şi cu muierea ta…!” Pentru prima dată am înţeles cu adevărat forţa pe care o poate avea muzica în politică…

După Revoluţie. Zamfir s-a întors în ţară. A vrut să ne mângâie cu naiul lui, să ne ajute să ne regăsim pe noi înşine, să lipim ciob cu ciob ulciorul, în care să păstrăm apa vieţii şi a speranţei. A cântat pe scene mari şi mici, căci toţi i-am fost la fel de dragi…

Zilele trecute am citit într-un ziar că Gheorghe Zamfir, dezamăgit şi obosit, a declarat că a plecat din România cu hotărârea de a nu se mai întoarce niciodată. N-am fost cei pe care-i căuta! Ne-am înstrăinat de noi înşine! Judecă-ne, bade Gheorghe, slăbiciunile şi, de poţi, iartă-ne şi iubeşte-ne ca-ntotdeauna, căci ai tăi suntem şi al nostru eşti![1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda



[1] Naiul lui Zamfir, în ,,Scrisoare pastorală”, an. IV(2005), nr. 54, pp. 3-4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol.  II, pp.  123 – 124. A se vedea și Gheorghe Zamfir, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  VI(1994), nr.  1231(1-2 dec.), p. 4; în vol.  Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp.  11 – 13; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.  70-71.

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.