Secolul al XIX-lea a însemnat, în istoria muzicii bisericești din spațiul ortodox, o perioadă de dezvoltare sub toate aspectele, rupându-se de trecut, în sensul evolutiv, iar culturii acumulate i se impregnează o puternică valență națională. În muzica bisericească se produce o mișcare ireversibilă, aceasta fiind o evoluție firească, deși unii vorbesc despre o involuție, fiindcă – ce este drept – se rupsese legătura cu vechile melodii bizantine, care probabil nu mai mulțumeau o epocă plină de frământări culturale. Tot acum se implementează și acea reformă radicală, care de fapt s-a văzut din a doua jumătate a secolului precedent, fiind începută de Petru Lampadarie (†1777), însă cei care o desăvârșesc sunt Chrysant de Madit, Grigorie Lampadarul și Hurmuz Gheorghiu: „noua reformă a muzicii psaltice sau «sistema cea nouă», cum este cunoscută de toată lumea, s-a aplicat la Constantinopol, în școala de muzică bisericească, se pare, în mod special în 1814, ca să predea cei trei muzicieni de mai sus, noul sistem”. Cel care a avut un rol important în introducerea acestui sistem la noi a fost Petru Emanuil Efesiu, grec de origine, profesor la școala de pe lângă biserica „Sfântul Nicolae”–Șelari din București, în anul 1816, când printre primii elevi ai săi se află și Macarie Ieromonahul, despre care, în cele următoare, voi încerca să rezum o biografie, considerându-l un mare muzician, dar și un patriot român.

Cu exactitate nu știm când și unde s-a născut Macarie, numele său de mirean, după cum nu cunoaștem nici cine i-au fost părinții sau cum și-a petrecut copilăria: „Principalul biograf al marelui psalt, Nicolae M. Popescu, fixează data nașterii lui în jurul anului 1770, în localitatea Perieți, din județul Ialomița. Acesta ne precizează că a avut un frate și o soră care au purtat numele de Perițeanu. Fratele Voicu Perițeanu a avut rangul de stolnic, a călătorit în Ardeal și Banat și i-a dat ajutor pentru tipărirea cărților de cântări bisericești, iar sora a intrat în monahism la Mănăstirea Viforâta, luând numele de Iustina, fiind mult timp stareță”. Despre Macarie se știe că, după ce ar fi învățat la școala din sat cele patru clase obligatorii, ar fi luat drumul mănăstirii, asemănându-se cu o albină harnică, atunci când adună tot nectarul din cele citite și auzite. Nu ne putem da seama unde și-a format cultura teologică, dar credem că pașii săi au fost călăuziți în a-și forma o cultură solidă, și în special una muzicală bisericească, însușită prin multă muncă, fapt ce l-a impus apoi ca o stea strălucitoare în peisajul muzicii bisericești românești. O parte din învățătura sa o primește „la Mănăstirea Căldărușani, unde îl găsim alături de alți viețuitori, remarcându-se prin talentul muzical și alte frumoase însușiri”. În formarea lui intelectuală și duhovnicească și-a pus amprenta mitropolitul de atunci al Țării Românești, Dositei Filitti (1793-1810), iar mai târziu, un sprijin remarcabil în activitatea muzicală l-a avut din partea luminatului mitropolit român Dionisie II Lupu (1819-1821), buzoian la origine, născut la Blăjani, în anul 1769. „Muzica bisericească în sistema veche a învățat-o, după cum el însuși mărturisește, de la protopsaltul Constantin, ucenicul dascălului Șerban, protopsaltul Țării Românești, iar sistema nouă, de la Petru Efesiu, în anii 1817-1818”, la școala înființată atunci în acest scop la biserica „Sfântul Nicolae”–Șelari din București. Este printre primii elevi ai lui Petru Efesiu și a dat dovadă de un strălucit talent și deplină sârguință, ajungând, după aceea, un reputat dascăl de psaltichie și unul dintre cei mai de seamă ctitori ai învățământului psaltic din Țările Române. Ușurința cu care scria, precum și talentul său oratoric au determinat pe unii biografi să afirme că, paralel cu ascultarea de la Mitropolia Ungrovlahiei, Macarie a urmat și cursurile Academiei grecești, ca și pe cele ale Școlii românești de la „Sfântul Sava” din București, unde era director învățatul arhimandrit Grigorie Râmniceanu. Macarie a învățat bine limba greacă, precum și meșteșugul cuvântărilor, dar nici limba slavonă nu îi era necunoscută, deoarece ne mărturisește că dorea să alcătuiască psaltichie și pentru Biserica Sârbă.

La înscăunarea Mitropolitului Dionisie Lupu la București, în 1819, Macarie a ținut o cuvântare deosebită, numindu-l pe ierarh un „român iubitor de neam”. Mitropolitul a promis atunci înființarea unei școli de muzică bisericească în limba română, școală care s-a deschis la scurt timp și la care Macarie a fost numit profesor, primind obligația de a scrie în graiul patriei melodiile bisericești, mai târziu fiind rânduit „epistatul școlilor de muzichie din Sfânta Mitropolie” – un fel de coordonator sau inspector al mai multor școli de acest gen, reînființate atunci. Mitropolitul Dionisie Lupu, „bărbat înțelept din fiii patriei, plin de râvnă pentru înaintarea și luminarea neamului” a hotărât apoi ca toate cântările bisericești să fie traduse în limba română și tipărite după noua sistemă. Pentru aceasta a înființat o comisie din care făcea parte: Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Panait Evghiurliu, protopsaltul mitropoliei. După puțin timp, comisia autodizolvându-se, Macarie va lua asupra sa toată această răspundere, cu sprijinul și binecuvântarea mitropolitului.

Macarie are un merit deosebit în cea ce privește alcătuirea cărților în limba patriei, întrucât a păstrat tonul cuvântului și al frazei românești și nu s-a îndepărtat de melodia bisericească, reușind să introducă definitiv „psaltichia sistemei celei noi” în biserica noastră. De acum începe lupta pentru tipărirea acestor cântări, adaptate în limba țării. „În tipografia lui Petru Efesiu nu a putut să tipărească, deoarece acesta nu ar fi acceptat introducerea psaltichiei în limba română. Se prea poate, căci și la Buda, unde plecase Macarie în 1820, cu gândul să tipărească aici psaltichie românească, a întâmpinat greutăți din partea grecilor, după cum vedem într-o scrisoare din 5 noiembrie 1821, în care se plânge lui Constantin Hagi Pop din Sibiu, că a cunoscut la Lugoj „un grup din cei ce primesc sporirea și deșteptarea neamului nostru foarte împotrivnic asupra lucrului meu”. Însă Macarie, fire răbdătoare, nu renunță și, mai presus de toate, fiind convins că lucrarea sa este o faptă profund națională, apelează la un român macedonean, pe nume Atanasie Grabonschi, unchiul mamei lui Andrei Șaguna.

Mitropolitul Dionisie Lupu vine la Sibiu, deoarece izbucnește Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Acolo se întâlnește cu Macarie, cel care, la rândul lui, îl înduplecă pe Constantin Hagi Pop să îi tipărească volumele de cântări bisericești deja pregătite pe cheltuiala sa, ca după vânzarea lor să își oprească cheltuielile. Tipărirea avea să se facă la Viena, în tipografia călugărilor armeni, care era foarte bine utilată pentru vremea aceea, fiind în măsură să toarne matrițele notelor psaltice de o frumusețe rară, să culeagă litera românească – e drept, vorbim de caractere chirilice. Macarie scrie din Viena către casa Hagi Pop, la 10 februarie 1822, anunțând că a găsit o tipografie convenabilă la „popii armeni ca unii ce au privilegiuiri (posibilități) ca ori pe ce limbă să poată tipări” și că „pentru cărți, voia noastră era ca să tipărim trei mii Anastasimatare, trei mii Irmologhii și trei mii Gramatici […]. Câte o mie din fiecare pentru Țara Românească, pentru Moldova și câte o mie pentru aceste locuri (se înțelege că pentru Ardeal), care din toate părțile mi se ceriu. Dar neavând și hotărârea domniilor voastre, am făcut contractul numai pentru o mie de fiecare carte”. Dar mai departe zice: „mă rog ca să primiți să se tipărească câte trei mii”. Câtă bucurie trebuie să fi avut acest călugăr patriot, când, în anul 1823, au ieșit de sub tipar cele trei cărți cu cântări bisericești „pe limba patriei”!

În toamna anului 1823, Macarie revine la București, cu o bogată zestre culturală; și-a concentrat eforturile pentru a organiza și dezvolta învățământul psaltic în limba română, generalizarea notației hrisantice și apoi a pus în circulație cele trei cărți tipărite la Viena.

Un document din anul 1826 amintește de orânduirea ca dascăl la școala de muzică din Târgu-Jiu a lui Costache Protopopescu. Cu ocazia acestei numiri, s-a semnat un contract în fața lui Macarie, care la acea dată era epistatul școlilor de psaltichie din întreaga țară. Paralel cu îndrumarea acestor școli, Macarie va duce psaltichia românească în mănăstiri, nezăbovind a întocmi și alte cărți de cântări bisericești în graiul patriei. Dintre ele a reușit să tipărească numai una. Este vorba despre tomul al II-lea al Antologhiei, apărut la București în anul 1827, care cuprinde cântările de la Utrenie, spre deosebire de tomul I, care cuprindea cântările de la Vecernie și tomul al III-lea, care cuprindea cântările Sfintei Liturghii.

Odată cu surghiunirea Mitropolitului Grigorie Dascălul, în 10 februarie 1829, Macarie a plecat în Moldova, iar prin anul 1831 se afla la Mănăstirea Neamț, unde a rămas aproape trei ani, întocmind cărți de cântări bisericești în limba română și predând psaltichia, după sistema cea nouă, monahilor și fraților de acolo. Din această perioadă se păstrează de la Macarie catavasiile la Duminica Stâlpărilor (a Floriilor), „dimpreună cu tot canonul alcătuite – după cum afirmă el – de fericitul întru pomenire, dascălul Șerban, protopsaltul Țării Românești”.

Începând cu anul 1833, ieromonahul Macarie a fost chemat de Episcopul Chesarie Căpățână (1825-1846), pentru a reorganiza Școala de Psaltichie de la Episcopia Buzăului. Venind, a format aici mai mulți ucenici, cei mai recunoscuți fiind Iosif Naniescu și Matache Manuil Slăvescu. După revenirea Mitropolitului Grigorie Dascălul la București, în 22 august 1833, Macarie a lăsat pe Matache Cântărețul în locul său la școala de la Buzău și a revenit la București, statornicindu-se la Mănăstirea Căldărușani, vechea lui metanie. Prezența lui la Căldărușani este atestată de o scrisoare din 23 septembrie 1834, adresată logofătului Nicolae, administratorul Sfintei Mitropolii, căruia îi prezintă starea tipografiei din acea mănăstire. La 22 noiembrie 1835, Macarie cere Cuviosului Evghenie, economul Sfintei Mitropolii, să trimită hârtie la tipografia de la Căldărușani și alte lucruri de trebuință. Între anii 1834-1836 a fost îngrijitorul volumelor Viețile Sfinților și Oglinda Omului, tipărite la Căldărușani.

În anul 1835 se îmbolnăvește de paralizie, și sora sa, Iustina, îl ia la Viforâta, unde Macarie a fost transportat „în căruță de țară, pe așternut de fân mirositor”. În anul următor, la Buzău se tipărește o nouă lucrare: Prohodul Domnului. Aceasta este tipărită de Episcopul Chesarie, numele lui Macarie fiind amintit în prefața cărții, ca autor. Este, așadar, ultima carte pe care a tălmăcit-o și tipărit-o marele psalt, deoarece se pare că în același an trece la Domnul, fiind îngropat în curtea bisericii Mănăstirii Viforâta. Istoriografia românească nu a înregistrat data morții lui Macarie, dar două scrisori din corespondența marelui psalt de la 20 august și 16 decembrie indică limitele în care s-a întâmplat tristul eveniment. Ultima lui dorință a fost ca manuscrisele pe care le-a lucrat să fie donate Episcopului Chesarie al Buzăului, „ca unui râvnitor pentru psaltichia patriei noastre”, de aceea, în anul următor, Maica Iustina a mers la Buzău, pentru a duce Episcopului Chesarie manuscrisele psaltice ale lui Macarie. La rândul său, Episcopul Chesarie, având un ierodiacon tânăr, cu înclinații muzicale, le-a încredințat acestuia. Tânărul era chiar ucenicul lui Macarie, Iosif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei (1875-1902). Acesta le-a păstrat cu grijă, le-a rescris, le-a legat și mai târziu le-a încredințat Academiei Române unde se păstrează până astăzi.

Macarie Ieromonahul poate fi considerat, fără exagerare, ctitorul unui sistem de învățământ al muzicii bisericești psaltice, la români. Talentul lui muzical s-a împletit cu credința puternică în Dumnezeu și dragostea față de Biserică, de patrie și față de numeroșii săi ucenici.

Pr. Constantin Boriceanu

Parohia Grabicina

Protoi

eria Pătârlagele

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Constantin Boriceanu: Macarie Ieromonahul – psaltul și reformatorul muzicii bisericești în spațiul românesc/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 septembrie 2023