Rugăciunea inimii – izvor de viață sfântă

Nevoia de rugăciune a omului credincios este dincolo de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai puternică și nevoia sa de a se ruga. În societatea de astăzi constatăm, însă, o slăbire a credinței. Prin urmare, și un fel de indiferență față de rugăciune.

Rugăciunea este împărăteasa tuturor faptelor bune, este scara nevăzută pe care sufletul se înalță către Dumnezeu; rugăciunea seamănă în suflet acele semințe din care înfloresc în veșnicie florile raiului. Rugăciunea este ridicarea minții și a gândurilor noastre la Dumnezeu. A te ruga înseamnă să te înfățișezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să privești la El cu ochii minții și să stai de vorbă cu El, într-o teamă plină de evlavie și încredere^[1].

Harul Duhului Sfânt este cu noi încă din momentul în care primim Tainele Botezului și a Mirungerii. Rugăciunea este suflarea duhului din noi. Dacă rugăciunea există, duhul trăiește, dacă rugăciunea nu există, nu există viață în duhul nostru^[2].

Mintea omului, care nu este deprinsă cu rugăciunea, nu poate rămâne multă vreme la rugăciunea stăruitoare înaintea lui Dumnezeu. De obicei, omul este biruit de neputința statorniciei minții, este risipit între cele din afară și, de aceea, în el se răcește repede căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este considerată rugăciune, ci mai mult o tulburare a minții, ce se naște de pe urma abaterii gândurilor, când într-o parte, când într-alta; și aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericești de obște, dar și la pravilele ce se citesc îndelung în chiliile călugărilor.

Rugăciunea scurtă, dar efectuată des, este mult mai statornică, fiindcă mintea o poate săvârși cu mare căldură^[3]. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos zice: Când vă rugați, nu spuneți multe, căci nu după mulțimea cuvintelor voastre veți fi auziți (cf. Matei, 6, 7). Când ne rugăm, trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu și numai la El să ne gândim. Cu toate acestea, în capul nostru se ciocnesc diferite gânduri ce abat mintea de la Dumnezeu și ne îndepărtează de adevărata stare de rugăciune. De aceea, pentru a obișnui mintea să stea într-un singur loc, Sfinții Părinți învață folosirea unor rugăciuni scurte, pe care ei înșiși se deprindeau să le rostească neîncetat.

Viața creștină este legată în chip deosebit de rugăciune. Sufletul care iubește pe Dumnezeu nu poate să nu se roage, fiindcă iubirea izvorăște din rugăciune și rugăciunea întreține iubirea. Dumnezeu ne-a înzestrat cu ceva cu care să putem ține legătura cu El, să ne putem dezlipi sufletul de lume, pentru a-l pune în dialog cu Dumnezeu, să ne umplem de iubirea Lui și să ne unim cu El. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „[…] Intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns…” (Matei 6, 6).

Luând ca punct de plecare îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat”( I Tesaloniceni 5, 17), Sfinții Părinți ne îndeamnă la rugăciune nu numai în anumite momente ale zilei, ci toată viața, pentru ca fiecare moment al ei să devină rugăciune, un dialog neîncetat cu Dumnezeu^[4]. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, prin pilda vieții Sale, ne-a arătat cât de importantă este rugăciunea în viața noastră. El a pus accentul pe valoarea practică a rugăciunii, prezentând-o ca pe o datorie, ca trebuință vitală a tuturor credincioșilor care Îi păzesc cuvântul și vor să-I urmeze pilda. În rugăciune, omul se adresează lui Dumnezeu, intră în legătură cu El, Îi înfățișează trebuințele și frământările vieții sale, cerându-I ajutorul. Tot în rugăciune, Dumnezeu Se descoperă mai mult decât oricând și revarsă din darurile Sale sfințitoare în amfora vieții sufletești a credinciosului^[5].

Evoluția orantului de la rugăciunea de cantitate la rugăciunea de calitate, ca și creșterea lui în viața duhovnicească, adică urcarea lui pe cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc – după cum consideră mai mulți Sfinți Părinți –, nu este sesizată ușor de către cel ce se roagă. Sporirea lui în rugăciune se aseamănă cu o plantă ce crește fără să știe și fără să înțeleagă clipa creșterii sale.

Una dintre cele mai importante rugăciuni este „rugăciunea lui Iisus” sau rugăciunea minții/inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Ea este și rugăciune, și mărturisire a credinței; mai este și dătătoare de Duh Sfânt și de daruri dumnezeiești, curățitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălășluire a lui Iisus Hristos, ca una care poartă întru sine numele Lui. Fără nicio îndoială, oricare altă rugăciune adresată Domnului Iisus Hristos, alcătuită de Sfinții Părinți, este insuflată, de asemenea, de Dumnezeu și plină de putere harică, însă, fiind mai mult sau mai puțin complicată, nu are acea îndemânare ușoară ca să o poți spune mereu, în orice timp, la orice îndeletnicire și în orice loc^[6]. Totuși, fiind scurtă și simplă, „rugăciunea lui Iisus” cuprinde, sintetic, întreaga teologie despre Fiul lui Dumnezeu, atât în privința iconomiei mântuirii noastre, cât și despre firea Sa dumnezeiască. Mărturisindu-L pe El Domn și Fiu al lui Dumnezeu, noi Îl recunoaștem ca Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl și Sfântul Duh; iar numindu-L „Iisus Hristos” și cerându-I ,,miluiește-mă”, mărturisim taina iconomiei pe care El a binevoit să o săvârșească „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Într-un cuvânt, „rugăciunea lui Iisus” ne unește cu Fiul lui Dumnezeu în chipul cel mai strâns și, fiind în El, ne face părtași vieții veșnice^[7].

În rugăciunea curată este vorba despre unirea minții cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face doar cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă și ne va da Hristos. Rugăciunea care nu antrenează întreaga noastră ființă este una fără orizont și fără perspectivă; o rugăciune în care nu știm de ce să-I mulțumim, pentru ce Îl lăudăm sau ce să Îi cerem lui Dumnezeu. Întâlnirea minții cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima își află odihna în minte, ci mai degrabă mintea își află odihna în inimă^[8].

Rugăciunea inimii nu își arată niciodată roadele înainte de vreme, deoarece ea este doar începutul lucrării duhovnicești. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului va fi apoi cea care va coace roadele. Adevărata rugăciune nu este de sine însăși lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Nimeni nu se poate ruga cu o astfel de rugăciune – care să fie, într-adevăr, plăcută lui Dumnezeu –, până nu va primi pe Duhul Sfânt. Dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în diferite părți, de la un lucru către altul, și nu va putea deloc să își țină gândurile la un loc. Dar omul în care locuiește Duhul Sfânt Îl cunoaște pe Dumnezeu și vede că El este Tatăl său. În vremea rugăciunii, gândurile lui sunt rânduite, curate și îndreptate către o singură țintă, spre Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul, marele dascăl al liniștii și al rugăciunii din inimă, arătând că cine va ajunge la rugăciunea curată a inimii ajunge la capătul tuturor faptelor bune, zice: „Când se va învrednici cineva de petrecerea neîncetată în rugăciunea inimii, a ajuns la capătul tuturor faptelor bune și de aceea s-a făcut lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru că Duhul, când se va sălășlui în cineva dintre oameni, nu încetează din rugăciune, căci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (cf. Romani 8, 26)”^[9].

Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu, într-o legătură personală. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura. În rugăciune, omul și-a câștigat libertatea față de natură, pentru că se află în relație directă și personală cu Dumnezeu, Cel Care este deasupra naturii și a oricărei patimi.

Cel ce iubește pe Domnul își aduce aminte pururea de El, iar apoi, aducerea aminte de Dumnezeu naște rugăciunea^[10].

Pr. Cristinel Palade

Parohia Pădureni, oraș Mărășești

Protoieria Panciu

by

Referinţă Bibliografică

Pr. Cristinel Palade: Rugăciunea inimii – izvor de viață sfântă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 mai 2022