Globurile ochilor, mari, rotunde, luminoase mi s-or fi strâns grămadă sub pleoape ca sub două platoşe de gheață și ca și cum primul crepuscul de lumină era-nțepător, obrajii mi s-or fi aprins ca două cruguri în două flăcări așijderea, ca și cum prima sărutare a mamei a fost fierbinte ca jarul, gura mi s-o fi încleștat țuguiată ca și cum primul gust al aerului a fost acru…! Ce se-ntâmplase? Mă născusem și-am zărit-o prima dată pe mama…!
Neclintire și tăcere adâncă…! Inima a stat în loc, sufletul s-a pietrificat, lacrimile și-au ținut respirația, ochii s-au înstrăinat în sine, durerea a lovit ca trăsnetul, singurătatea a năvălit ca focul…! Ce se-ntâmplase?! Murise mama…!
De când m-am născut, secundă cu secundă, zi cu zi, an cu an, viață din viața mea am trait pe suișul timpului ca pe o prăbușire întoarsă, dragoste din dragostea mea am dat ca-ntr-un torent adunat în suflet, părinţilor mei, fraților mei, sorei mele, prietenilor și oamenilor cumsecade; de când a murit mama nu mai sunt eu…, cine eram este acum cel învins. Prin amintirile mele o caut pe mama, mereu, mereu și iar mereu…, iar totodată îi caut pe ceilalți ai mei stinși ca nişte lumânări cu fitilul scurt…! Azi, acum, aici îmi aduc aminte ca și cum aș sta de vorbă cu inima mea de prietenul meu Adi. Adi Vârlan, căci plouă cu tristețe, plouă cu dor, plouă cu regret, plouă cu amintiri și curge cu toamnă…, cu toamnă și cu frig și cu singurătate și cu urme îmbătrânite însele pe unde-am umblat atâți și atâți ani, cu zilele mele bune, cu zilele mele rele…!
Te poți uita într-o sărutare? Te poți…! Așa cum te poți uita într-un cântec, așa cum te poți uita într-o poezie, așa cum te poți uita într-un gând, așa cum te poți uita într-o durere, așa cum te poți uita într-o bucurie, așa cum te poți uita într-o lacrimă, așa cum te poți uita într-o depărtare, așa cum te poți uita într-o apropiere…, în toate te poți uita, căci tu, eu, avem ochi în noi, peste tot… și vedem oriunde dacă întrebuințăm ochii cei potriviți. Iată, eu de față cu trecutul meu nu mă uit la el, mă uit în el…! Pesemne că atunci când îmi va sosi ceasul nu mă voi uita ca la întâmpinarea morții, mă voi uita ca după viață…!
Azi, nici nu știu dacă mai știu de ce și nici de când sălășluiește în mine un gând în care mă uit și văd alt gând în care mă uit și văd altă vedere…, este gândul la prietenii mei, mulții mei prieteni ce nu mai împreunează calea lor și calea mea pentru că ei nu mai au cale, ce nu mai privesc în nimic pentru că ei nu mai au privire, pe care nu-i voi mai aștepta niciodată să vină acasă, pentru că ei nu au de unde să vină.
Azi privirea mea e sorbită într-un ecou în care nu se vede și nu se aude cu privirea și cu auzul, ci cu amintirea și durerea…! Acolo sunt ani fără timp de când este fără să existe prietenul meu Adi Vârlan, o umbră de sfânt al sufletului meu, căci bunătatea sufletului său, loialitatea prieteniei sale, tandrețea blândeții lui l-au încercuit în lumina prieteniei curate ca sfințenia neharismatică, dar nobilă precum candoarea omului cumsecade…!
Așa era Adi Vârlan, profesor, administrator de școală, școlit cu studii juridice, bun împletitor de vorbe cu duh, oneste, civilizate, măsurate…, vesel, omenos, deștept…, prieten ce te chema și-ți slujea cu propriu-i devotament să-i fii prieten doar atât timp cât nu-ți croiai pe lângă el o cărăruie paralelă și-n direcție inversă…!
Iar despre cea care i-a fost alături ca luna de cer, pe ovalul unei prea scurte orbite astrale circumscrise unei vieți și unui destin la rându-le aspirate-n odiseea unei iubiri neînfrânte, zguduite doar de cruda boală a lui Adi, ce le-a pecetluit despărțirea, ce poți spune decât aproape cu exactitate aceleași cuvinte din cuvinte ca despre soțul ei, căci lor nimic nu le potrivește mai mult, în sensul cel mai bun al spuselor decât maxima „cine se-aseamănă se adună”…! Este profesoara Tinca Vârlan, minunat de bună, blândă, profesoară între profesoare, om între oameni, om pentru oameni. Predă istoria. Dacă ești elev scrie ce rostește ea la clasă, scrie bine și pe cât de cuprinzător în minte, pentru știința de azi și memoria de mâine; dacă ai terminat școlile, fiecare pe câte le vei fi absolvit, cu sau fără folos, stând cu ea de vorbă ia-ți notițe. Istoria pe mâinile profesoarei Tinca Vârlan este geamul pe mâna șlefuitorului de sticlă.
Omul frumos Tinca Vârlan este profesorul competent Tinca Vârlan, virtute și vocație contopite ca lumina în privire, întrupând oglinda omului frumos de vrednic și de valoare.
„Trebuie, totuși, să existe/ o zonă a salvării./ Triste sunt țările/ care nu au ieșire la mare./ Posomorâți, oamenii/ care nu au ieșire din sine/ spre altă ieșire mai mare.” („Zare” de Nina Cassian). Cu ochii gândului meu privesc în aceste versuri ca să închei astfel revărsarea tristă de amintiri și regrete: dacă prietenului meu nu îi mai spun nimic, pentru că „adio” refuz să îi spun vreodată, versurile mirabilei poete Nina Cassian spun în locul meu ce și eu aș spune pentru cine citește, dar, iată, poeții o fac mai bine și adevărat…! (Foto: Aurel V. Zgheran, mama sa, prof. Adi și Tinca Vârlan, Dan Silvaș (bibliotecar)
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..