Doamna FRECARE fu chemată o dată-n instanţă
De domnul TOC al unui pantof de mare prestanţă:
Cum că, spunea el, ea i-a mâncat flecul!…
- Ia uite ce pretenţii are zevzecul!
De ce nu spune că, de n-aş fi eu, nici pământul
Nu l-ar suporta pe stăpânu-i, ferească-ne sfântul!
Şi toţi de pe jos ar încerca să se-adune
Trăind într-o perpetuă a..a…plecăciune.
-Şi mie mi-a ros caucicul ingrata!
Îi sare în sprijin tocului roata
De la maşina judecătorului care
Are acest proces ,în instanţă, spre rezolvare.
-Ia uite şi asta ce fiţe pe tapet scoate…
Uită că iarna, când sunt mai slăbuţă, de spate,
Maşina-i se-ntoarce, şi, gata, se-ntâmplă
Că-n accident picioarele-s rupte şi sânge-i la tâmplă.
-Şi eu am ceva a vă spune, onorată instanţă,
În acest proces de mare importanţă…
Se auzi, scârţâind, un leagăn în curte,
Cu oscilaţii ce-i deveneau tot mai scurte…
Că trebuie s-aştept, să-mi fac datoria,
Pe unul şi altul să-mi dea energia,
Pe care ea, hoaţa, mi-o fură mereu!
-Uite şi ăsta ce cap sec are, zău!
Cum ar sta cineva pe scaunul lui
De n-aş fi eu să-l ţin locului?
-Are dreptate d-na FRECARE, ciripeşte pe-o creangă
O rândunică zglobie ce-ncearcă să meargă,
Înaintea zborului ce şi-l pregăteşte,
Când în marea călătorie prin lume porneşte.
Cum aş putea, obosită cum sunt,
Să mă odihnesc, când cobor pe pământ?
Şi pixul din mâna judecătorului spune:
-De n-ar fi ea, ai mai putea să stai cu mâna pe mine?
Şi-atunci, gândind bine la cele-ntâmplate.
Judecătorul luă hotărârea că toţi au dreptate.
Căci vorba proverbului ce se spune mereu:
E rău cu rău, dar mai rău fără rău.
Prof. GEORGETA Tudor
by