Frumuseţea baladei Mioriţa constă şi în atitudinea, unică în felul ei, a ciobănaşului moldovean în faţa morţii, atitudine impresionantă ce dă farmec şi valoare întregii creaţii. Atitudinea acestuia se desprinde din dispoziţiile testamentare pe care i le transmite mioarei, şi nu din faptele sale.

Modul său original de a reacţiona la aflarea cumplitei veşti, transmise de mioara năzdrăvană, credincioasă lui, a dat naştere la diverse interpretări în legătură cu atitudinea păstorului în faţa morţii. Astfel, se susţin mai multe ipoteze: că balada ar exprima o atitudine fatalistă, de resemnare, că ar surprinde concepţia despre moarte a poporului nostru, văzută ca o integrare în natură şi că ar pune în lumină dorinţa tânărului cioban de a se jertfi cu demnitate şi bărbăţie.

De fapt, ideea referitoare la fatalismul eroului, care ulterior a fost extinsă până la ideea de fatalism al întregului popor, a pornit de la o notă a poetului Vasile Alecsandri: „Românul are mare plecare a crede în soartă. El îşi împarte viaţa în zile bune şi zile rele, care aduc cu ele fericire sau nenorocire. Astfel, întâmplările lumei îl găsesc totdeauna pregătit a primi loviturile”. Adăugând şi o expresie populară: „aşa i-au fost soarta”, se ajunge la o interpretare mistică, şi anume aceea că românul ar crede în predestinare, în soartă; prin urmare, ciobanul nu se poate opune morţii, luptându-se cu cei doi adversari, fiindcă el este sortit pieirii şi de aceea îşi acceptă moartea cu seninătate. Este însă o explicaţie eronată a reacţiei protagonistului, deşi textul nu cuprinde nicio indicaţie care să justifice o asemenea înţelegere a lui.

Nota poetului-editor nu a rămas însă fără ecou. Un renumit istoric şi scriitor al aceleiaşi epoci, Jules Michelet, îi împărtăşeşte opinia, scriind că ciobănaşul „… nu se înspăimântă [de moarte], nu face o figură proastă, o primeşte şi se căsătoreşte cu plăcere cu această regină, logodnica lumii, şi consumă fără murmur mariajul. Ieri ieşit din natură, până astăzi bucuros a o găsi şi a reintra în sânul ei”¹. Michelet acuză în Mioriţa mărturisirea unei prea facile resemnări, completând că aceasta ar fi o trăsătură naţională.

Numeroşi alţi autori au recunoscut şi ei în această resemnare senină în faţa morţii şi în această nostalgie a reintegrării cosmice, o trăsătură naţională. Mai întâi, marele prozator Mihail Sadoveanu, care, în discursul său academic din 1923, exprimându-şi întreaga admiraţie faţă de măiestria poemei, încheie cu păcatul românilor de a se resemna prea uşor. La aceeaşi idee revine mai târziu (în 1944), într-un articol în care scrie: „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur, între mii de cântece, ca un pisc pleşuv între muncele….în el e înscris sufletul de resemnare al rasei”². Unii intelectuali s-au arătat destul de iritaţi în faţa interpretării fataliste a Mioriţei; ei refuzau să recunoască dramele, destinul şi idealul unui popor modern într-o creaţie folclorică foarte veche, respingând interpretarea pesimistă a baladei, aproape generală de la Alecsandri încoace. S-a ajuns la o confruntare între două poziţii (care în anii 1930-1940 nu reprezentau decât parţial opoziţia modernism-tradiţionalism).

În eseul său Unduire şi moarte, poetul Dan Botta exaltă moartea nupţială pe care o pune în raport cu „nostalgia morţii”, în sensul thracic al termenului, căci poetul este convins de thracismul etnic al românilor, iar „Orfeu, Zamolxis şi păstorul stau unul lângă altul în universul său de valori”³. Ducând mai departe exegeza filozofică a baladei, Lucian Blaga descifrează în Mioriţa o transfigurare a morţii pe care o mai găseşte şi în alte creaţii etnice, ceea ce îi permite să identifice în dragostea de moarte o caracteristică a spiritualităţii poporului român.

Sociologul H.H. Stahl îi reproşa poetului-filozof insuficienta informaţie etnografică şi îl contrazice subliniind că Mioriţa nu exprimă o astfel de iubire, ci mai degrabă descrie un ritual practicat la înhumarea tinerilor morţi. Această legătură a baladei cu universul credinţelor şi practicilor funerare este sesizată şi de Constantin Brăiloiu, aşa cum s-a arătat şi în capitolul anterior.

O atitudine extrem de virulentă, cu privire la resemnarea eroului, şi mai ales la resemnarea întregului popor, a „rasei”, o manifestă Emil Cioran în lucrarea Schimbarea la faţă a României: „Abandonarea pasivă sorţii şi morţii; necredinţa în eficienţa individualităţii şi a forţei; distanţa minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic şi naţional, care se cheamă Mioriţa..[…] Dacă omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. în fond ne dezumanizăm, resemnându-ne. Cum de-au putut exista patrioţi care să facă din resemnarea noastră seculară o virtute? […] Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăşte dintr-un protest disperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr-un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte, ca sub turci, au acceptat-o. Şi asta înseamnă a-i plăti birul. Nenorocirea noastră este c-am integrat moartea în ordinea firească şi am primit-o cu duioşie şi fără dramatism. Mai bine ne-am fi dispensat de ea.. ,”⁴.

Au existat însă şi cercetători care au încercat să dovedească faptul că eroul din Mioriţa nu este nicidecum unul pasiv în faţa loviturilor sorţii, ci unul activ. Astfel, Ovid Densusianu şi Dumitru Caracostea se apropie, mai mult sau mai puţin, de interpretarea realistă a Mioriţei ca expresie a unui mod de viaţă (păstoritul) şi a unei atitudini active de afirmare a dragostei de viaţă şi de muncă.

Ambii observă că încă din testamentul tânărului păstor se dezvăluie, în primul rând, o puternică dragoste de oameni, de viaţă, ataşamentul faţă de grupul social, pasiunea pentru meserie şi pentru îndeletnicirile zilnice şi iubirea pentru frumuseţile unice ale naturii. Departe de a fi înspăimântat de perspectiva morţii şi de a se resemna în faţa acesteia, el este preocupat mai întâi de îndeplinirea tuturor rânduielilor tradiţionale ale ceremonialului funebru pentru desăvârşirea sa ca om. Este preocupat de înmormântarea sa şi de aceea îi cere mioarei să fie îngropat chiar de presupuşii săi asasini. Precizarea locului unde să fie înmormântat reflectă puternicul ataşament faţă de îndeletnicirile obişnuite, dorinţa de a rămâne veşnic lângă lucrurile şi fiinţele pe care le-a iubit. Aceasta reprezintă o laudă adusă vieţii active şi creatoare, nu resemnare, o laudă a muncii şi strădaniei omeneşti, fără de care viaţa n-ar putea fi concepută, nici n-ar avea sens. Dovada trecerii omului prin lume este ceea ce rămâne în urma lui, prin aceasta devenind veşnic, nepieritor în conştiinţa semenilor săi. Doreşte să aibă la cap fluierele dragi, dorinţa lui simbolizând supravieţuirea sa prin cântec, dar şi dragostea faţă de frumos şi sensibilitatea celui sortit pieirii. îl preocupă şi îndeplinirea ritualului bocirii, pe care-1 doreşte să fie realizat de oile sale.

Nu numai că nu se resemnează în faţa morţii, dar păstorul nu se gândeşte doar la destinul său, ci şi la soarta celor dragi; de aceea o sfătuieşte pe mioară să ascundă atât oilor, cât şi mamei, moartea sa, scutindu-le de durerea pierderii lui. în plus, mama nu trebuie să afle nici de steaua căzătoare, străfulgerând sărbătoarea nunţii lui, nici de participarea tuturor elementelor naturii. De fapt, aceste ultime dorinţe testamentare nu exprimă nici ele resemnarea, ci o anumită concepţie populară despre moarte şi viaţă, potrivit căreia omul nu moare, ci sufletul său migrează după moarte, trece într-o altă lume, a veşniciei. De aceea, ciobanul priveşte cu detaşare şi seninătate moartea, deoarece prin integrarea în natură, în cosmos, a găsit un sens propriei nefericiri. Astfel, moartea – care este un fenomen posibil pe plan logic – se consumă pe plan filozofic, ceea ce explică atât lirismul textului, cât şi accentele de meditaţie ale baladei. Atitudinea păstorului este în ultimă instanţă o atitudine eroică, bărbătească, dar care nu constă în dorinţa de a se jertfi, ci în supunerea liber consimţită la legile firii, deoarece ştie că moartea este un fenomen natural, firesc şi iminent, care acţionează, mai devreme sau mai târziu asupra a tot ce presupune viaţa. De aceea, el o acceptă demn şi senin, convins că prin moarte se va integra în circuitul universal etern. D. Caracostea considera că „…departe de mistica morţii, poetul anonim exprimă testamentara dragoste a baciului moldovean de îndeletnicirea luf⁵.

În aceeaşi epocă, C.I. Giulian, după ce recunoaşte şi el că adevăratul nucleu al poemei este testamentul ciobănesc, afirmă că în Mioriţa, pulsează dragostea de viaţă, dragostea de muncă, şi nu unele tendinţe mistice, reflex al unui pesimism ce nu e compatibil cu optimismul natural al oamenilor muncii⁶. în concluzie, ciobanul este animat, cum spune un alt analist – A. Fochi – de o concepţie „optimist luptătoare”⁷.

Găsind aceste explicaţii pentru atitudinea protagonistului în faţa morţii, reacţia lui pare firească, nu mai surprinde. Pentru a dovedi cât de injustă este caracterizarea atitudinii baciului moldovean drept fatalistă, A. Fochi porneşte de la următoarea premisă: credinţa în destin, în fatum sau moira presupune în primul rând admiterea unei ordini fixate de o forţă supranaturală, în al doilea rând intervenţia activă a acesteia în desfăşurarea evenimentelor umane, după care omul trebuie să accepte faptul că întâmplările, rosturile vieţii au un caracter definitiv, ele fiind prestabilite de aceeaşi forţă supranaturală, iar orice încercare a fiinţei umane de a se opune forţei divine ar fi absolut inutilă.

Dar în textul baladei nu există nicio aluzie la o forţă supranaturală, la amestecul acesteia în viaţa eroului, la faptul că deznodământul presupus ar fi inevitabil, la interpretarea resemnării protagonistului la acea situaţie concretă, în care orice tentativă ar fi inutilă pentru a răsturna ordinea prestabilită⁸.

Atitudinea ciobanului dezvăluie că el apreciază într-un mod cât se poate de realist o situaţie concretă (superioritatea numerică a adversarilor), în care, dacă ar lupta, ar fi învins, iar dacă ar fugi ar însemna să-şi încalce obligaţia socială de a avea grijă de turma sa. De asemenea, nu se poate vorbi despre o credinţă fatalistă cu privire la inutilitatea acţiunii umane, deoarece mioara îşi îndeamnă, la un moment dat, stăpânul să se apere în faţa morţii; or, pe fondul unei credinţe mistice, o astfel de propunere iese cu totul din discuţie.

În faţa eventualei morţi, ciobanul mioritic nu dă dovadă – aşa cum se afirmase – de nepăsare, de pasivitate, ci de o extraordinară stăpânire de sine. El îşi întâmpină sfârşitul cu gândul că, într-un conflict în care el singur trebuie să înfrunte doi adversari, datorită inegalităţii raportului de forţe, este clar inferior inamicilor săi. Pus în faţa celei mai dure încercări, el se distinge prin stăpânire de sine; aşa zisa pasivitate se împleteşte cu bărbăţia capabilă să învingă izbucnirile instinctive de spaimă. Este, deci, un om chibzuit, cu o viaţă sufletească echilibrată, în care domină simţul datoriei.

1. Jules Michelet, Les Legendes du Nord, 1854, apud D. Popovici, Studii franco-române, în Studii literare,
   Editura Academiei, Bucureşti, 1942, p. 58.
2. M. Sadoveanu, Carpaţi, 15 aprilie 1944.
3. D. Botta; a se vedea eseurile adunate în volumul Limite (Bucureşti, 1936); apud. noua ed. în Scrieri, voi.IV (Bucureşti, 1968).
4. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, pp. 66-68.
5. D. Caracostea, Poezia tradiţională română. Balada poporană şi doina, Bucureşti, 1969.
6. CI. Gulian, Sensul vieţii în folclorul românesc, E.P.L., Bucureşti, 1957, p. 60.
7. A. Fochi, «Mioriţa». Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, 1946, p. 75.
8. Ibidem, p.76.

Profesor, Bianca Roşu

by

Referinţă Bibliografică

prof. BIANCA ROȘU: FATALISMUL MIORITIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 iulie 2021