Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se înscrie în acest curent al exprimării sentimentelor de dragoste în mijlocul naturii, tema iubirii şi a naturii fiind tema romantică fundamentală a liricii sale. ,,Atât de intim sunt întrețesute iubirea și natura în poezia lui Eminescu, încât ele ajung să se contopească” (Tudor Vianu). La Eminescu, natura cunoaște două ipostaze: una terestră şi una cosmică, interferate în mod armonios. Natura terestră, manifestată în rotirea veșnică a anotimpurilor, apare cu elemente specifice ale spaţiului românesc (codrul, lacul, izvoarele, teiul, salcâmul). Natura cosmică este simbolizată, mai ales, prin cadrul nocturn, în care luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane. În evocarea dragostei, natura este bogat colorată: flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, flori albastre, romanițe, ceea ce conferă imaginilor o notă luminoasă, în care visul dă mister dragostei. Uneori, natura devine întunecată, leagăn al somnului și al morții.

În evoluţia poeziei sale erotice, se disting, în principal, două etape:
între 1870 – 1880, în care domină starea de visare, de aspiraţie spre fericire, natura fiind feerică, ocrotitoare, caldă, iar iubita mângâietoare, şăgalnică, ispititoare,
și după 1880 (1880-1883), când domină deziluzia, scepticismul provocat de neîmplinirea visului de iubire ideală. Acestei atitudini fundamentale îi corespunde o natură care își pierde prospețimea luminoasă, culorile pălesc, iar iubita este rece, străină.
Se observă, însă, în ambele perioade, o nouă ipostază a creației eminesciene: poetul ,,pictează’’ cu ajutorul cuvintelor; abundenţa culorilor care apar în creaţia sa nu este întâmplătoare, nici succesiunea lor, nici revenirile ori insistenţele.
Cuvintele lui Eminescu se metamorfozează în culori, dezvăluind o lume magică, în care Adevărul, Binele şi Frumuseţea s-au reflectat şi au înmărmurit pentru veşnicie. În poeziile primei perioade de creație, există un univers vizual alcătuit din sclipiri diamantine și irizări albastre, în care luna se însoțește cu apa, ca într-o ,,nuntă” aparținând mitului:
“Neguri albe, strălucite/Naște luna argintie,/Ea le scoate peste ape/Le întinde pe câmpie.”
(Crăiasa din povești). Poet-pictor, Eminescu şi-a ,,văzut” şi şi-a ,,construit” pictural poeziile, nu doar prin referirile la culori, ci şi prin localizările precise, care au ca scop punerea în evidenţă a prim-planului, sugerarea fundalului (galbenurile care se întrepătrund cu alburile dând nuanţe pastelate, luminoase, strălucitoare. Un penel ciudat aleargă pe o pânză a sufletului. Roşul sângelui din trup şi roşul metaforic al iubirii sunt îngemănate sub raza palidă, bolnavă a lunii. În creația eminesciană, albul nu e non-culoare. (,,Alb sufletu-mi, se linişti”). Cititorul află nuanţe pastelate ale culorilor primare, prinse în dans etern pe un fundal ce ţine de celest, imaterial, eteric. Este forţa divinului picurată în creaţie şi comuniunea omului cu natura. Fata schițată în lirica eminesciană are veșminte albe și pare un înger îmbrăcat cu haina uşoară a florilor de salcâm ori cu hlamida ploii. Se simte o atenţie specială şi precizări asupra formelor şi a culorilor (păduri vineţi de cristal– verdele intrat în gama albastrurilor, a griurilor colorate; alb cristal – alb lumină). Albastrul este cea mai rece dintre culori, în timp ce galbenul este cea mai caldă culoare. Aceste culori se completează, se atrag. „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă“ – spune Eminescu în poezia Lacul, fixând decorul unde ar putea avea loc povestea de iubire. Lacul albastru devine simbolul infinitului, nuferii luminoși sunt o oglindă a frumuseţii, a dragostei, a spiritualităţii, a geniului, după credinţele antice. Lumina, căldură a dragostei, îşi găseşte desăvârşirea în infinitul albastru al apei, un element indispensabil vieţii. Se pare că scriitorul pregăteşte elementele cele mai pure pentru o iubire eternă şi unică, apa albastră şi focul nuferilor. Luna şi stelele, cerul, apele şi florile albastre sunt lumina şi infinitul ce îşi dau mâna în creaţiile eminesciene: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, / […] /Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.“ Tot în Călin (file din poveste), lumina stelei e completată de eternitatea florilor albastre din păr. Albastrul şi galbenul se atrag iarăși ca polii opuşi ai unui magnet. Drumul lui Hyperion spre Demiurg în poemul Luceafărul e un joc al luminii şi albastrului. În Crăiasa din poveşti, albaştrii ochi adună toate basmele, toate tainele acestei lumi, în timp ce părul galben pare a fi cuprins tainele lunii: „…păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună.“ Floare albastră e o chemare a iubitei spre clipa absolutului, descoperită prin puterea dragostei. Geniul este sfătuit să se detaşeze de stele, de mare, de piramide şi să-şi plece ochii spre izvorul pădurii. Acolo îl aşteaptă floarea lui albastră, minunea ce şi-o dorea alături, dar nu a înţeles niciodată cum să o păstreze pentru eternitate. Teiul cu florile lui galbene şi parfumate, albinele ce „aduc colb mărunt de aur“, luna, lumina, stelele, nuferii cei galbeni aleargă după albastru în toată creaţia eminescină, iar albastrul răspunde galbenului prin florile albastre, cer sau lacul cel albastru.

Setea de albastru, de absolut, se desăvârşeşte prin galbenul luminii. De remarcat, însă, este virtuozitatea extraordinară cu care poetul decantează artistic esenţele albastrului. Astfel, se disting două formule stilistice ale albastrului: albastrul propriu-zis şi seninul (tot un albastru, dar deschis, „care aspiră la fineţe”). Albastrul, culoare fascinantă ca spectacol în sine, surprinde, în general, ideea de imaterialitate şi ireal. Seninul reprezintă mai mult sensibilitatea poeticii eminesciene decât albastrul, devenind o exprimare a lumii interioare a poetului: „Am coborât cu-al meu senin”(Luceafărul); „Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine”(Nu mă înţelegi). Substantivele rezonând cu albastrul sunt: lac, flori, ochi etc. Albastrul surprinde alternarea între imaginaţia aeriană şi cea acvatică. Reveria aeriană se dezvăluie mai mult în imaginea cerului senin, în timp ce albastrul „cheamă” la el materiile melancolice, precum apa. Albastrul eminescian tinde spre o simbioză a imaginaţiei terestre şi a celei aeriene în relaţie cu unele elemente. Toate acestea nu reprezintă decât oglindirea cerului albastru/aerianului în flori, ape etc. ,,Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.”(Călin [File din poveste]); ,,Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,/ Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,/ Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.”(Egipetul). Orizontul de sensuri ale albastrului variază. În poezia Melancolie, apare un albastru melancolic, atins de moarte, concretizat în metafora „mormânt albastru”: „O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie/ Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie.” (Melancolie). Aici, albastrul schițează celest o „natură denaturată”, dominată de moarte.

Există, de asemenea, și un univers auditiv, exprimat prin șoapta izvoarelor, blânda batere de vânt, suspinul arborilor sau glasul de ape. În tărâmul acesta fermecat și viu, alte armonii sonore picură în suflet senzații nedefinite: ,,Melancolic cornul sună”, ,,…fluiere murmură-n stână’’, ,,… buciumul sună cu jale”. Plasată în acest cadru ancestral, clipa iubirii devine ritualică, aproape sacră. Izvorul asigură fondul muzical al idilei, identificându-se cu eul liric și preluând stările acestuia.  În poezia ,,Și dacă…’’, iubita este prezentă în ramura care bate în geam, în plopii care se leagănă, în stelele care licăresc în vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului: “Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii, /E ca în minte să te am /Și-ncet să te apropii”. Ritmul este alert, cadenţat (se aud bătăile inimii, şoaptele, respiraţia, într-un cântec al iubirii). În „Dorința”, visul de dragoste se modelează după cântecul izvoarelor singuratice și după mângâietoarea cadență a vântului, a sufletului: ,,Adormind de armonia codrului bătut de gânduri”. Esența misterioasă a vieții universale este străbătută de un suflu invizibil-boare, suflet, gând: ,,Vom visa un vis ferice, /Îngâna-ne-vor c-un cânt,/ Singuratice izvoare, /Blânda batere de vânt”. În notele „cornului” din poezia eminesciană, plânge eterna trecere a universului.

Limbajul eminescian este plin de farmec, e proaspăt și natural, reprezentat de folosirea unor forme populare și familiare ale vorbirii. Tudor Vianu, în studiul Despre stil și arta literară, prezentând o analiză pertinentă pe coordonatele ,,Eminescu în timp”, se oprește asupra unor observații privind: „scuturarea podoabelor”. Vorbind de procesul de constituire a epitetului tipic eminescian, Tudor Vianu reține epitetele cromatice: ,,alb”, ,,verde”, ,,galben”, ,,albastru”, ,,argintiu”, ,,vânăt”; epitete cu întrebuințare metaforică morală: ,,blând”, ,,dulce”, ,,jalnic”, ,,ușor”, ,,tainic”, ,,misterios”, ,,himeric”, ,,fermecat”, ,,mândru”, ,,adânc”, ,,vechi”,,,etern”. Și D. Popovici surprinde această perfecțiune armonică a creației eminesciene: ,,Poezia lui Eminescu este o partitură imensă, în care vibrațiile puternice ale notelor apropiate din nou sunt acoperite și îndulcite de sunete stinse, venite din depărtări”.
Originalitatea limbajului eminescian s-ar putea defini prin: acorduri inedite, mai ales între substantiv și adjectiv (,,pasuri melancolici”, „pustie gânduri”, „umbre străvezie”); forme neobișnuite de plural (,,furtune”, ,,aripe”, ,,pasuri”, ,,lune”);  forme inversate („suna-vei”, „rugamu-te”), rime surprinzătoare, sintaxa afectivă, muzicalitate armonică.
Muzicalitatea este exprimată și prin elementele de versificație și întotdeauna se percep note clare pe un portativ nevăzut şi o paletă armonioasă de culori pe pânza ciudată a operei care este vie, deoarece are formă, volum, culoare. Participarea este intensă. Creatorul şi fiinţa creată, poetul şi cititorul operei, sunt alături într-o comuniune care sfidează spaţiul, timpul, materia. Cuvântul, culoarea, sunetul sunt într-o armonie absolută.

Prof. Bianca Roșu

Școala Gimnazială ,,Principele Radu’’, Adjud

–––––––––

BIBLIOGRAFIE

1. T. Vianu, Studii de stilistică, Ed. D. P., București, 1968.
   2. T. Vianu, Despre stil şi arta literară , Ed. Tineretului, București, 1964.
   3. G. Călinescu, Opere, XII-XIII, E.P.L., Ed. Minerva, București, 1970.
   4. M. Drăgan,  M. Eminescu-Interpretări, Iaşi, Ed. ,,Junimea’’, 1972.
   5. D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Ed. „Junimea”, Iași, 1979.
   6. D. Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă-Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Ed.”Polirom”, București, 1999.
   7. G. Popa, Spaţiul poetic eminescian,”, Iaşi, Ed. ,,Junimea’’, 1982.
   8. M. Mureşanu Ionescu, Eminescu şi intertextul romantic, Editura „Junimea”, Iaşi, 1990

by

Referinţă Bibliografică

prof. BIANCA ROȘU: LIRISMUL EMINESCIAN – ARMONIE DE CULORI, SUNETE ȘI CUVINTE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 august 2021