Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Raul ANCHEL: RITUALURI EVREIEȘTI (1)

Raul ANCHEL: RITUALURI EVREIEȘTI (1)

CUM AM DEVENIT ATEU!?

 

Ca să devii ateu întâi trebuie să știi ceva despre religia în care te-ai născut. Despre tradiție și ritualuri…

 

Conoștințe preliminare

 

Aveam vreo 5 anișori. Până am împlinit 20 de ani mama îmi număra vârsta în anișori.
În Fălticeni, cam o dată pe lună mergeam la baia comunală. Erau două drumuri ce mă duceau la baie. Unul mai scurt ieșea de pe strada Botoșani prin piața orașului, altul prin strada Republicii, până la biserica Adormirii. De acolo, o luam spre grădina mare și la stânga imediat era baia comunală, vis a vis de poliție. Plăcerea mea era absolută în ziua de duminică sortită băii. Eram câteva ore numai eu cu tata. Tata voia să taie drumul prin piață. Mie îmi plăcea drumul lung pe la Adormirii. Aveam mai mult timp de vorbit.

La Adormirii tata spunea să o luăm spre spital. Eu spuneam să o luam spre grădina mare. Era același drum numai că eu aveam doar 5 anișori! Ne țineam de mână. Vorbeam de tot și de toate. După vreo 15 minute eram în fața unei cladiri impozante. Geamuri gotice mari, înconjurau fațada. Clădirea înaltă era aproape cât primăria, o clădire cu un etaj. Fațada era înnegrită de timp. Tencuiala lipsea în multe locuri. Cărămizi căzute aminteau că odată au fost și timpuri mai bune. Când oare? Vreo opt scări de piatră construite în semicerc duceau spre o ușă uriașă, din lemn greu. Și scările arătau în paragină. Piatra scărilor era spartă și bucăți mari lipseau pe alocuri. Mai peste tot crestături adânci lăsau iarba să răsară țanțoșă din piatră. Două gemulețe mici sticleau ca doi ochi sub ochelari fumurii aburiți, boltindu-se curioși de pe fruntea ușii spre cei veniți la baie. Oamenii o numeau și baia turcească. Pe atunci noțiuni ca „serai” sau „harem” îmi erau străine. V-aș ruga din suflet, în acest punct al povestirii să nu mă întrebați care era pentru mine alternativa băii. Apa era încălzită pe o lampă de gaz vreo oră, dar asta nu mă deranja. Nici neputința de a mă clăti, ca un om nu mă deranja. Ce mă deranja era să o văd pe mama strângând dupa mine lungile răulețe de apă ce le lăsam pe jos. Răulețe, ce duceau din camera mea până-n bucătărie. Eu eram curat și nu aveam voie să o ajut.

Tata deschidea ușa grea a haremului. Inăuntru pe dreapta era casa de bilete și erau cabinele. Două cabine duble și patru cabine simple. Noi luam o cabină dublă, adică avea doua căzi înăuntru. Totul era curat, strălucea a curățenie, deși căzile erau puțin jumulite pe alocuri cu smalțul căzut și puțină rugină. Primeam și o bucată de săpun de rufe. Veneam de acasă cu două prosoape, unul pentru mine unul pentru tata și o cârpă de spălat băile. Câteodată, mai rar, aduceam și săpunul nostru… Deși era foarte curat, intram în cadă gol goluț, deschideam apa la fierbinte cât puteam rezista, și frecam cu putere cada pe dinăuntru cu cârpa de acasă. Tata părea foarte mulțumit de mine, dar mă grăbea, băiete avem doar o jumătate de oră. Jetul puternic de apă mă fermeca!
După aia intram în baie, senzația de curat, de sănătos, de plăcut țâșnea parcă din apa opărită, din mirosul săpunului de rufe, din toți porii corpurilor noastre curate. Vorbeam vrute și nevrute. Atunci am învățat că doi oameni pot discuta în intimitate deși fiecare își povestește propriile lui gânduri. Nimeni nu aștepta răspunsul… Nimeni nu știe… întrebarea… Dar se spovăduiesc unul altuia… Trăiam într-un vis de copil. Un vis frumos… O data la fiecare două luni mergeam la aburi. Pe partea stânga, la intrare, după ușa principală era o altă ușa uriașă cu un paravan de vreo 5 metri lungime care deschidea baia de aburi.

Pe partea dreapta erau bănci unde ne puneam hainele și prosoapele. Apoi intram la aburi… băncile de la aburi erau de piatra, patru una peste alta, în formă de potcoavă, toate în partea stângă. Trebuia să fiu atent doar să nu alunec. Ce să vă spun, ce nu știți… Un bărbat are nevoie de o cămașă și un pantalon, un pantof adică doi, ciorapi, chiloți, maiou și cu asta se simte îmbrăcat în largul lui. Știu eu, iarna un pulovăr, o haină, un palton și o căciulă îmbracă bărbatul complet. Cam asta e tot ce au nevoie bărbații. Asta când sunt îmbrăcați!

Dragii mei, dezbrăcați, deh nu e ușor să afli adevărul. Sub hainele de obicei frumos călcate, stăteau niște burți uriașe ce-i trăgeau mereu pe proprietarii lor în jos. Legile gravitației. E adevărat că niște funduri uriașe încercau să balanțeze burțile, câteodată cu succes. Unii aveau sâni ca de femeie. Și toate astea se mișcau pe niște picioare neproporționat de subțiri și lungi. Drept să vă spun eram puțin îngrozit. Și sigur că bărbatul din mine a început să compare organ cu organ, cu ce știa el de acasă… Tata văzându-ma inspectând prea atent anumite părți ale corpului altora, m-a chemat la el și mi-a explicat că unii sunt așa și alții sunt așa. Ok, mi-am spus, deci eu sunt așa. Hai să văd cine sunt mai mulți așa sau așa, a strigat matematicianul în devenire din mine. Știam să număr până la o sută. Tata nu mă lăsa să-mi termin număratul mă chema să stau aproape de scările de piatră când se arunca o căldare cu apă rece. Un abur uriaș te înghițea în câteva secunde. Ăsta era cu adevărat chef. În primele secunde descopereai că omul are inimă, care la mulți aburi, simte nevoia să se odihnească. Atunci era mai greu, mă țineam de scară, de piatră. Tata stătea așezat pe băncile de sus. Eu nu aveam curaj decât să stau pe prima treaptă. Un tip uriaș de lângă mine mă întrebă, îți place băiete, te simți bine? Îmi plăcea cu adevărat și mă simțeam bine. De ce oare uriașul stătea pe prima treaptă cu copiii? Atunci aflasem prima data că eu și tata suntem mai altfel, puțin diferiți. Toate astea le uitam imediat cum luam cu poftă o dulceața de cireșe amare negre cu apă rece ce ne-o pregătea mama… Uitându-mă înapoi, cuvântul pestilențial îmi trece prin cap. Astea erau vremurile alea. Cu toate astea eram sănatos, eram curat, eram fericit… Și mai mult aflasem că sunt așa…!

 

Conoștințe preliminare 2

 

Eram în clasa patra aveam vreo zece ani. Într-o zi de vineri directorul adjunct al școlii a intrat în clasă. Era un tip înalt, slab, cu puțină chelie și părul blond rărit, ochelari groși îi acopereau ochii de un albaștru închis. Era un tip impozant… Toată clasa s-a sculat în picioare. Eu îl cunoșteam pe director personal. Avea un băiat bolnav. Un băiat tare bun, stătea pe strada Sucevii lângă un coleg de clasă. Stătea mai mult acasă. Mergeam la el des. Pe pridvor jucam șah după amiezele. Ne cicăleam unul pe altul. Mie îmi făcea plăcere. La plecare domnul director mă întreba îngândurat, cine a câștigat astăzi?
În ultimul timp directorul venea des în clasă, cu tot felul de anunțuri despre examenul de admitere din clasa patra într-a cincea.

Acum s-a apropiat de tovarășa profesoară și i-a spus ceva. Au discutat vreo două minute. Tovarășa a strigat vreo 15 nume de elevi. Eram și eu printre ei. Stăteam în picioare. Directorul ne-a spus, veniți după mine în cancelarie! Un cârd de copii cu directorul în frunte s-a îndreptat spre cancelarie. Cancelaria era cea mai mare și mai frumoasă încăpere în care fusesem vreodată. Pe peretele din față era și o oglidă mare rotundă sculptată artistic din lemn greu. În mijloc era o masă lungă lustruită, maronie, și multe scaune mari, cu un spătar decorat frumos…

 

Dar directorul nu avea mult timp pentru noi. A poruncit pe un ton sever, ton ce nu-l mai auzisem încă. Dați-vă jos pantolonii. Am crezut că de emoție nu aud bine. Așteptam să văd ce fac alții. Cei mai deștepți erau deja cu pantalonii jos. Am făcut și eu la fel. Și chiloții s-a auzit porunca directorului. M-am executat. Mă uitam încurcat înainte spre o oglidă mare rotundă din față. În oglindă mi se vedea doar vârtejul de la freza din partea dreaptă a părului. Nu aveam curajul să mă uit în stânga sau dreapta. Directorul a trecut prin fața fiecăruia, se uita la noi. Nu cred că în ochi, eu ochii îi țineam oricum plecați din cauza unui simțământ profund de penibil. A notat ceva într-un caiet mare și s-a îndreptat spre alt copil. Să stai gol după ce te vede directorul e mult mai greu decât să se uite cineva la tine, cînd ești gol. Cu asta eu aveam și experiența băii cu aburi… După câteva minute mai lungi ca eternul, a venit ordinul, îmbracați-vă și în clasă. Și-a satisfăcut curiozitatea, era curios mi-am spus.

Am povestit tatei povestea fără să cer explicații, despre curiozitatea directorului. Tata mi-a spus nu-i nimic a vrut să vadă dacă sunteți evrei sau nu. Evrei, altă noutate! Era curios am îngânat eu… Eu la băiat-su nu mă mai duc, și așa îl băteam la șah mereu… După câteva zile am aflat că tata s-a dus la domn director cu o falcă în cer și cu una în pământ (fălcile nu erau părți proeminente la tata). Acesta cu lacrimi în ochi iar fi zis, că erau ordine de sus și că de atunci nu poate dormi de rușinea lui, de ce a fost silit să facă. Mama mi-a povestit totul. Tata mi-a spus doar că directorul l-a întrebat de ce nu mă mai duc să joc șah cu băiat-su!? De a doua zi mă duceam iar… Ce face curiozitatea omului… Eram evreu!

 

La șohet – tăiatul păsărilor

 

In bagajul meu despre religii, bagaj construit fără voie, se adunaseră deja câteva informații. Tot pe atunci pe la vreo 10 ani mama își arăta încrederea în mine. O dată pe lună era ziua când mă duceam cu găina la tăiat. Era o zi de joi. De la începutul săptămânii mă pregătea, joi avem găina. Era codul nostru secret pentru ce urma…
Aveam deja 10 ani, mama putea conta pe mine. Puteam deja întelege, după cum mi-a spus mama că găinile nu se nasc înghețate, știam chiar că se înmulțesc prin ouă.
Găina era îndesată de mama într-o geantă veche de piele a tatei. De piele era un fel de a spune, numai ca să nu mă rușinez să merg cu geanta aia jalnică prin oraș. Găina parcă știind ce o așteaptă se zbătea. Mama îmi punea geanta sub braț, și-mi spunea ține-o strîns să nu zboare. Eu mă temeam să nu o strâng prea tare să moară biata de ea. Ia geanta de piele si du-te la tăiat la șohet sau la haham, cum îi spunea mama…

Eu credeam ani de zile că așa îl cheamă Șohet Haham. Șohetul este denumire ebarică a celui care taie animale pentru a îndeplini condiția de koșer. Haham este un om deștept.
Nu pot spune că observasem asta pe fața dură a tipului. Mie mi se părea că sunt silit să particip la o crimă. Șohetul mă vedea speriat și mă încuraja cu un zâmbet. Zâmbet la el era cu adevărat ceva deosebit. Avea o barbă mare căruntă și o țigară înfiptă în gură. Îi era probabil greu să-mi zâmbească. După ani de zile, la cinematograf, am văzut o secvență cu Stan și Bran la dentist. Pacientul (Bran) avea o mustață și o barbă mare. Stan nu-i nimerea gura niciodată. Bran ținea el gura deschisă, dar nu i se vedeau dinții. Atunci Stan de câte ori se învârtea, îi punea un deget în gură, repede imediat ce acesta o deschidea ca să noteze locul gurii… Șohetul cu țigara lui îmi amintește de Bran pacientul…

Tipul era îmbracat cu un șorț de piele peste niște haine ce nu le observam niciodată. În picioare avea niște cizme uriașe. Părea că nu-i place sângele, dar tăia găini cu plăcere. De al doilea război mondial nu știam mai nimic pe atunci… Abatorul ăsta improvizat era pe o străduță din strada Ana Ipătescu. Acolo, pe dreapta se făcea o stradă mica pe care iarna mă dădeam cu sania. În capătul străzii puțin pe stânga era abatorul. Deșteptul mă chema înăuntru să văd când el, fericit, taie capul găinii. Eu așteptam afară și numai când credeam că totul e gata și găina nu se mai zbate mă apropiam de el. Atunci o curăța puțin de pene. Îmi îndesam găina în geanta de piele și o zbugeam spre casă, fără să mă uit în stânga sau dreapta… Bineânteles că îi lăsam cei 5 lei primiți de la mama…

 

Bar Mitzva – sau cum am devenit bărbat evreu

 

Aveam 12 ani și eram deja pregătit să devin bărbat, să serbez Bar Mitzva. Asta nu era o chestie ușoară. Dar eram pregătit sufletește. Eram curios să mă apropii de secretele acestei religii, a evreilor. Trebuia să învăț mai întâi un alfabet nou, cel ebraic, dificil pentru mine atunci. Apoi trebuia să învăț tot felul de psalmi și rugăciuni, care trebuiau spuse la sinagogă la împlinirea vârstei de 13 ani. Asta e vârsta majoratului la bărbații evrei.

 

Am învătat cu un rabin din Fălticeni, pe de rost, zeci de pagini din Tora (cartea sfântă). Toată problema care mai rămăsese era să știu când, unde și ce spun eu din fiecare rugăciune. În sfârșit a venit ziua mare. Eu am apărut deghizat cu chipa (căciulița brodată de mama) și un talit (un șal pus pe umeri, primit de la tata).

Am mers cu toții la sinagoga. Mătușile și unchii s-au separat la intrare. Femeile stăteau undeva sus, de unde se vedea cu greu amvonul. Pentru mine, era mult să știu că acolo sus cineva mă iubește. Amvonul era impresionant. Era în fața dulapului sfânt în care se găsește o versiune a cărții sfinte. Cartea sfântă e păstrată ca două suluri de pergament prinse la capete de două lemne, sculptate și lustruite frumos, cu care cartea sfântă se deschide sau închide. De fapt e un singur sul de pergament. Cât timp nu aveam nimic de spus o căutam pe mama cu ochii. Zâmbeam de câte ori credeam că am dat de ea.
A fost prima data când aveam voie să citesc din Tora

Eram tare emoționat și îmi era tare rușine. Nu înțelegeam un cuvânt. Îl așteptam pe rabin să-mi facă semn când trebuie să spun rugăciunea. El îmi și începea frazele, văzându-mă zăpăcit, de teamă să nu recit ceva greșit. Mie îmi era rușine. Toată familia în jur, îmi spuneam eu, toți păreau a fi mari experți în cele sfinte, repetând continuu spusele rabinului, sau chiar spunându-le înainte. Toți erau atotștiutori… După ani de zile am înțeles că de fapt nici unul din cei cunoscuți de mine nu avea decât o vagă idee despre ce scrie în Tora. Aveau doar o clară idee când se va termina rugăciunea ca să se poată întoarce la datoriile lor zilnice. Sărbătoarea s-a terminat cu leicheh (chec) și țuică.
Am primit zeci de sărutări. Eram plin de ruj. Nu-mi păsa eram bărbat. Mai mult sau mai puțin… Dar am reușit să trec și de asta…

 

Brit Mila ceremonia de circumzie

 

Două zile dupa Bar Mitzva mea, adică dupa 13 ani, când am devenit bărbat recunoscut de religie, tata m-a anunțat că un unchi are un nou copil, un băiat. Ei stăteau pe Ana Ipătescu. După câteva zile mi-a spus mergem la Brit Mila (operația de circumcizie) și îți dau voie să te uiți. Nu prea aveam chef nici măcar să merg, darămite să mă uit, dar eram obligat. Aveam 13 ani. Eram bărbat…

De cum am ajuns acolo, am avut o surpriză plăcută. Mohelul (ăla care taie-n carne vie, făcând circumcizia) nu era același cu șohetul, deșteptul ăla care tăia găini și asta m-a liniștit complet. Adevărul este că nu se poate vedea nimic. Adevărul este că am stat cu ochii închiși. Adevărul este că e o operație cam barbară… Adevărul este că atunci am realizat pentru prima data că și eu am trecut asta. De asta atunci, am fost descoperit „așa” la baia cu aburi.

Evenimentul de Brit Mila, e unul în care un om plânge unul râde și toți ceilalți beau coniac sau țuică, și-și strigă Mazal tov (noroc). De plâns plânge mama copilului, copilul urlă deși fără invidie am remarcat că și el a primit o porție de alcool. Cu asta se termina ceremonia, cu plânsete și râsete…

 

Nunta

 

Curios am fost și dupa încă trei ani, când o verișoară de a mea de pe Doi Grăniceri, s-a căsătorit. Voiam să știu ce-i aia căsătorie. Aveam deja 16 ani. Mă uitam la toate fetele care-mi răspundeau la privire. Doar priviri…

Verișoara mea avea o casă frumoasă cu două curți. Una lipită de casă în care s-a celebrat nunta și alta, o mica grădină de legume. Acolo mătușă-mea cultiva ceapă și roșii, castraveți și ardei. Nimic nu era mai bun pe lume decât ceapă smulsă din pământ, cu două roșii și un colț de pâine neagră. Chestia cu spălatul legumelor a venit mult mai târziu. Ce bine e să știi mai puține și să trăiești între timp!

La nuntă cei doi îndrăgostiți n-au nici o idee ce vrea rabinul de la ei. Ei știu doar că e un pahar ce trebuie spart și ăla pecetluiește unirea. Mai e și o frază spusă de rabin și repetată de mire, în care mirele promite să o duca pe iubita lui la anul la Ierusalim. Asta pe atunci mi se părea o gluma proastă. Proastă, proastă dar repetată de mii de bărbați în mii de colțuri ale lumii, mii de ani… Mirele mai trebuie să-i spună miresei: „Îmi ești sfințită mie”. Abia după mulți ani am înteles fraza asta. Ăsta e de fapt jurământul căsătoriei… Mirele abia aștepta să-și spună fraza, să-și termine rolul scurt și să fugă singur cu iubita lui, în graba de a face de acum încolo totul legal! Așa mi-am satisfăcut curiozitatea cu ritualuri și religie. Despre moarte nu eram deloc interesat, nici dornic, pe atunci! De fapt nici astăzi…

 

Lecții de religie

 

După cu mai puțin de 15 ani, cu bagajul ăsta sumar de religie și ritualuri și cu încă un bagaj de șaptezeci de kilograme de îmbrăcăminte, generos permisă de guvernul comunist, am părăsit România. După vreo trei ani de aclimatizare mai mult sau mai puțin, mă simțeam israelian. Mi-am spus că a sosit timpul să știu mai mult de Avraham, Itzhak și Yakov, de David, Shaul și prea înțeleptul Solomon, despre Moshe și ieșirea din Egypt, ca și de multe altele… Am căutat un loc potrivit în care să pot învăța istoria poporului meu, poporul evreu. Am găsit un loc, se cheamă Instituția ce aduce lumină (Mahon Meir). M-am înscris pentru un an de studii. Deși credeți-mă, ca nou venit, aveam o groază de lucruri mai urgente pe cap și mult mai multe lucruri în care să-mi învestesc puținii bani. Nu, nu eram curios. De data asta, simplu voiam să învăț, voiam să știu.
Profesorii, toți tineri, deși ceva mai în vârstă ca mine, vorbeau încet, explicau cu tact și povesteau povești deosebite…

După vreo trei ședințe, m-a chemat Eyal, șeful cursului, și m-a întrebat dacă-mi place. Desigur, am răspuns. Bravo și eu sunt mulțumit de întrebările tale, arăți interes, ești un băiat intelligent, mi-a spus el. Adevărul este că, desigur, complimentele mi-au făcut totdeauna plăcere, deși nici odată nu am recunoscut asta. I-am dat mâna și ne-am spus la revedere. Eyal mă cheamă înapoi și-mi spune, te rog, puneți chipa, de data viitoare…
Lasă îi spun eu, eu nu caut deocamdată legătură directă cu cel de sus, cel mare și drept! A zâmbit…

La cursul următor, m-a chemat iar și mi-a spus „sunt curios”, de ce nu vrei să-ți pui chipa?
Păi, îmi zic eu, iar unul curios, chipa îmi pun numai în sinagogă îi spun, aici de ce mi-aș pune? Uită-te în jurul tău, continuă Eyal, tu ești singurul fără chipa… Bine zic, dar voi mă învățați despre acceptarea diferitului, lasă-mă te rog așa și acceptă-mă ca diferit. Lasă-mă te rog să decid eu când nu voi mai fi diferit de voi. Nu, mi-a spus Eyal, cu glasul lui plăcut și blând, te rog data viitoare să vii cu chipa! Era curios, un om curios.

Asta a fost ultima data când am participat la curs. În engleză se zice „lose-lose situation”!
Asta era o situatie cu doi oameni care pierd împreună, situație rară și nedorită. El pierdea un potential adept, iar eu pierdeam apropierea de religia mea. Am continuat să învăț singur.

Din România, am învățat că forțat eu nu voi face nimic, nu pot face nimic, nici măcar pentru satisfacerea curiozității altora! Acum sunt mult mai puțin curios… Dar sunt ateu!  De fapt sunt un ateu curios! Departe de cei ce fac religie, trăiesc din religie, propăvăduiesc religia. Aproape de Dumnezeul meu!

Apropo de Dumnezeul meu! Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune, asta n-ai tu de unde să o știi. Asta e așa pentru ca așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris… E clar că el știe mult mai multă matematică ca mine. El are răspuns la orice problemă.
Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele…

***

 

 

Desigur că toate sărbătorile evreiești vi le voi povesti de pe scăunelul meu mic. Nu vreau să-mi fac dușmani printre foarte culții mei prieteni!

 

SEDER PESAH – 5780

Aseară a fost seara de seder. Seder în ebraică înseamnă ordine. Prima seară de paști se numește seder din cauză că lucrurile trebuie făcute, spuse, citite, mâncate într-o anumită ordine… De fapt se citește legenda de paști. De fapt e doar ieșirea poporului evreu din Egipt.

 

Moshe, Moise pentru unii sau Mișa pentru alții, a fost conducătorul drept al acestei evadări a evreilor din Egipt… Apropo Avraham (ori Brahma în religia Hindu) și Moshe au fost singurii oameni care l-au văzut vreodată pe Dumnezeu! Se povestește apoi, că din cauza grelelor persecuții la care au fost supuși în Egipt, Dumnezeu le-a dat acestora din urmă cele 10 plăgi. Se pare ca Faraonul și ai lui, nu au apreciat de loc asta… Cine ar fi apreciat…

 

Povestea continuă, cum că apa Mării Roșii, s-a desfăcut, și poporul evreu, condus de Moshe, a trecut spre Sinai, în drum spre Țara Făgăduinței… Poporul evreu, încă pe atunci era un popor nedecis. Prima democrație teocratică din lume (și până astăzi singura) evreii de pe atunci, credeau că fiecare e capabil să conducă (să fie prim ministru). Fiecare al doilea evreu se credea rege și era gata să-și jertfească confrații pentru crezul lor, pentru crezul lui, pentru ca el să domine deciziile… De fapt aproape fiecare avea crezul lui, le știa pe toate.. Pe atunci ziarele erau Decalogul, adică Cele 10 Porunci. Acestea i-au fost înmânate lui Moshe de către Dumnezeu însuși. Iar șofarul, un vechi instrument muzical făcut dintr-un corn de berbec, era radioul vremii, cu el începeau sau se terminau majoritatea întâlnirilor…

 

Având „media” corectă și neinteresată (pe atunci) dar foarte limitată, doar Decalogul și șofarul, fiecare își putea striga în gura mare, crezul. De prea multe crezuri evreii încă de pe atunci erau nedeciși. Altfel nu-mi explic de ce au trebuit să se învârtă 40 de ani în pustiu. De de au trebuit să mănânce pască (Nu, nu aia bună cu brânză sau ciocolată făcută de mama de Șavuot), ci un fel de iască, pâine nedospită, bună doar pentru cei cu stomacul stricat… Nu înțeleg, și eu dacă nu înțeleg ceva, nu pot explica copiilor, nepoților, la masa de seder

 

Deobicei, la mine la masa de Pesah sunt vreo 20 persoane. Aproape toți cunosc pe dinafară legenda. Aproape toți abia așteaptă să mănânce… Dar pe nepoți, dacă tot ai reușit să-i prinzi împreună, îmbrăcați frumos în alb, e păcat să nu le dai o lecție de istorie, lungă, lunga lecție de istorie veche… Ca cei maturi să poată mânca în liniște, inteligența evreiască a inventat Afikomanul. Aceasta este doar o bucată de pască, ruptă din cele 3 felii de pască acoperite cu grijă la masă. Din aceste 3 felii fiecare comesean trebuie să ia o gura de pască stropită cu sare… Prima gură de pască de paști…

 

Afikoman, este deci, o bucata de pască ce se ascunde de către cine citește legenda. Legenda e citită cu glas tare, de obicei de cel mai în vârstă. Cine o găsește (pasca) primește un premiu. La mine acasă, eu, ani de-a rândul am fost singurul căutător al Afikomanului. Drept premiu primeam un pup de la mama, și o ușoară bătaie pe spate de la tata. Câteodată mama îmi aducea și o cutie frumos închisă. Înăuntru era cadoul meu de Pesah. De obicei o pereche de teniși albaștri sau albi. Paștele e sărbătoarea primăverii a înnoirii îmi spunea mama. Acum eu dau ca premiu celui ce găsește Afikomanul niște bani. Deobicei nepoții cei mari găsesc Afikomanul primii. Ei îl ghidează pe cel mai mic spre Afikoman, dându-i acestuia senzația că el a descoperit America. Toți sunt fericiți. Pe mine mă costă o mica avere, dar știu bine că banii nu aduc fericirea… Am învățat asta pe pielea mea…

 

Dar 2020 nu este un an obișnuit. Masa de Paști e acum așezată pe colțul din strada Sucevii și strada Botoșani… De fapt este cu adevărat pe stradă. Pare puțin ciudat dar n-am ce face…

 

De când cu carantina mi-am făcut o nouă împărțire a apartamentului. Întâi și întâi am ajuns la concluzia că nu am avut până acum o viață foarte zbuciumată. Pot să număr pe degete toate străzile pe care am locuit mai mult de un an în diferite orașe… Nu, nu sunt mai mult de 20… Mi-am rebotezat fiecare locșor din apartament cu un nume de stradă. Nu, desigur nu la întâmplare. Am legat mobilele ce le aveam pe străduța respectivă, sau chiar tablorile, chiar și covorașele de familiaritatea străzii, de specificul ei, de vârsta mea de atunci. N-are nici un rost să vă complic cu toate astea, nu vă recomand oricum… Împărțirea apartamentului în străzi nu a fost ușoară! Așa că masa de Seder am pus-o pe colț între strada Sucevei cu strada Botoșani. Ca să nu vă mint am avut și un scaun pe strada Lemnelor… Scaunul pe care stau eu când oficiez ceremonia adică citesc legenda… De la schimbarea asta cu numele străzilor, viața în carantină mi-e mult mai ușoară. Mă pot plimba cât vreau, când vreau pe ori unde vreau. Câteodată din întâmplare mă trezesc pe o stradă dorită de mult. Și acum toată familia stă unită în jurul mesei. Cine ne adună pe toți laolaltă este aplicația Zoom de pe mobil. Cu ea poți vedea și discuta cu oricine are telefon mobil și se altură convorbirii tale.

 

Ale dracului timpuri…

 

Americanii fac lucruri bune… Pe mine nu mă puteau auzi ca lumea. Nu cred că e vârsta de vină. Ce să fac vorbesc cu r… Așa că un ginere a preluat conducerea. Eu nici nu eram prea obosit. Masa pentru două persoane e mult mai ușor de pregătit decât pentru 20. Nu trebuie să vă povestesc asta dumneavoastră! Am participat vesel la toată ceremonia… Vesel, ei da… vesel, căci la evrei în seara de Pesah fiecare trebuie să golească 4 pahare de vin! Eu în ceea ce ține religie mă conformez legilor cu totul,sută la sută. Știu eu poate în aproape tot, și aproape sută la sută. Un pahar e ținut pe masă, cel mai frumos și cel mai mare pahar, tot timpul ceremoniei. El e pentru profetul Eliahu. Profit de faptul că sunt singur cu dumneavoatră și pot să vă spun un secret. Deobicei țin ușa de la intrare deschisă toată seara, ca lui Eliahu să nu-i fie greu să intre. Așa am făcut și acum. Cred că tipul s-a îmbătat pe la alții. La mine n-a ajuns… Paharul lui era plin! Al cincilea pahar m-a înveselit complet… E primul an când nevastă-mea a găsit Afikomanul!!! Desigur o să mă coste mult mai mult, doar să ieșim din molima asta…

 

Seara pe ZOOM nu s-a terminat, fără ca eu să le povestesc celor care mai aveau putere să mă asculte, despre David Ben Gurion. O poveste scurtă și frumoasă, pentru mine… O spun în fiecare an. Abia aștept ca un nepot să o învețe pe de rost și să o povestească în locul meu.

 

Era în anul 1961 de la Cristos…

 

David ben Gurion a fost primit la New York de către John Fitzgerald Kenedy… Nu altul decât celeburul JFK. Nu știu exact dacă JFK l-a primit pe DbG… Deși cei doi mari oameni de stat aveau ceva fantastic în comun. Mamele celor doi le-au dat nume de aeropoarte!!!

E greu de crezut, că el l-ar fi primit, pe evreul ăla mic de statură, roșcovan, cu o chelie uriașă și un păr parcă era înaintea descoperirii pieptănului… El JFK, era probabil, în perioada aia prea ocupat cu Marilyn Monroe. Și o mai avea pe cap și pe viitoarea nevastă a lui Onassis, Jacqueline… Îi mai avea și pe cubanezi pe capul lui… Să nu-l uităm pe Hrușciov și zborurile pe lună. Era ocupat tipul, foarte ocupat. Sincer nu cred să fi avut el timp pentru DbG. Dar eu vreau să cred că l-a primit. Da, da JFK la primit pe DbG! De pe scăunelul meu mic, totul e posibil…

 

Desigur că marele om de stat nu avea prea mult timp pentru fleacuri. Ben Gurion ca totdeauna venea să ceară, să facă demersuri pentru ceva ajutoare. Cum vă spuneam era în seara de Pesah a anului 1961.

– Spune-mi domnule, îi spune JfK lui DbG, pe un ton cam dur, mai puțin protocolar, cine sunteți dumneavoastră israelienii? Sunteți ruși, cehi, români, francezi, brazilieni, chinezi, indieni, marocani… Pe cine reprezentați dumneavoastră domnule DbG? După 2000 de ani de exil, îmi puteți vorbi despre un singur popor, o singură cultură? O moștenire sau o tradiție evreiască?

 

Acum vine răspunsul lui ben Gurion. Poate mulți dintre voi îl știți, poate nu, poate nu toți. Mie îmi place așa mult că îmi place să-l repet mereu. Se zice că DbG i-ar fi răspuns (eu sunt sigur că e adevărul gol goluț – adevăr, ce, chiar goluț nu mă face să roșesc):

– Acum 200 de ani, vaporul Mayflower a navigat din Anglia spre America. Primii coloniști, viitorii americani, au atins America… Astăzi cea mai mare democrație a lumii… Cea mai mare putere a lumii… Statele Unite ale Americii. Vă rog domnule președinte, ieșiți vă rog pe bulevard, pe Fifth Avenue, ori pe Third Ave, ori pe ce bulevard vreți dumneavoastră. Întrebați vă rog 10 copii americani: „Cum se numea căpitanul vaporului? Cât a durat călătoria? Ce mâncau pasagerii în timpul croazierei? Și cum s-a comportat marea în timpul croazierei?”. Nimeni, or aproape nimeni nu va ști răspunsuri adevărate la toate aceste întrebări… Pe de alta parte domnule președinte, a continuat DbG, acum mai bine de 3000 de ani, evreii au ieșit din Egipt. Orice evreu din lume, nu numai din Israel, știe exact cine a condus vaporul, cât a durat călătoria, ce au mâncat și cum a fost marea, în tot timpul ăsta… În plus știu și care au fost cele 10 plăgi pe care Egiptul a fost obligat de Dumnezeu să le plătească…

 

Mie îmi place să închei cu povestea asta masa de Seder/Pesah. Nu, desigur, nu este obligatoriu! Nu, desigur, nu e povestea mea… Oare 3000 de ani sunt destui ca ura, ca minciunile, intrigile cu sânge de copil sau de om mare, să fie date uitării. Ca lacrimile și nenoricirile provocate de om omului să fie uitate, iertate… Eu cred că perioada CoronaVirus e tocmai bună pentru această uitare, această iertare… Ca să nu luăm lucrurile nici prea ușor să nu uităm că în 1918, se pare că lumea a trecut o molimă, o pandemie, o urgie la fel de mare ca și cea de acum! Acum când toată omenirea este pe cătarea molimei, a distrugerii, acum trebuie să ne amintim că în 1938, la 20 de ani de la distrugătoarea, teribila molimă a fost celebra Noapte de Cristal, în Germania când nazismul și-a strigat crezul. Oamenii văd astăzi, mii de morți, zeci de mii de grav bolnavi…

 

Statistici îngrozitoare…

 

Să nu ne lăsăm simțurile să înghețe! Să nu lăsam cifrele astea nenorocite, să ne lase pasivi la durere, să ne obișnuiască cu dezastrul, să ne facă să acceptăm tragedia. Omenirea nu trebuie transformată în statistici… În spatele fiecărui număr, e o poveste de viață, o poveste adevărată. Peste 20 de ani un Hitler, poate apare din nou. Omenirea uită… Să avem cu toții un Paște fericit. Fiecare în religia lui, în crezul lui, cu Dumnezeul lui să ne învețe să acceptăm diferitul. Desigur totul până la acel chinez mic și flămând cu liliecii lui muiați în sos de șarpe…

––––––-

Raul ANCHEL

Petah Tigva, Israel

8-16 Aprilie 2020

Pesah 5780

Facebooktwitterby feather