Aripile Ființei

Când timpul nu era încă scris,
Și haosul plutea în noapte,
Când cerul însuși era vis,
Și stelele — doar șoapte,
Atunci, din pulberi de lumini,
Din freamătul neființei,
S-au ridicat, spre zări senini,
Aripile Ființei.

În largul fără început,
Pe-un drum ce nu avea cărare,
Spre soarele de demult,
Se-nălțau, tremurând în zare,
Cu fulgi țesuți din dor divin,
Cu aur greu de stele,
Purtați de-un cântec mat și lin
Prin veacurile grele.

Și străluceau în mii de sori,
Și mii de umbre-și frângeau zborul,
Iar cerurile în fiori
Își contopeau izvorul.
Pe margini de etern amurg,
În zări de nori de piatră,
Se legăna al lumii burg
Sub aripi ce străbată.

Și fiecare bătaie-în vânt
Era un început de lume,
Și fiecare strop de gând
Se prefăcea în nume.
O, cântec mut, o, rug aprins,
O, plâns de stea căzută,
Tu porți în tine-un vis nespins,
O zare neștiută!

Prin catifeaua cea de nori,
Prin porți de umbre și de șoapte,
Se risipeau vechi zâmbetori
Ce râd tăcut în noapte.
Și îngerii de fum pluteau
În dansul fără margini,
Și cu aripile loveau
Vechi clopote de pagini.

Se-naștea din vibrarea lor
Un cer fără de moarte,
Un cântec trist, fără izvor,
Dar viu în fiecare.
Și, pe sub bolțile de gheață,
Pe sub străvechi tăceri,
Muguri de viață și de viață
Pluteau în mii de veri.

Și timpul — ca un râu bătrân —
În vârtejul său adună
Aripi de aur și de fum,
Și umbre fără nume.
Se frânge clipei mândrul pas,
Se frânge dorul lumii,
Se frânge visul greu și ars
Pe umerii genunii.

Dar sus, deasupra tuturor,
În strălucirea plină,
Aripile de vis, ușor,
Își cântă rădăcina.
Și-atunci o taină se desprinde,
Și-atunci o stea tresare,
Și aripa cea veche vinde
Un vis nou nașterii sale.

O, suflete, tu știi că ești
Un zbucium între vise,
Un dor ce nu se potolește
În formele promise?
Privește sus, spre cerul mut,
La dansul aripilor grele,
Și vezi cum tot ce-i nespărut
Se naște din durere.

Și când sfârșitul va veni,
Și când tăcerea cade,
Vor plânge stelele pustii
Sub aripi scurse-n spade.
Și tu vei fi atunci un fum,
O umbră fără nume,
Dar te vei ridica din scrum,
O aripă anume.

Se va deschide larg un prag,
De aur și de piatră,
Și va renaște-n sânge drag
Ființa cea uitată.
Căci tot ce moare, tot ce fuge,
Se-adună iar în zare,
Și iarăși vântul timpului aduce
Aripile-n schimbare.

Și iarăși, într-un ceas adânc,
În liniștea de gheață,
O aripă de aur stâng
Va scrie o nouă viață.
Și iar lumina va pluti,
Și iarăși dor va fi,
Și lumea toată va privi
Aripile-nălțând copii.

Și timpul — obosit de drum —
Își lasă fruntea-n pulbere,
Și aripile bat acum
Prin zări de umbre tulbure.
Iar clipele, în rânduri grele,
Își țes cămăși de scrum,
Iar sufletele, reci și grele,
Se frâng pe-al vremii drum.

Și iarăși, peste zări de vis,
Pe vârfuri de-ntuneric,
Se-ntinde-un cântec interzis,
Se naște un eteric.
Un susur greu, un murmur blând,
Din marginile sorții,
O aripă culege vânt
Din visurile morții.

Și-n negura fără de fund,
Prin care stelele se frâng,
Se simte-un foșnet vag, profund,
Se simte-un alt amurg.
Aripile, de aur pline,
Se-adună iar la sfat,
Sub cerul mut, sub ape pline,
Sub timpul destrămat.

Și parcă rostesc din amintiri
Un legământ uitat:
Că tot ce moare, din priviri,
Se va întoarce-n sat;
Că tot ce cântă și se frânge,
Ce plânge și se curmă,
Se va preface-n zbor ce-nvinge,
În veșnică furtună.

O, cât de dulce-i liniștea
Când aripile bat!
O, cât de adâncă-i clipa grea
În care stelele-au stat!
Căci tot ce este, ce va fi,
Se naște din cădere,
Și tot ce știm sau vom trăi
E scris din suferințe.

Și omul mic, cu fruntea joasă,
Își caută visarea,
Dar nu știe că-n umbra deasă
Îl strigă iar chemarea.
Chemarea cea fără cuvinte,
Chemarea fără glas,
Cea scrisă-n plâns de asfințite
Și arsă-n timp rămas.

Și tu, călător fără nume,
Purtat de vânt prin lumi,
Îți vei lăsa în vremuri scume
Aripa ta de fum.
Dar nu-i pierdere, nici moarte,
Nici plâns, nici înserare,
E doar o altă cale spartă
Spre altă-nfiorare.

Și sus, în zarea ce nu-i scrisă,
Se va aprinde iar
O aripă de foc aprinsă
Din fum și din hotar.
Și vei zbura cu ea în vis,
Prin alte lumi de piatră,
Și vei renaște neatins
În zorii care iartă.

Căci totul curge într-un gând,
Și gândul naște zare,
Și iarăși aripile plâng,
Și iar se face soare.
Și iarăși mor, și iar trăiesc,
Și iar se-ntind spre ceruri,
În cercuri care strălucesc
Prin mii și mii de geruri.

Așa e viața, așa-i visul,
Așa-i uitarea toată,
Și aripile duc abisul
În steaua nesfârșită.
Și noi, fărâme de lumină,
Purtăm în noi blestemul:
Să căutăm, să căutăm întruna
Aripile și timpul.

Și poate, într-o zi târzie,
Când totul va fi scrum,
Când va muri și veșnicia,
Și umbra și acum,
O rază blândă va zidi
În margini de furtună
O ultimă, tăcută zi
Sub ultima cunună.

Atunci, în cerul făr’ hotar,
Întins ca o poveste,
Va tremura, în ultim dar,
O aripă celestă.
Și ea, cu lacrima-i de foc,
Va strânge tot ce este,
Și va zbura, în alt noroc,
Spre alte, alte creste.

Și toate clipele de fum,
Și toate stelele căzute,
Și tot amarul fără drum,
Și dorurile mute,
Vor deveni, sub altă soartă,
O mare fără mal,
Un început fără de poartă,
Un cânt nemuritor și cald.

Și tu, cel ce citești visarea,
Încearcă să înțelegi:
Nu e căderea pierzarea,
Ci pasul către regi.
Regii luminii neștiute,
Domnii uitării reci,
Ei scriu cu aripi nevăzute
Tăcerile din veci.

Așa se sting, în miez de veac,
Și stele, și dorințe,
Și omul, călător sărac,
Cu visuri de ființe.
Se pierde timpul în uitare,
Se pierde lumea-n somn,
Și doar un freamăt de visare
Mai bate ca un clopot domn.

Și tot ce-a fost durere, plâns,
Și tot ce-a fost lumină,
În cercul vremii s-a ascuns
Ca floarea-n rădăcină.
Iar aripile, ca un legământ,
Spre alte ceruri pleacă,
Lăsând în urmă, pe pământ,
O umbră ce oftacă.

Căci toate-s trecătoare, toate,
Și trup și vis și dor,
Și noi — fărâme spulberate —
Într-un etern fior.
Și nu există „azi” și „mâine”,
Și nu există „ieri”,
Există doar un cântec lin,
Un zbor prin mii de veri.

Și poate că, la margini sure,
Când cerurile tac,
Vom regăsi, în altă curgere,
Un nou și vechi sărac:
Un vis mai dulce, mai curat,
Un dor fără durere,
Un cer în care am uitat
De moarte și tăcere.

Și atunci, sub stelele pustii,
Sub ploaia de tăcere,
Ne vom întinde, veșnic vii,
Aripile de stele.
Și vom zbura, și vom cădea,
Și iar vom răsări,
Și toate vor cânta în ea,
Ființa — A Fi.

( 2025, 27 aprilie )

by

Referinţă Bibliografică

Răzvan PALMER: Aripile Ființei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 aprilie 2025