Ridică-ți, tată, casa, din umbrele durerii

Și-aruncă de pe umeri poverile tăcerii,

Nu înnopta de-a pururi pe-acel străin tărâm,

Căci amintirea-i vie, n-am cum să o dărâm.

Dă mâna cu lumina, să scapere scânteia,

Alături, să-ți răsară din umbra ta, femeia,

Să mai pășiți cărarea, să-nconjurați ocolul,

Căci fără voi, nu-i nimeni, să poată umple golul.

Vezi, tată? Nu mai este nici casa și nici poarta,

Nu latră niciun câine, e prea amară soarta.

N-a mai rămas vreo bârnă și niciun cui bătut,

Din toate câte, tată, cu trudă le-ai făcut.

Eu te zăresc adesea prin anii tinereții,

Tot ostenind cu mama la ridicat pereții,

Cărând în spate lutul din dâmbul de pe deal,

Căci, n-ați avut căruță și n-ați avut nici cal

Și nici măcar vreo roabă, să ducă ea în spate.

Aveați spinarea ruptă și mâinile crăpate,

Secătuiți de vlagă tăiați în trașcă scânduri;

De-atâta oboseală, nu mai aveați nici gânduri…

O văd și-acum pe mama cu apriga-i făptură,

Cu umblet de furnică, muncind fără măsură,

Mai și plângea, sărmana când o-njurai de cruce,

Că n-a putut la vreme ce i-ai cerut, aduce…

Tu încrustai la scânduri să-mpodobești cerdacul,

Ea-mpodobea pereții cu iglița și acul,

Cu spata bătea-n ițe și-apăsa călcătorul,

Pe când cânta cocoșul, mama-și țesea covorul.

Era ca o cetate pe-atunci căsuța noastră

Și-o colorau frumoase mușcatele din glastră,

Noi ne jucam pe-afară și nici n-aveam habar,

Că osteniți la toate acestea în zadar.

Părinții mei de cinste, țăranii mei de aur,

Din tot calvarul vostru, eu mi-am făcut tezaur

Și-am construit în suflet o casă pentru voi,

Să veșniciți acolo-n lumină amândoi,

Iar când va fi momentul, când voi pleca la stele,

Vă voi purta cu mine, veți străluci ca ele,

Căci nu există moarte și nici sfârșit, nu este;

Ne vom găsi prin alte tărâmuri de poveste…

by

Referinţă Bibliografică

RIDICĂ-ȚI, TATĂ, CASA… de EMILIA AMARIEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 decembrie 2019