S-a risipit tăcerea, doar umbra-i mă pătrunde,
Săpând, câteodată, avene-n epidermă,
Zăpada-și programează căderile în runde,
Am răni evanescente peste simțirea-mi fermă.
Îmi cresc, în piramidă, cuvinte din viscere,
Le mângâi, delicată, ca un efeb mustața,
Iluzii vesperale se-mpart în emisfere;
Cu astrul rupt în două, la vise scriu prefața.
Din patimi irosite pe stele migratoare,
Culeg o rămășiță blocată în vertebre;
Aș cerne prin silabe fărâma de culoare,
Ce luna mi-o păzește în zările-mi funebre.
S-a risipit tăcerea – „păcat” inavuabil,
Un suflet se dezbracă de lanțuri abisale;
Sub coama rațiunii, mi-e cerul vulnerabil,
Se scurge universul din mine în pocale…


